1

Puterea de a fi invizibil

Am urechi sensibile zilele ăstea. O fi pentru că Ion și-a vărsat tot năduful și a scos tot ce mai era de scos? Sau pentru că au fost multe zile în care s-au strâns tot felul și deja simt că-s obosită și nici cu răbdarea nu stau prea bine? O fi de la faptul că buni și bunu au fost în vacanță, plimbare prin munți și ne-am trezit doar noi trei fără pauză și evenimente-n lanț?

Ne-am pus pe o bancă în parc. Pe lângă noi, niște băieți – destul de tineri. Construiau o scenă și se pregăteau să ridice un cort. Aud că-și bagă una alta, unul e nervos, altul comentează, se lasă cu tot felul de organe-n discuție.

– Uf, mie nu-mi place deloc să-i aud pe oamenii ăștia vorbind așa, îi spun lui Ionuț.

– Păi nu-i băga în seamă, ignoră-i!

– Da, ok, dar e foarte neplăcut să auzi expresii din ăstea. Nu cred că e nevoie să vorbească așa.

– Probabil că sunt supărați. Eu doar atunci spun prostii.

– Super. Acum o să înveți și câteva noi!

– Stai liniștită, le-am auzit și înainte! Eu știu deja cuvintele ăstea! Și oricum eu nu îi bag în seamă! Doar mă uit cum construiesc…

– Și cum poți să îi auzi dar să nu îi bagi în seamă?

– Îmi închipui că sunt invizibili!

– Păi invizibili, invizibili dar de auzit, tot îi auzi. E ca și cum ai auzi niște voci fără să vezi cine vorbește!

– Da, dar te concentrezi. Să nu-i vezi și să nu-i auzi!

– Și cum faci asta?!

– Așa cum fac eu când spui tu chestii pe care nu le aud dar nu vreau să le fac!

– CE?! Adică POFTIM?!

– Cred că așa fac toți copiii când aud chestii pe care nu vor să le facă. Ne concentrăm și ne imaginăm că sunteți invizibili.

– Dar de auzit, tot ne auziți. Invizibili, invizibili dar vocea se aude de undeva!

Râde.

– Atunci poți să spui: oh, dar eu nu vă aud!

– Și eu răspund: dar mă auzi! Că dacă nu m-ai auzi, nu ai fi zis că nu mă auzi!

– Cine vorbește? Vorbește cineva? Mi s-a părut că aud ceva, dar DOAR mi s-a părut! Nu, de fapt era un pârț.

Râde și mai tare. Râd și eu. Tinerii își văd de treabă, mai bagă, mai scot, noi ne vedem de-ale noastre.

– Ai văzut? mă întrebă copilul cu zâmbetul până la urechi. Ai și uitat să-i mai bagi în seamă.

Uneori, toate sunt așa de ușoare…

 

1

MAS PR P. A. M, blondă creativă

În loc să stau să vă povestesc despre cât de faină e cartea Marei, despre cât de bună a fost înghețata de azi, sau, și mai bine, despre câtă poftă de învățat chestii noi am, despre cele mai faine colege pe care și le-ar putea dori cineva, ei bine, în loc să fac asta, trebuie să-mi vărs năduful. Că altfel iar urmează nopți albe cu gânduri dese. Mi-am amintit de un text scris anul trecut, după doar câteva luni de acasă – despre chestiile care mă enervează și mă obosesc și mă seacă de energie. Ziceam așa: „…am ascultat zilele trecute niște discursuri așa de plicticoase – la un moment dat aș fi putut jura că unul dintre cei ce recitau cele de pe foaia de dinainte, căscase! și mă gândeam, cât de ciudați suntem noi, oamenii mari, prinși între o limbă de lemn și niște obiceiuri care ne mănâncă minute, ore, zile din viață? Ce fain e să stai să asculți un minut, două, zece, un ceas chiar, vorbe care-ți rămân și de care-ți amintești! Până la urmă care-i bucuria de a scrie un text care-i plictisit încă de dinainte de a-i da glas? Pe care-l poți folosi de câte ori vrei pentru că oricum nimeni nu-l ascultă, aude? Are vreun sens să ținem de prostiile ăstea oficiale care nici nu-ți dau nici nu-ți iau?”

Și-mi dau seama că dacă e un lucru pe care eu l-aș interzice sau, și mai bine, l-aș face de râs cu fiecare ocazie ar fi vorbitul pe ton oficial și prezentarea titlurilor cuiva în orice discuție sau dialog sau mesaj. Adică dacă trebuie prezentat cineva cu un titlu pompos, oamenii ar trebui să sughită după fiecare cuvânt. Un fel de domnul ^sughiț^ doctor ^sughiț^ profesor ^sughiț^ conferențiar ^sughiț^ matematician ^sughiț^ Popescu. Sau, cum îmi sugerase Ionuț astăzi – că doar nu era să am astfel de gânduri fără sprijin moral din partea celui mai dur critic al meu! nu sighițuri ci pârțuri. Cred că asta ar fi soluția întru relaxare.

Până la urmă, revenind la ton serios, cine naiba are nevoie de asta? Adică în clipa în care-ți auzi titlul citit de alții te simți mai bine? Mai deștept? Mai frumos? Mai reprezentativ? Mai important? În clipa în care deschizi un mesaj în care stă aliniat tot ce ai studiat tu vreodată, și se umple rândul, îți crește inima de bucurie? Îți face viața mai frumoasă? Te simți mai respectat? Nu pot să pricep – oricât m-aș strădui. Asta înseamnă că și eu de pun un Mag.* în fața numelui cresc în ochii cuiva cu o stea sau două?  (*Magister ca la Viena, că am voie și dacă tot suntem aici am voie chiar și-un MAS PR, poate îmi vin idei și gânduri de dat mare și la semnătură adaug și eu cârnațul pe lângă nume).

N-ar fi mai fain și mai blând de nu ne-am ascunde după titluri și poziții și am fi doar ceea ce suntem? Oameni adică?

0

1-0 pentru greci

Dacă e o chestie care mă calcă efectiv pe nervi, așa, unul câte unul, apăsat e faptul că unora le place să-și complice viețile și nu doar atât, dar le complică și pe ale noastre. Pe zi ce trece îmi dau seama că am o mare problemă cu tot ce se ascunde sub umbrela oficială: statul drept și țeapăn până trece coloana, zâmbitul la comandă și gândurile ascunse, covor roșu și ținute obligatorii, hârtii și birocrații și vorbit cu domnești și cordoane de titluri. La capitolul titlurilor folosite peste tot, nu-i neam mai aprig ca austriecii. Am stat minute bune nas în nas cu sonerii lângă care apărea numele însoțit de un cârnaț de trei rânduri de titluri (academice). Acolo mă-ntrebau toți dacă eu sunt doar un A și-un P – chiar dacă am studiat la școli înalte. „Nu-i nimic, după un masterat aici, poți să-ți pui și tu două litere noi lângă al tău nume. Dă bine, nu?” Habar nu am, nu m-am folosit niciodată de asta, cine știe, dacă drumurile mă vor duce înapoi, încolo, poate-oi trece și titlul în lista de ce trebuie să faci pentru a te adapta mai repede. (nu că mi-ar fi greu să mă readaptez traiului în capitala de la Dunăre).

Am trăit de multe ori episoade cu personaje stricte și scrobite. La propriu și la figurat. Aici, la noi pe tarla dar am avut parte de astfel de întâmplări și prin țări străine, cu de-ai noștri, cum altfel? Și eu știu că se presupune că deh, cei ce-s ajunși să ne reprezinte prin alte țări au nevoie de ținută și atitudine dar n-ar fi rău să nu uite de unde au plecat și mai ales de ce. Când, la facultate fiind, am avut nevoie de un stagiu de practică, colega mea, grecoaică s-a dus țintă la ambasada lor. Au primit-o imediat, cu apă, cu zâmbet și poftă de povești și au chemat-o a doua zi, să-nceapă practica. M-a inspirat așa că am trecut și eu pe la ambasada noastră. Am vorbit cu portarul, la microfon, cică nu se poate să intru fără programare. Așa că am sunat, am trecut prin interviu și discuții, toate oficiale și pe tocuri. Până la urmă norocul a fost de partea mea, pentru că am ajuns să lucrez cu oameni faini – dar nici în ziua de astăzi n-am scăpat de senzația de cearceaf apretat și tare.

În Grecia, am dat din nou peste câțiva oameni prietenoși care m-au ajutat cu chestiile oficiale – cerere pentru x și y ca să fie aprobate de q și z pentru a ajunge înapoi la x și y, Doamne, cine le-o fi gândit pe toate?! Dar în continuare, atitudinea de servilitate ascunsă sub masca respectului mi-a pus capac. Excelențe și politețuri și atitudini de la Case Regale, nu, chiar nu am răbdare pentru astfel de lucruri!

Și atunci vine grecul, că mi-e și ciudă s-o spun, și-mi povestește încântat de cât de prietenoși au fost cei de la Ambasada Greciei când le-a cerut ajutorul, cât de repede îi răspund la mesaje și la întrebări și-l văd cum se luminează la față și mi-e ciudă, serios, chiar mi-e ciudă. Că e deja a doua oară când aud astfel de povești din surse sigure deci e clar, ai lor sunt mai faini ca ai noștri. Și dau și eu zi de zi peste oameni care-s „importanți” și-mi dau seama că nouă, românilor, chiar ne lipsește apropierea asta, lejeritatea de a fi (cu) oameni odată ajunși în „funcție”. Și nu, nu e vorba de respect – că am mai auzit și din ăstea – românii-s respectuoși tare! pentru că respectul nu e dat numai de politețuri și faceți loc că vine șeful! respectul e mai mult de atât. Și da, repet, mi-e ciudă când văd că la alții se poate în timp ce noi tot așteptând să dăm și să primim plecăciuni.

 

3

Zgomot

Nu cred că există neam de oameni mai gălăgioși decât ăștia printre care mi-e dat să trăiesc. În Grecia conceptul de liniște e inexistent. Veșnic se aude pe fundal un murmurat (ăsta în cel mai bun caz!) un zgmot, ceva, oricât de mic, liniștea nu poate doar să fie. Nu, nici vorbă. M-am trezit cu capsa pusă – era deja de ieri, dar azi îi apăsată tare. Vecinii de la blocul din spate – că aici toate-s lipite unele de altele, dacă mă întind puțin pot deschide frigiderul de peste drum! sunt al naibii de matinali. Mai ales la sfârșit de săptămână. Și-s darnici, vor să împartă cu toată lumea. Așa că ies pe balcon și vorbesc între ei. În zilele (lor) bune unul coboară și vorbesc așa, de la distanță. Azi cineva avea un bebeluș în brațe și o doamnă care era deja jos vorbea cu micuța. Pe ton din ăla miorlăito-bebelușesc. Am pus perna-n cap dar degeaba, m-a zgâriat. Și stau ele și vorbesc așa vreun sfert de oră după care cea de sus o invită pe cea de jos, sus. Unde-și continuă discuția, în casă, dar tare. Uneori chiar am impresia că femeilor ăstora li s-a stricat butonul de volum. Dacă au avut vreodată.

Pe stradă, la cafea, pe plajă, peste tot. Toți vorbesc tare. Și repede. Și tare. Am dat peste o plajă de vis anul trecut. Minunea a ținut zece minute – până au apărut două doamne. Cu veșnicele cafele reci, șezlonguri și umbrelă. Când e liniște undeva și deschizi gura sunetul parcă-i mai puternic. Măcar de-aș fi fost struț. Puneți nabii mâna pe o carte. Dormiți. Bucurați-vă de natură. Tăceți. Sau dacă nu, pentru că eu dintre toți știu cel mai bine ce greu e să taci, vorbiți mai încet!!!

La locul de joacă, toată lumea țipă. În cafeneaua de lângă locul de joacă nu-ți auzi nici gândurile. Și pe când intri-n ritm și de obișnuiești cu gurile care nu tac, cineva țipă la vreun copil.

Pe stradă, Doamne, să nu te nimerești între oameni ce se întâlnesc întâmplător pe stradă. Vrei nu vrei, afli tot. Nimeni dar nimeni, absolut nimeni nu știe să-și domolească sonorul. Se salută din mașini, vorbesc din mers, oh, de câte ori n-a stat circulația-n loc pentru că șoferul tocmai l-a recunoscut pe pieton. Toți vorbesc, nimeni nu tace.

Vara-i mai rea ca toate. Ferestre deschise, motociclete turate, mașini cu muzica de-ți sparge și ultimul nerv rămas, oameni care au de zis, de spus, de povestit, parcă treziți din hibernare. Noaptea-i gălăgie, ziua-i gălăgie, nu rămâne nici un loc în care să-ți poți pune ordine-n cap. Nicăieri.

Sau?

38 de grade la umbră ieri, în drum spre grădinița lui Ionuț. Simt că mă ia cu leșin nu alta. Mi-e capul plin de povești și planuri și idei, afară zumzetul permanent în combinație cu canicula mă doboară. Intru în prima biserică. Oh știu ce-o să ziceți acum. Dar mie-mi place mult liniștea de acolo. Mă ajută să-mi limpezesc mintea. Și e răcoare. Și mirosul de tămâie îmi amintește de casă și de Nana.

Mă așez două minute pe un scaun. Respir adânc și mă relaxez. O secundă? Două? Se aud voci. Două doamne-s așezate mai în față. Stau de povești ca pe-o bancă-n parc. Și zic și zic până simt cum îmi vine să răbufnesc. Nu există loc în care să te aduni. Nicăieri. Nu aici.

2

Cumințenia-i noul negru

Respir. Inspir. Adânc. Și-nchid și ochii. Am 34 de ani din care ultimii 14 sunt trăiți pe ici și colo. Am văzut multe, mai sunt multe de văzut și cunoscut. Am cunoscut oameni faini, oameni dragi, care-mi sunt încă-n suflet dar și oameni de care vreau să uit. De toate și din toate. Am prietene în multe puncte de pe glob cu care mă aud și mă citesc pe cât de des se poate. Majoriteatea sunt mămici, aflu de la ele cum e traiul p-acolo, știu cum e aici, pe unde sunt, compar, pun în balanță. Dar vă spun cu mâna pe inimă și fără pic de răutate, eu femei/ mame mai … (nici nu știu ce vorbă să aleg pentru a nu fi prea dură sau răutăcioasă) stresate cu ai lor prunci decât ăstea printre care mi-e dat să trăiesc, n-am văzut și nici n-am auzit nicăieri. Evident, nu generalizez. Nu-s toate așa dar aproape, cu siguranță. Nu poți sta liniștit nicăieri. Peste tot se găsește una mai grozavă care să țipe și să muștruluiască odorul pentru te miri ce. Și vocile și ritmul limbii și tonalitatea. Cuțite-ntoarse-n rană și apoi înapoi la zgâriat sticla. În parc, nu vă urcați, nu alergați, nu țipați. Nu respirați, stați cuminiți! La restaurant, melodia continuă, stați CUMINIȚI, nu alergați, cădeți, nu faceți gălăgie. Și vocile, vocile ălea cu una, două, trei tonalități prea sus, mult prea sus. Am ieșit la plimbare pe-un câmp și de-acolo, undeva pe-un deal. Nu alergați, bate vântul, transpirați, nu mai țipa! Umblați cuminți! E un deal, cum naiba vrei să umble cuminiți? urlu și eu din toți rărunchii. Să nu se lovească! Ba lasă-i să se lovească! Se lovesc, se ridică! Nu! Să nu alerge! Bate vântul! Mama lui de vânt, lasă-l să bată! Transpiră și răcesc. Nu răcește nimeni, lasă-i să alerge! Suntem pe un deal! Măcar aici să alerge! Să nu țipe! Că sunt case și oameni în jur. Lasă-i să țipe, să chiuie, sunt copii! Fac roșu-n gât! Nu fac roșu-n gât de la țipat! Să nu se cațere! Nu vă cățărați! Veniți aici, vreau să ne dați mâna! Nu mergeți siguri! E un deal! Lasă-i în pace să fie liberi, jumătate de oră de mers pe lângă drum și țipat de bucurie. Gata, mergem acasă!

„Mami, nici în natură nu ne putem juca așa cum vrem noi?” întreabă piticul și simt cum mă cotropește urgia de supărare…

4

Puterea obișnuinței

Pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că alea mai ușoare zile din viața cu Ionuț au fost cele de dinainte de începerea grădiniței. N-aveam nici o grijă-n lume – el oricum n-are nici acum, nu mă chinuiau gânduri și eram pașnică mai mereu. Ei bine, de când e-n colectivitate și prin urmare în contact cu tot felul de individe, mie una îmi vine să mă dau cu capul de pereți în fiecare zi. Și tot în fiecare zi visez la Finlade-ndepărtate și sisteme de educație deschise la minte. Obsesia ăstora de aici, nu, nu doar în învățământ ci în general, de a-i „obișnui” și „pregăti” pe copiii cu una alta, se izbește de bunul (meu) simț. De common sens-ul ăla pe care ar trebui să-l avem cu toții de la mama natură, sau mă înșel? Ce-i cu fixația asta continuă de a educa, de a modela, de a construi, de a repara copiii? De ce trebuie să ne setăm pe direcția că trebuie să-i obișnuim cu chestii? De a-i pune neaparat în forme și tipare, să iasă ca niște matrițe, unul după altul și toți la fel?

Până acum vreo patru luni aveam impresia că Ion al meu e model de personaj antisocial. Nu vorbea cu nimeni, nu băga pe nimeni în seama, nu saluta, nu mulțumea, de cele mai multe ori de insista cineva să-l audă vorbind, copilul meu bolborosea niște chestii doar de el înțelese sau, și mai bine, făcea pe surdul. Trebuie să-l duci să facă activități. Să se învețe cu lumea! Să-l despartă la grădi de prietenul lui ca să fie nevoie să socializeze cu alții. Să se-nvețe și cu alții. Muream încet în fiecare zi și după fiecare discuție. Ce să explici și mai ales de câte ori, că asta are de-a face doar cu caracterul și nu cu obișnuința? Ion iese în lume de când are 10 zile – nu se pune problema că n-ar fi obișnuit cu oamenii în jurul lui. Pur și simplu, AȘA E EL. Când a fost pregătit și-a dat drumul singur. Asta s-a întâmplat cu vreo două luni în urmă și de atunci nu s-a mai oprit din socializat. A avut nevoie de mai mult timp decât mine. Decât media copiilor. Și ce dacă?

Trebuie să se învețe cu statu’ liniștit. Că la anul, nu o să mai zburde ca un miel. La anul, e treabă serioasă, să fie obișnuit până atunci că trebuie să stea cuminte. La anul merge la școală! Zbang, zbang, simt cum m-aș face una cu peretele din fața mea.

– Azi la grădi n-am ieșit afară, am pierdut provocarea, îmi explică Ion.

– Păi cum așa?

– Pentru că ne-am mișcat și am vorbit, doamna profesoară a zis că am pierdut așa că stăm în clasă. Dar ea nu știe că eu aștept să stau în clasă de când a început grădinița! Mă săturasem de jucat afară…

Cer o explicație. Cică a fost doar un joc. Dacă stăteau nemișcați și tăcuți și cuminți – vorbim aici despre copiii dintre care cel mai mare are 5 ani și 7 luni! ieșeau afară, la joacă. „E un joc, să-i învățăm să stea cuminți. Să-i obișnuim!” Nu vreau să arunc nici măcar o pietricică în direcția lor. E una dintre cele mai simpatice grădinițe, educatoarele sunt empatice și nu folosesc metode de pedeapsă, ceartă, umilire. Dar nu lipsește nici acolo obsesia asta cu obișnuitul copiilor. Cu dresarea lor.

Crețul încearcă să-mi dezamorseze bomba de sub șezut. Eu am însă una și-n buzunar și-n geantă și mai ales în minte. Încerc să fac pace cu mine. Mi se spune să încerc să mă obișnuiesc…

0

Caut loc de joacă (ca-n România)

Dacă-i ceva după care-mi plânge sufletul apăi ăla-i un parc adevărat. Ca acasă. Un parc adevărat și verde și cu un colț cu loc de joacă-n el. Trăiesc pe o insulă, într-un orășel la malul mării, de mă uit în stânga văd apă, de mă uit în dreapta, văd munți. De mă uit înainte, văd o oază verde, un fel de parc pe care l-au amenajat în urmă cu vreo doi ani și deja toate stau să cadă-n el. Hinți rupte, tobogan strigat, bănci vandalizate. Ultima dată când mi-am luat inima-n dinți și am mers acolo s-au luat vreo trei câini după noi de n-am știut cum să găsim ieșirea mai repede.

Parcul din centrul orașului (Πλατεία) are vreo 10-15 copaci, câteva bănci și două locuri de joacă. Neîmprejmuite de garduri ci de două dintre cele mai circulate străzi din urbe. De speriat, evident. Puțin mai jos, pe malul mării unde-i frumos și iese lumea la plimbare, alte două locuri de joacă, nici ălea împrejmuite. Dacă pruncu-i vioi și o ia la goană în jos, iese-n stradă, de schimbă direcția, cade-n apă. Fabulos de-a dreptul să ieși la joacă în astfel de locații cu un copil ce nu aude cuvântul stop.

Mai sunt vreo trei alte parcuri, vorba vine, două dintre ele chiar frumoase. Ne întrebam cu prietena mea cum de nu-s vizitate, ia hai să le inaugurăm noi. Lângă unul am găsit niște mlaștini urât mirositoare și pe celălalt și-l făcuseră sufragerie o gașcă de vreo 30 de minoritari cu gașca lor cu tot. Dormitoarele erau în corturi, puțin mai în spate.

Tot pe malul mării, alt loc de joacă fantastic. Atât doar că e lângă un parc unde seara probabil se petrec lucruri necurate. Dovada? Câteva zeci de siringi și ace care ne-au făcut să ne luăm tălpășița fără să ne uităm în spate. Și da, e pe malul mării, dar sus pe-o stâncă. Dacă pică vreun copil de-acolo, s-o facă plin de avât. Oare la asta s-o fi gândit cei care au proiectat dar au uitat de gard?

În drum spre grădiniță un loc de joacă aproape nou, neatins. Oare de ce? Pentru că tomberoanele de gunoi sunt chiar lângă el. Și să-ți dorești să-l distrugi, nu poți din cauza mirosului.

Anul trecut am găsit un loc minunat, de vis chiar. Sau cel puțin așa părea din mașină. Pentru că nici bine n-am ajuns și am și plecat. Vinovat? Gardul, sau mă rog, lipsa lui. Uitaseră de el. Zilele trecute am auzit că între timp și-au amintit și au montat unul. Și am ajuns acolo și e exact așa cum visam (cu vreo câteva sute de metri mai mic, dar nu-s cârcotașă!): cochet, curat, împrejmuit, cu bănci, copaci. Și bonus, da, și vederea spre mare, dar mai ales jumătatea de oră de mers pe jos până acolo.

IMG_8325

Dar ăsta e doar un loc de joacă. Unul. Habar nu am cât o să fie păstrat așa. E păcat, serios. Într-un oraș în care e rușine mare să ai doar un copil și toți trec de pragul de doi fără nici o problemă, unde vremea ține cu noi și am putem sta afară 11 luni pe ani, într-un orășel unde n-ai multe de făcut (dar nu-i bai, Atena e aproape!) parcurile ar trebui să fie o prioritate. Că-i marea aproape, că-s plaje la tot pasul, nu neg. Dar un parc? Un parc adevărat? Verde? Și cu un colț de joacă? Unde pot sta liniștită și Ionuț nu trebuie să mă audă strigând într-una, nu acolo, nu dincolo, hai înapoi, nu pe acolo, te rooooog, nu acolo! Oare cer prea mult?