1

Final de capitol

Cochetez de ceva vreme cu o chestie: să cumpăr cât mai puține lucruri. Să fie puține dar bune și cu banii puși la păstrare să-mi fac alți pitici fericiți (cu o escapadă la Madrid de exemplu). Gândul acesta mi se plimbă-n cap de anul trecut (inspirată de aici), dar în ziua a doua a lui 2017 mi-am promis că-l transform în rezoluție. Pentru că azi, căutând o pereche de jeans, am realizat că mie de fapt nici măcar nu-mi place să merg la cumpărături. Shoppingul nu-i pentru mine motiv de relaxare. Din contră, după un ceas prin magazine – dacă trebuie să și probez n-am nevoie decât de jumătate de ceas! simt că mă dor toate și visez la o canapea și ceai și liniște.

Mă obosește teribil căutatul, probatul, vânzătoarele – în Grecia mă scoteau din sărite pentru că stăteau și-mi respirau în ceafă, în România mă calcă pe nervi pentru că nu mă bagă în seamă și par deranjate de orice întrebare. Calea cea dreaptă o fi undeva prin Austria, dar adevărul e că m-am cam săturat de aceleași mărci și modele și forme.

Și cum spuneam, azi s-au aliniat planetele și mi-au dat cu cireașa de pe tort în cap. Am petrecut cinci ore la mall și până la urmă am cumpărat ceva doar ca să nu spun că am pierdut timpul degeaba. În primul magazin am cules vreo zece perechi e jeans, cică n-am voie să intru cu toate în cabină.

–  Îmi aduci tu alte numere de am nevoie sau ies eu și defilez în căutare?

– Nu știu ce să vă spun. Dar nu se poate.

În alt magazin am intrat cu trei perechi, una parcă stătea cum trebuie dar un număr mai mic nu mi-ar fi stricat așa că ies să-l caut. Pe când mă întorc, fata a făcut ordine pe acolo și a luat și ce nu trebuia luat.

În al treilea magazin s-a uitat lung la mine și mi-a spus că mai au doar numere foarte mici, adică pentru dumneavoastră sigur nu mai am! L-am înțeles pe crețul care a avut parte de un astfel de tratament anul trecut pe vremea asta. Cică numerele se opresc la XL, nu au mai mulți de X. El a plecat relaxat mai departe, eu astăzi aș fi pocnit-o pe duduie cu poșeta-n cap! M-am abținut și odată cu asta, mi-am promis că de azi încolo cumpăr doar online.

De la cei care mi le aduc acasă, le probez și le pot returna de nu-s bune. Deocamdată singurii testați sunt simpaticii de la ZOOT (simpatici nu doar din cauza lui Robi), Joules și niște ghete simpatice de la Shoppingdays.  Mai am pe lista Asos și Fashion Days, pe picior de testare. Ce alte recomandări aveți? Haine, pantofi și accesorii la un click distanță?

1

Supărare și o șapcă nouă

Eu una mă simt așa de bine când reușesc să-mi stăpânesc ieșirile, să fiu mai puternică decât ele și să mă port ca un om mare.Azi a fost una din zilele ălea. 5 ore de somn azi noapte, lipsă de chef- că-i deja prea cald afară, lene totală și stare care cerșește canapea și carte bună. Și nimic altceva.

M-am dus să-mi iau copilul de la grădi și l-am simțit de când am dat ochii cu el. L-am vazut cum a încercat timid să-și construiască puntea de legătură cu educatoarea, am observat schimbul lor de priviri.

– Azi m-a certat doamna educatoare. Și pe mine și pe Stavro și pe Mario (*aștia trei sunt cei trei mușchetari, nedespărțiți și de neoprit) ne-a trimis în clasă. Să stăm acolo să ne liniștim. Și am fost nervos și încă-s foarte supărat pe ea…

– Dar ce-ați făcut așa de grav?

– Absolut nimic.

– Probabil că s-a întâmplat ceva, nu cred că v-a trimis degeaba în clasă…

– Nu-mi amintesc…

Mi-e foame și car tot felul de chestii, las discuția pe când sunt in formă. Așa că o pornim înspre casă și pe drum îmi amintesc de șapcă. Vreau să-i cumpăr o șapcă. Intrăm în magazin, eu pun mâna pe una albastră (că-i anti jeg) el nu și nu, o vrea pe cea galbenă. O luăm pe cea galbenă, o plătesc, îi cere vânzătoarei să-i scoată eticheta și ne continuăm drumul. O pune-n cap și… se dezlănțuie iadul.

– Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu-mi place. Îmi strânge urechile!

O lărgesc.

– Nuuuuuuuuuuuuu, e prea mare!!! Nu o vreau! E urâtă!

– Singur ți-ai ales-o! mă răstesc eu.

Nu și nu și nu. E prea mică, e prea mare, e prea galbenă, o urăsc, te urăsc, o voiam pe cea albastră și plâns și muci și muci și hohote. Mie capul îmi stătea să explodeze, privirile celor din jur, nu, nu ajută. Trag aer în piept, adânc. Realizez că-s mai de încredere când sunt obosită, că n-am putere să mă cert sau să mă răstesc, n-am vlagă nici să mă enervez prea tare. Vreau doar să-mi pun capul într-o îmbrățișare. Îl trag lângă un copac, la umbră, pun toate boarfele jos pe lângă noi, mă pun și pe mine la nivelul lui și-l strâng în brațe. Copilul hohotește, muci și furie și lacrimi.

– Ești supărat. Tare de tot. Te-a supărat ce s-a întâmplat la grădi. Ești și obosit și flămând și nervos …

Plânge și mai tare și se strânge-n mine. Stăm așa vreo cinci minute. Eu îl țin și el pe mine.

– Ce băiat mare… și plânge, ce urât, se bagă-n seamă un domn.

Îi arunc o privire cu săgeată cu tot, Ion nu-l aude și bine că nu-l, trage nasul și oftează greu. Apoi pornim mai departe fără vorbe. I s-a luminat fața. Până la urmă lui îi place șapca… și mie de mine.

IMG_0310

0

Leitmotivul vieții mele

A fost o noapte lungă. Cea mai lungă. Pe la ora patru simțeam că a mai fost ora patru de vreo trei ori înainte și eram sigură, convinsă chiar, că timpul se repetă. Sau stă pe loc. Ionuț s-a chinut cu febră ce nu sălta de 37.9, hai un 38 pe la un moment dat. Nu-i dau nimic până la 38 cu 6, așa că am așteptat. L-am tot verificat, dormea, se trezea, ofta în somn. Eu cu el. Nici gând să vrea să doarmă cu mine, oferta lui, singura ofertă „Hai tu la mine-n pat dacă vrei, eu nu plec!” M-am plimbat cât m-am plimbat și pe când să adorm, mă strigă. „Îmi vine să scuip!” Nu știe să scuipe dar știu ce vrea să zică. Adoarme într-un final, cad și eu dar somnul nu se lasă adus. Pe la 5, sunt doborâtă doar ca să mă trezească pe la 6 crețul care scapă naibaștiecemamaluideamețit în bucătărie. Eu de mă trezesc, greu adorm la loc. Și de-s obosită, nici atâta. Se face 7, apoi 8. La 9 face ochi și Ion, mergem la doctor, nu-i motiv de îngrijorare, viroză, e ca nou în câteva zile. Visez toată dimineața la somnul de prânz. Ion își mută toate pernele și toți prietenii în dormitor. Eu scot telefonul din priză. Fac întuneric. Aduce și un teanc de cărți. Citesc până-mi cade capul și mi se usucă gura.

– Gata! Vreau să dorm!

– Mami, să-ți spun ceva? Eu nu mai vreau. Dar tu dormi liniștită, că eu te las în pace!

Trec minute bune, simt că vine somnul când îl aud lângă mine. Nu, nu pe domnul moș Ene ci pe dușmanul lui cel de moarte, Ion. Fecioru-mi.

– Trebuie să merg la toaletă și am nevoie de puțin ajutor.

Îl ajut.

– Acum du-te și dormi că fac liniște.

Mă uit la ceas. 13:11. Adorm. Deschid ochii. 13:40.

– Mami, am construit o corabie și s-a întâmplat un accident. Ce pantaloni curați să iau?

– Ia ce vrei!

– Bine! Dormi acum!

Mai dorm pe naiba. A sărit. S-a dus. Ia somnul de unde nu-i. Mă ridic și îmi fac de lucru. Trec minute bune, îl strig pe Ion. Nici un răspuns. Merg să-l caut. Și-l găsesc.

photo1

0

Moartea vine când e gata lucru’…

Am impresia că lui Ionuț îi vin și-i revin unele întrebări cu regularitate. Și cu siguranță în momentele cele mai (ne)potrivite – de obicei când mă-sa-i moartă de oboseală. Până azi credeam că a uitat de subiectul morții. A trecut ceva vreme de la ultima conversație și, e drept, eu una tot în ceață-s cu răspunsul. Azi, după ce am petrecut o după amiază jucând prinsa cu el și prietenul lui, doi băieți de 5 ani și plini de energie, tema adusă-n discuție era exact ce-mi lipsea.

– Mami, ce se întâmplă când murim?

– Uff…

– Și tu știi când o să mori? Nu mori încă, nu-i așa?

– Nu, Ioane, stai liniștit. Nu murim încă.

– Dar mami, așa-i că nu poți să mori dacă lucrezi ceva important? Cum să mori dacă ai treaba? Se poate? Nu se poate!

Încerc să-i spun că se poate, dar nu mă ascultă și oricum nici prea multă putere n-am. Îl las în pace, convins că dacă ai multă treabă și de lucru nu se poate să mori până nu termini. Să stăm ocupați, zic!

9

Eu vara n-am somn…

Am un copil căruia nu prea-i place somnul. Nu că aș fi eu foarte somnoroasă, nici plăceri de genul lenevit până la ore târzii n-am, dar uneori, doar uneori mi-aș dori ca Ionuț să fie prieten mai bun cu perna. De când era mic dormea noaptea, somnul din timpul zilei însă l-a sărit mai devreme decât toți cei din generația lui. Puțin după cel de-al doilea an a scos somnul de prânz – și de atunci, rar, rar de tot se mai întâmplă să adoarmă în timpul zilei. Seara merge la culcare de cele mai multe ori de unul singur, dimineața însă îmi dă dureri mari de cap cu trezitul. Orice-am face, șase și juma’, hai șapte-n zilele bune e ora deșteptării. Și rezistă, rezistă până seara. Nu-i mereu în pasă bună, uneori chiar e obosit dar nu s-ar da dus la culcare orice i-am face sau zice. În weekend a rămas la bunici. Duminică i-am găsit pe amândoi trași la față, Ionuț în formă maximă.
– De când deschide ochii până seara nu stă locului o secundă. Cum rezistă? Pe căldurile ăstea? Am stat la prânz și i-am citit un ceas bun și aproape că am adormit pe când el, el de-abia a așteptat să termin. „Gata odihna? Pot să merg în câmp acum?” Seara a căzut răpus dar dimineața nici bine nu s-a trezit că a pornit-o la joacă, îmi povestește bunică-sa.
O înțeleg perfect. Mi s-a tot spus:

Du-l afară, în parc, să alerge, să vezi ce obosit o să fie
Dimineața e la grădi, stau în curte aproape două ore, la prânz vine acasă și ne pornim – ba în curte la bunica, ba în parc, ba pe la vreun prieten. La final eu nu mai văd nici drumul, el rezistă.

Mergeți la mare, la plajă, apa-i obosește pe toți copii
Dimineața, cu pauză la prânz, fără somn, după amiaza alte trei ceasuri printre valuri, eu mai că nu adorm la volan, el rezistă. Și mai și dă din gură tot drumul.

Culcă-l mai târziu
Am încercat-o și pe asta, pe sistemul grecesc, vara nimeni nu doarme. Același rezultat, aceași oră de trezire, un Ionuț extrem de morocănos. A adormit la prânz și orele dormite le-a scăzut în dimineața următoare. Credeți-mă, cinci juma’ nu-i o oră faină.

Culcă-l mai devreme, să nu fie așa de obosit, sigur doarme mai mult dimineața.
Nu funcționează.

Nu-l lăsa la televizor prea multe ore, mai ales înainte de culcare.
Ionuț se uită la desene animate undeva între jumătate de oră și o oră pe zi. Și nu în fiecare zi. Ori se uită, ori ba, se trezește tot la fel. Devreme.

Nu-i da dulciuri, ciocolată, produse cu zahăr mult.
Nu-i dau. Prima dată a mâncat zahăr după doi ani, dulciuri nu mâncăm nici noi prea multe, trec zile bune fără desert sau snacks-uri. Alimentația nu cred că are nici o vină.

Explică-i importanța somnului. Dacă e obosit e sâcâit, nu are poftă de joacă etc.
Cred că dintre toate cele povestite mai sus, pe asta o fac eu cel mai des. Degeaba. „Nu mi-e somn, nu-mi place să dorm, am treabă.” Răspunsurile lui Ionuț. Și evident, preferatul meu: „Tu poți să dormi dacă vrei. Eu o să mă joc liniștit aici. Cu ciocanul.”

Ieri seară a adormit puțin după zece. Când ora lui obișnuită de culcare e mai devreme. Trezit puțin după șase, ajunge acasă la prânz îl simt că-i doborât. Mă pun să-i citesc în speranța că-l ia somnul. Mă ia pe mine, Ionuț rezistă. Încerc să-l conving.
– Ioane, de nu dormi eu la plajă nu mă duc după amiază. Că-mi adormi în mașină și sigur se lasă cu tărăboi la trezire.
– Nu-i nimic, mergem altă dată, răspunde el foarte concentrat la ceva piese de LEGO.
– Dar chiar nu vrei să mergem?
– Vreau să mergem, dar nu vreau să dorm.
– Păi fără somn, nu există mers, exclam eu deja iritată.
– Păi atunci nu mergem.
Trăncănesc de una singură și mă retrag în camera mea.
Aveți cumva un secret în a-i face pe cei mici să doarmă puțin, doar puțin mai mult dimineața? Nu de alta dar ca să-mi beau ceaiul în liniște și ca să funcționez la cote decente – adică să nu fiu isterică o zi întreagă, e musai să mă trezesc măcar cu o oră înaintea lui. Și-n ritmul ăsta, în curând nu mai dorm deloc 🙂