1

Timișoara mea

De ieri de când a apărut povestea mea pe blogul Mirunei, mă întreabă lumea una – alta. Și toate întrebările lor, alăturate alor mele și stropite cu nebunia de acasă din februarie încoace, îmi pun cireașa pe tort. Știu, e ca la nebuni. Suntem puțini care mai credem că aici se mai poate întâmpla ceva bun și parcă și din ăștia puțini numărul se subțiază pe zi ce trece. După un an care nu a fost ușor – mai ales pentru Ionuț (vine și povestea lui!), după un an în care m-am reconectat la viața de aici (bine că la greci n-a fost prea diferit că altfel șocul cultural ar fi fost peste putință de dus!) eu – call me nuts! nu regret încă nimic. Mai am momente în care-mi spun, dragă ești complet nebună! și alte momente în care-s gata să-mi iau valiza-n spate și băieții de umăr și să plec unde oi vedea cu ochii. Uneori le am des, alteori trec zile bune până să mă apuce. Dar adevărul e că aici, acasă sunt înconjurată de oameni absolut minunați. Minunați. Unul și unul. Oameni care-s în filmul meu, care împărtășesc și cu care împărtășesc idei și gânduri și planuri. Oameni care fac diferența, care chiar aduc un aer de schimbare în toată nebunia care-i România în ziua de azi. Nu-s mulți, dar sunt.

Între timp mă pufnește râsul, plânsul naiba știe, nici eu nu mai știu. Situația aici e cam ciocolatie, ăia de ne conduc dacă nu-s penibili sunt proști grămadă, sau și proști și penibili, de arunc un ochi pe facebook mai că-mi vine să iau bilete doar de dus către oriunde ar fi.

Deocamdată-s destule care mă țin aici. Le pun în listă să le recitesc și altă dată. Școala lui Ionuț, cea mai faină școală din univers, dovada că dacă-s doi cu aceleași gânduri, puterea crește și de-s mai mulți, oh, de-s mai mulți mutăm și munții! Oamenii care-s acolo și care-s cu suflet și trup implicați și copii-s fericiți și de fapt asta e tot ce contează. Știu că normalitatea asta ce la noi e ieșită din comun, în alte părți e la fiecare colț dar parcă nu i-aș da încă drumul pentru a pleca să vânez cai verzi pe pereți.

Timișoara-i loc fain și plin de chestii care-n altă parte nu-s de găsit (aici intră și capitolul nebunilor și nebuniilor dar ce farmec ar mai avea viața fără ele?!) Aici avem o librărie care tocmai a împlinit un an, o librărie independentă unde se întâmplă lucruri faine tare. Și-i cozy și-i de stat acolo printre cărți de cu seara până dimineața și fetele-s cu suflet și e clar că l-au pus pe tot în ceea ce fac. La Timișoara avem și Ambasada, altă idee ce a prins viață, ce are în spate oameni unul și unul. Și tot aici e și Basca cu alții pe care-i vrei aproape. În orașul ăsta la care eu îi găsesc toată ziua câte un cusur că deh, există locuri faine cu oameni de pus pe rană. Comunitate ce crește și crește ca pâinea bună. La Timișoara avem un Centru Cultural German care se are ca frații cu Institutul Francez, avem teatru în germană și maghiară, avem festivaluri și evenimente de la care nu vrei să lipsești. La Timișoara-s prietenii mei și alții noi, mulți pe care i-am făcut din mers. La Timișoara-i și Balamucul, cel mai creativ loc din oraș. Aici avem și agenție de PR care a folosit cuvintele eveniment cultural, buget și plan de marketing în aceași propoziție și le iubesc pe fetele ălea – și nu doar pentru asta! Cărtureștiul de pe Mercy e cum altul (din toate ale lor!) nu-i. Și fetele de acolo, mi-s aproape și-s oameni cu care vrei să împarți o poveste și nu doar una. Oh, de Mona de la cel mai fain post de radio n-am zis nimic. Omul care luminează locul. Și câți mai sunt acum pe care-i uit și rău îmi pare dar se știu ei că-s iubiți și-i țin aproape.

Timișoara-i faină (mi-e drag Clujul de mor, dar Timișoara e … Timișoara) și-s multe chestii ce pot fi făcute și oamenii chiar pun umărul în a le face. Avem comunitate de bicicliști cu reprezentant cu tot, avem voluntari și oameni care de-abia așteaptă să fie.

Sunt și multe minusuri (da, suntem în România!) și am o listă lungă și grea de ele dar îmi sunt dragi oamenii ăștia, toți. Unul câte unul. Și mai sunt încă de zeci de ori pe-atâția. Și deocamdată ăstea-s motive suficient de puternice să nu vreau să plec de aici. Nu știu ce urmează, habar nu am unde-i drumul bun și dacă sunt pe el, știu doar că în clipa asta, sunt aici unde contează. Restul sunt doar detalii.

Anunțuri
0

November Notes 2017

Acum doi ani pe vremea asta eram încă la plajă. La propriu. Mai știți cum visam la evenimente și întâmplări și oameni faini cu care să schimb idei și lumea? În timp ce-mi ascundeam ciuda că nu-s unde vreau să fiu, sub poze cu nisip și mare și soare? Îmi vărsam amarul pe tastatură: în ultimii opt ani am scris mai mult decât aș fi făcut-o de eram altundeva. Sunt sigură de asta.

Anul trecut eram deja aici, la Timișoara și-mi intram încet încet în ritmul de oraș mai mare. E clar, nu-s făcută să trăiesc într-un oraș mic. Liniștea de acolo nu-mi cade bine. Mă agită și mă frustrează. Înapoi acasă, am început timid să ies și să cunosc, să-mi amintesc și să-i las și pe alții să-și amintească de mine. Am continuat să scriu, mai mult pentru mine. Îmi place să-mi fac ordine-n gânduri și fac asta cel mai bine în clipa în care le așez pe hârtie (sau mă rog, într-un document).

Anul ăsta e iar de întorsură. S-au spart niște bule, am făcut tot felul de schimbări, pare că suntem pe drumul cel bun. Sau cel puțin încercăm să găsim drumul cel bun. Eu scriu mai puțin decât o făceam înainte și de fiecare dată îmi promit că asta se va schimba și poveștile vor deveni regulate. De fiecare zi.

La Timișoara, luna viitoare se pune la cale un eveniment fain. Visam la să ajung la el și anul trecut, dar s-a suprapus cu altele de care n-am putut să fug. Anul ăsta vreau cu atât mai mult să merg pentru că vin oameni care-mi plac și nu doar atât, dar de la care am ceva de învățat. Pe care-i citesc și care-mi dau (uneori) impulsul de a pune mâna pe tastatură. Cel mai mult și mai mult vreau să o cunosc pe Miruna – pe care am descoperit-o pe vremea când visam să ne mutăm în UK și ea numai ce-a venit înapoi de-acolo (și tot ce scrie îmi merge la suflet!), să o revăd pe Ioana,  să-l ascult pe Cristian (pe care-l urmăresc de foarte, foarte multă vreme și uneori chiar prind curaj și-i mai las și câte un comentariu!), să o văd si pe Romina – mama Verde pentru biciclete, o tipă faină despre care am auzit numai lucruri bune de la o groază de oameni dragi. Să cunosc și eu care-i lumea cu bloguri din Timișoara, să mai învăț una, alta, ceva nou. November Notes in Social Media 2017 – „este pentru oamenii care vor sa invete, oamenii care au povesti de spus, sunt deschisi cand vine vorba despre nou si orientati spre munca in echipa.” Păi spuneți și voi, aș fi putut lipsi?!

P.S. Mai multe detalii găsiți aici! 

21761678_1975692526041297_2736198438659949719_n

2

Unele sâmbete

Eram la Viena, locuiam cu sor-mea și iubitul ei (între timp, soț). Un apartament mic de tot dar ce ne păsa, eram în buricul târgului și aveam liniște. Fiecare-n colțișorul lui și cu obiceiurile și piticii personali. Eu eram pusă pe ieșit în lume, mergeam la cursuri și de acolo direct în Flex sau Chelsea (ce vremuri și câți ani au trecut deja, pe nesimțite chiar!). Ieșeam miercurea apoi mai ieșeam și joia – că n-aveam cursuri vinerea. Mai umblam și-n weekend, dar nu tot timpul – de cele mai multe ori eram baby sitter, că altfel ce buzunar putea ține pasul cu viața mea socială?

Sor-mea, după episoade turbulente din adolescență dădea semne că a intrat în zodia casnică. Nu-și scotea nasul în lume decât la supermarket sau câte o cafea dar și ălea în timpul zilei. Își petrecea sâmbăta seara cu rufe de călcat și aspirator și duminica dimineața pregătind supa de pui și piure de cartofi pentru prânz. Eu scuturam bluzele și eram cu mintea-n în așteptarea câte unui brunch de la Naschmarkt care să-mi liniștească stomacul chinuit cu tot felul de cocktail-uri cu o seară înainte. Ne mai și certam și ne provocam- ea pentru că eu ieșeam, eu pentru că știam cum fusese – chiar așa, oare o mai doare spatele? Avea grijă de mine, obicei de care-i greu să scapi. Eu nu aveam nevoie de grija ei – unele lucruri nu se schimbă niciodată, așa că de multe ori când voiam să ies în lume retrăiam scene de parcă eram cu ai mei, nu cu ea.

Sâmbătă seara, să fie cu vreo 9 ani în urmă? ea cu haine pregătite pentru călcat, eu cu un picior afară. Iar pleci, iar plec. Se strâmbă, mă strâmb. Maine fac de mâncare, ești? Poate, nu știu. Stai și tu cu noi. Crește tensiunea, dau să zic dar totuși mai bine tac. O judec în minte – care minte?

Mi-am petrecut ultimii șase ani cu sâmbete ca ale ei – haine de călcat, aspirator, gândul la ce facem duminică. Am lăsat locul acela să mă schimbe și să-mi schimbe obiceiurile și încă nu-mi dau seama cum s-a întâmplat asta. Din fericire, încet, încet am ieșit din amorțeală – prima dată am renunțat la călcat haine (nu doar sâmbăta ci în general) apoi am mai chemat-o pe bunica să facă o pauză de câteva ceasuri ca să ieșim în lume ca oamenii. Orașul acela care sună ca o invitație la vacanță, pe malul mării, într-o vară aproape continuă, era, cultural vorbind, mort. Mergi să bei și să te vezi cu oameni – pentru că nici un eveniment nu îl însuflețea și după un timp, Atena la o oră de mers cu mașina începe să fie tot mai departe. Nu, chiar nu-s făcută pentru viața într-un oraș mic.

Timișoara de mai bine de trei luni. Weekend-uri cu filme și prieteni – pentru că alegem noi să fie așa, nu pentru că nu avem opțiuni. Concerte, un festival aici, altul acolo. Câte o sâmbătă ca și cea de ieri. Crețul tușește, îl doare capul tare, anulăm ieșirea? Nu, tu du-te, îmi spune el și știu că nu glumește. Parcă nu m-aș duce singură, mă alint și pun mâna pe aspirator. Stau acasă, mai strâng una, alta. Mă trezește zgomotul. Îl scot din priză fără să stau pe gânduri și-l dau pe o pereche de tocuri. Și mă duc. Și bine am făcut. Unele sâmbete chiar nu-s făcute să fie pierdute-n casă cu aspiratorul în priză… De fapt, nici o sâmbătă!

 

1

Inspirația mea de toate zilele

Mai nou multe-s lucrurile care mă inspiră fără să trec prin supărări înainte. Când eram în Grecia, motivul principal de șezut la masă și scris erau întâmplările de fiecare zi, frustrări care mi se strângeau pe nesimțite și apoi explodau pe tastatură. Și aici se întâmplă destule care în altă situație/ locație mi-ar provoca tot felul de ieșiri cu flăcări cu tot, dar răbdarea mea are cale lungă. Simt că am liniște. Că în acest moment sunt unde trebuie să fiu. Chestie pe care nu am mai simțit-o de foarte multă vreme. Și sunt tot mai convinsă că mie asta-mi lipsea cel mai mult.

Ies în lume cu oameni faini. Sunt înconjurată de ei. În locuri unul mai frumos ca altul. La evenimente – e plin orașul de ele! sunt la o aruncătură de băț de toate și doamne, bine-i.

Am stat zilele trecute și m-am gândit, dacă tot mi-e așa de bine, de ce nu aș spune și altora care-s chestiile care mă înveselesc și mă țin cu zâmbetul pe față de dimineața până spre seară? Ce fac/ citesc/ ascult/, unde merg să-mi umplu bateriile și să ambalez imaginația și inspirația? Urmează un amalgam de lucruri faine (în ordine aleatorie), unul și unul, din toate părțile și pentru toate gusturile. Cine știe, poate găsiți și voi bucurie în mărunțișurile mele.

Ambasada. E unul dintre locurile mele preferate din Timișoara, la care visez și oftez de când s-a deschis. Sunt în oraș dar nu ajung acolo atât de des pe cât mi-aș dori și-mi promit de fiecare dată că la următoarea vizita stau mai mult. Sau îmi mut biroul pentru o zi acolo. Ceea ce de fapt am și făcut azi. Am lucrat, am mâncat o supă de broccoli din categoria WOW, am scris, am rezolvat tot ce era pe post-it-ul roz, am ascultat muzică faină, am tras cu ochii la soarele de afară și mi-am lăsat sufletul lângă un scaun verde care dacă ar fi roșu tare bine s-ar potrivi în bucătăria mea.

Aveți și pe roz e blogul pe care îl urmăresc ca un stalker. Numărul 1, fără drept de apel, în top trei inspirațional. Nu a fost postare care să-mi displacă, idee pe care să n-o îmbrățisez din prima, uneori am impresia că fata asta îmi citește gândurile. Ia te uită ce spune – „Fiți cumpătați. Banii mulți merită dați pe mâncare mai bună, vacanțe mai dese, abonamente la sală și investigații medicale/ analize/ dentist pentru un trup în formă să facă toate acestea.” Mi-a scos la iveală idei pe care nu credeam că le am și totuși, erau acolo și așteptau doar o recunoaștere. Mai bine mai lucruri puține dar de calitate, mai bine investesc în amintiri decât în obiecte (pe care oricum îmi va fi greu să le car de ne urnim, din nou, din loc).

Parcurile din Timișoara. Nimic nu mă liniștește mai tare decât o plimbare prin parc. Încep cu cel de-aproape de casă, trec podul și mă strecor prin Parcul Copiilor, pe mal de Bega. Mă duc până în Rozelor apoi traversez în Central și vin înapoi pe cealaltă parte. Mi-era dor de toamnă, de-abia acum realizez asta. Mi-era dor de frunze galbene și miros de ploaie. Și de o lună mai ca aici. Când deja se pregătește de vară și parcă toate stau să explodeze de bucurie.

Biblioteca de cartier din Traian. E mică, mică tare dar burdușită cu cărți. Noi, surprinzător de noi dar și apariții mai vechi, cu o bibliotecară cu chef de făcut recomandări și miros ce-mi amintește de anii de la generală 3. Nu-l pot descrie, nu e nimic de descris, e doar un parfum de cărți și clădire veche. Ciudată combinație, știu, dar mie-mi trezește povești. Cu un șoricel, cu pitici ascunși pe sub rafturi, cu omuleți cărora le place să citească. Îmi trezește și doruri. De biblioteca din Viena unde stăteam ceasuri în șir și greu mă dădeam dusă acasă – doar cu câte o plasă de cărți.

Grupul de cititoare al Andreei. Nu-s decât de câteva zile printre ele și coșul cu cărți e deja greu și nu e cale să se golească prea curând. Multe-s locurile unde-mi caut idei de citit – am dat peste cititoare înrăite, cu multe categorii deasupra mea, și de peste tot prind din zbor câte un titlu și-l pun pe listă. Acasă am un fotoliu numai bun de tolănit în el – lângă o sobă în care sper să troznească a lemne în curând, cu o veioză dolofană și lumină numai bună. O cartea care, norocoasa, a sărit de pe lista de așteptare la mine-n brațe, ceai bun și în curând câteva zile libere. Cum să nu fiu bine?

Piața de vechituri – am ajuns doar o dată de când sunt acasă și de atunci tot visez la ea și la minunile de acolo. Nu e loc în lumea asta în care să fi ajuns și să nu fi căutat Flohmarkt-ul sau fleamarket-ul sau oser sau cum s-o fi numit. Îmi place să descopăr tot felul – de la cratițe pe care să le folosesc la ghivecele mele de flori, la rame sau cărți. De scaune sau piese de mobilier nici nu mai zic. Visez acum la un glob pământesc – din acela de am văzut la Berlin în vreo patru piețe dar de fiecare dată mi-a pus crețul piedică. Mi se întinde mintea și la o masă nouă (mă rog, nouă pentru noi) în bucătărie cu scaune neasortate. După fiecare vizită într-un astfel de loc îmi crește inima de bucurie. Cum spuneam, prefer să-mi cheltui banii pe amintiri și drumuri și chestii iubite de alții cândva dar care mai au loc și de iubirea mea. Mai bine decât pe mobilă scumpă după care să-mi pară rău (cum ziceam, oricum nu o pot duce după mine, dacă e să ne ducem, oriunde ar fi asta)

Cartea cu aventurile lui Winnie. Una dintre cărțile pe care tare mi-aș fi dorit să le fi scris chiar eu. Pentru că mă înveselește oricât de tristă mi-ar fi dispoziția. Pentru că e aiurită și cu niște dialoguri absolut delicioase. Le citesc și recitesc, i le citesc și recitesc și mi-e ciudă, serios, mi-e ciudă că nu le-am gândit chiar eu.

Mai am multe pe listă – că-i lungă, că doar nu mi-ar fi răbdarea așa răbdătoare fără motive unul și unul. E muzica de dimineață (am rămas fidelă, FM4 în continuare ca să mă simt la Viena măcar în primele minute ale zilei) apoi trecem pe locale (alt și altalt și numai alt ). Mai e și locul unde-i Mona – pe care am întâlnit-o de două ori în viața mea și i-am vorbit de vreo alte cinci, dar simt că o cunosc de când e lumea și chiar e de dat vestea mai departe să o cunoască cât mai mulți! Ar mai fi și Balamucul unde mă duc cu drag de fiecare dată când e nevoie dar mai ales cînd nu-i. Și cafeaua de la Mokum și Ceainăria Verde și sufrageria mea unde am o canapea cât o cameră și covoare de iută la care visez de dinainte de a mă muta în țară. Și un tei în fața geamului și, zic eu, cea mai frumoasă lumină de după amiază.

15215731_10153846420385927_2057446837_o