1

#autenticitate (lecția lui Ionuț)

Sunt mamă de șapte ani și (aproape) zece luni și tot atâta timp mi-a luat să realizez ce dar fantastic e un copil în viața omului. Las la o parte orice fel de clișee – „copilul e viața mea, toate s-au schimbat și nu vor mai fi vreodată la fel, copilul e pe primul plan, viața mea are o menire” – pentru că nu cred și nici nu mă regăsesc în ele. Dar știu sigur că de șapte ani și (aproape) zece luni am început să mă cunosc mai bine. Să conștientizez lucruri și stări care-mi erau sub nas dar care de-abia odată cu apariția lui Ionuț au început să iasă la lumină. Toate fricile, toate rușinile, tot sufletul de copil ascuns în mine, toate durerile – toate, absolut toate au căpătat noi dimensiuni și înțelesuri. Cel mai ușor e să le observi. Să le conștientizezi cu adevărat e următorul pas și să încerci să trăiești cu ele, ei bine, asta-i partea mai grea.

Copilul meu mi-a deschis ochii de multe ori. Mi-a aruncat în față chestii pe care nici nu știam că le am ascunse-n mine. Mi-a trezit fricile. Mi le-a amplificat, așa cum ar întoarce un buton de sonor. La maxim, fără încălzire, fără avertisment. Mi-a întors viața pe toate părțile și mi-a zburlit gândurile și toate cele pe care le credeam bătute-n cuie, care erau așa de când au fost.

Cu el am încercat de la început să fiu eu. Să nu mă ascund după o mască perfectă – privind în urmă îmi dau seama că nici n-ar fi fost posibil. Că el are un radar care se conectează la emoții și simt lipsa autenticității dintr-o răsuflare. Cu el ne-am purtat de la început așa cum am fi făcut-o cu orice alt om. Cu drag, cu suflet, cu răbdare  – nu destulă de cele mai multe ori. E greu să vezi un ghemotoc de om și să-l tratezi deja ca pe ceva ce ESTE și nu ceva ce VA FI (când crește). Suntem setați să educăm, să luam frâiele și să ținem lecții și asta ne face, vrem nu vrem, să ne ascundem pe noi, noi, cei reali, în spatele unor măști.

Pentru mine, din toate lecțiile, cea mai importantă lecție pe care încă o învăț de la Ionuț (și mai am până la absolvire!) e lecția asta, de a fi cine sunt. Așa cum sunt. Fără frica de a fi judecat și pus la colț. Fără rușine și teama de rușine. Lecția de a sta drept.

Când am fost la spital, mi-e și greu să cred că au trecut deja atâtea zile! copilul meu a cooperat. Cu tot ce i s-a cerut.  A stat la perfuzii, a stat la schimbat pansamente, a stat pe burtă cum i-am cerut, pe partea dreaptă, a stat în pat, a stat nemișcat. Tot ce a cerut? Să i se vorbească frumos. Am ajuns noaptea la urgențe, mie-mi era stomacul strâns de grijă. Am intrat așa cum am fost învățată, cu teamă, respect (sau frică) de doamna doctor. Am stat cuminte și ne-am așteptat rândul. Când l-au luat pe Ion la palpalt și controlat, copilul meu a zis STOP. Vreau să știți ce-mi faceți. Și dacă o să mă doară? Glumești, i-au zis? Hai, lasă-ne să ne facem treaba. Nu, vreau să știu ce vreți să faceți și dacă o să doară. Am aproape opt ani. Au râs de el, eu stăteam cuminte, de frică, știți cum ne-au învățat pe noi să stăm. O să îți punem un fluturaș să luăm sânge. Dar nu doare deloc. Deloc? Nici măcar puțin? Nici măcar înțepătura? Nu, nu te doare au spus ele. I-au luat mâna, au înțepat. A durut. M-ați mințit. Ei hai, ești bărbat, au continuat ele. Și dacă-s bărbat nu are voie să mă doară? Ce prostie e asta? Sunteți mincinoase. Trebuia să-mi spuneți că doare puțin să mă pregătesc! Ele și-au dat ochii peste cap, eu l-am strâns în brațe. Ionuț a stat drept.

Dimineața la nouă a intrat în operație, apoi a ieșit și câteva ceasuri mai târziu și-a revenit. Când au venit să-i schimbe perfuzia a deschis ochii: Ce-mi faceți? Nimic, a spus asistenta. Te rog să nu mă minți. Vreau să știu. Mă doare? Asistenta a zâmbit și i-a explicat exact ce urma să facă. I-a promis că-l va trezi la următorul flacon de perfuzii. Vreau să mă avertizezi și să nu faceți nimic pe ascuns, a spus copilul și eu m-am făcut mică într-un colț. Cuminte. Așa cum am fost învățată. Când doctorul l-a luat pe repede-nainte, copilul nu s-a lăsat. Mami, mi-a spus să tac. Așa vorbește un doctor de copii? Mi-a spus că-mi prinde puța cu leocoplast. Păi ce prostie e asta? I-am spus chiar așa, doctore, asta e o prostie. Un doctor de copii nu poate spune așa ceva unui copil. Mai ales unui copil care e în spital. Mami, domnul ăsta nu a fost deloc politicos. Și eu i-am spus că-i nepoliticos. Și el mi-a spus că-s obrazic. Dar eu știu că nu-s!

Din mine a mai rămas un ghem, rușinat și speriat. Și-mi dau seama că mai am cale lungă să ajung să fiu ca el, un copil drept, un copil care la nici opt ani știe să fie el. Am cale lungă până să nu mă tem să vorbesc, să deschid gura, să nu-mi fie frică să fiu eu cum sunt EU nu cum așteaptă alții să fiu. Copil cuminte și ascultător și invizibil dacă se poate.

Ce vreau eu să vă spun acum? Haideți să încercăm cu toții să învățăm ceva de la ei. De la copiii noștri. Să nu-i facem să le fie teamă să deschidă gura. Să nu le fie teamă să spună ce au de spus. Să-i învățăm că respectul se câștigă și-i bine să fie mutual și nu, respectul nu înseamnă pronumele de politețe și nici bună ziua în loc de salut și nici teamă. Haideți să-i lăsăm și să-i încurajăm să fie EI.

Cred cu tot sufletul în autenticitate. Cred și vreau să am curaj să deschid gura, să spun ce am de spus, să fugă teama de a fi judecată și pusă la colț. Să nu-mi fie. Să fiu senină. Am cel mai bun profesor din lume. Și-s convinsă că și voi.

Port textul ăsta de multă vreme-n minte. Încă de când am aflat de proiectul – Inspire Other Travelers – aveam o listă de povești cu Ionuț, copilul care nu se teme să fie el. Ionuț care-i autentic, Ionuț care mă inspiră, Ionuț care-i EL cum vrea să fie și doamne, bine că-i el și nu se lasă schimbat în ce (uneori) vreau eu să-l schimb. Despre Inspire Other Travelers o să tot auziți și-i bine de tot pentru că lumea asta are nevoie de povești care inspiră și care mută munții din loc. Nu-i așa?

Anunțuri
0

Ghici cine vine la Timișoara?

Când eram în Grecia și vedeam toate evenimentele care se petreceau în țară stăteam cu capsa pusă zile bune. Postam, de ciudă, fotografii cu mare și nisip și grade multe dar sufletul meu era în mijlocul petrecerii. Apariția lui Ionuț și primii ani cu el au coincis cu un val de povești despre parenting, sfaturi, cărți, toate la pachet, care venea dinspre acasă – și pentru că în Grecia fenomenul era (și este) practic inexistent m-am prins și eu în horă. Locuiam acolo dar trăiam în țară. Citeam ce citea toată lumea, urmăream blogurile pe care le urmăreau toți dar treptat am început să fac selecția și puțini au rămas printre preferații mei (se văd și-n blogroll de fapt). Când vine vorba despre autori – unul e în continuare numărul meu 1, Jesper Juul și ale lui cărți, una și una, de citit și recitit, dar mai este cineva care m-a ajutat enorm și încă o face. Lawrence J. Cohen și al lui Playful parenting. Mie nu prea-mi place să mă joc. Să stau pe podea pe lângă Ionuț și să fac tot felul de curse de mașini sau să construiesc una și alta. Dacă ar fi fost după mine probabil că nu m-aș fi jucat niciodată cu el. Așa că pentru mine cartea asta a venit la fix. Se poate să te joci fără să… te joci. Nu mă joc în adevăratul sens al cuvântului dar o fac tot timpul, în interacțiunea noastră – de când ne trezim până e ceas de culcare. Nu-mi iese mereu, recunosc, dar luarea în joacă a problemei m-a scos din multe episoade cu scântei.

Când am auzit de la draga de la Laura – pe care o urmăresc din umbră de la începuturile începutului! că în decembrie ajunge Otilia la Timișoara (da, acea Otilia!!!) am chiuit cât să ajungă la toți cei dragi mie. Pentru că o citesc cu drag – am pus în practică toate articolele de pe blog! și pentru că m-a ajutat enorm. E unul dintre puținii oameni pe care citindu-i simt că mă ascult pe mine. Dă voce multor gânduri – stăteau așa de bine ascunse de nici nu știam că le am! și-mi scoate la suprafață bucuriile și tristețile și grijile. Nu știu de ce am impresia că nu sunt singura care simte asta – până la urmă, noi toate asta ne dorim, nu-i așa? Să fim înțelese și să ni se vorbească pe limba noastră. Ei bine, da, Otilia vine la Timișoara să ne vorbească despre copiii noștri, despre stima lor de sine, despre cum îi putem ajuta să o crească. Eu voi participa cu siguranță – n-aș rata evenimentul pentru nimic în lume! (că doar am visat destul la ele!) și sper că și voi. Vă dau detalii pe scurt: Sala Capitol, 10 decembrie, între 11 și 14, dar pe Facebook (unde altundeva?) găsiți mai multe. Și pentru că mie-mi plac la  nebunie clișeele, am lăsat vestea cea bună pentru final: Pentru cei care vin din partea mea (voi, cititorii din Timișoara adică) am și un cod de reducere care se va aplica la prețul biletului. Asta înseamnă ca la transferul bancar veți plăti 100 RON (în loc de 120) cuplurile, 180 RON (în loc de 200) dacă menționați codul APV01. Oferta este valabilă pana în 27 noiembrie.

Ne vedem acolo, da?

14522847_924327744367732_4717372373959994917_n

4

Până-n ultima clipă…

Am doi băieți – unul mai dulce și mai sensibil ca altul. Nu par, ei bine, poate cel mic pare mai fin și delicat, ăl mare chiar deloc. Dar în pofida imaginii lor de bărbați puternici și nervoși (o da, la asta seamănă și fiul și tatăl!) sunt niște suflete de pus pe rană. Un fel de nuci de cocos, tari p-afară, delicioși pe dinăuntru. Ionuț, la prima vedere pare rușinos și după ce scapă de etichetarea asta, de obicei rămâne un copil care e mai mereu în ofensivă. În primă fază. Lasă garda jos doar dacă simte că-i în siguranță și atunci se deschide așa, ca o mimoză. Leit ta-su. Evident, drăgălășenia lui n-a fost privită cu ochi buni de cei din jur. Cică nu-i bine să fie așa bărbații – încă nu m-am dumirit de motivul care stă în spatele ideii ăsteia! că nu e ok să fie așa de lipit de mă-sa și de ta-su (oare vecinii ar fi mai potriviți?) și, evident, faptul că încă se bucură când e luat în brațe și pupăcit, e o mare, dar mare problemă (alt mister). Faptul că Ion adoră îmbrățișările de familie, mama, tata și cu el, e și ăsta motiv de dat ochii peste cap pentru mulți din jur. Cine a mai văzut așa ceva? Un copil de șase ani să vrea să fie îmbrățișat? Nu, nu. Un BĂIAT de șase ani care ne cere îmbrățișări nu merge la culcare fără pupic de noapte bună? Pare-se că grecii în general sunt mai spartani când vine vorba de băieții lor – ironie, ironie că nu mă pot abține!

Ei bine, pentru că-mi pasă de nu mai pot de gura altora, avem și obiceiul drăgălelii la ceas de seară, ori în patul familiei – cum l-a denumit Ionuț, ori la el, în patul de la etaj. Aseară după ce s-a războit cu ta-su și au citit două ceasuri comics-uri cu Star Wars s-a lipit de mine ca marmelada de pâine.

– Auzi, azi vreau pupic din ăla cum vă dați voi cu musafirii. Așa, pe obraji cu zgomot.

– Ha ha. Dar ce ți-a venit?

– Vreau să văd cum e.

Îl pupăcesc  ca pe un musafir apoi se lipește de mine.

– Ioane, Ioane, crești și o să mor de dorul îmbrățișărilor ăstora!

– Dar nu plec nicăieri! Și dacă plec, seara vin acasă…

– Da, da, doar că o să te faci mare și n-o să mai ai tu chef de din ăstea…

– Mami, mami, cum poți să spui așa ceva? Și dacă o să fiu pe lună, pentru că mă fac astronaut, o să te sun. O să te sun din nava mea și o să fie un telefon din ăla special care trimite și pupici. Nu te uit eu, cum sa te uit?! Și să te las să-ți fie dor?

– Ce frumos. M-am mai liniștit…

– Mami, eu o să te îmbrățisez pe tine mereu. Și pe tati. Și o să vă caut  și o să vreau să vă văd tot timpul. Și pupici, mami, o să primești tot timpul de la mine! Stai liniștită, până muriți o să vă dau. Pentru că voi o să muriți primii că sunteți mai bătrâni. Dar prima dată mor bunicii și după aia voi. Dar până muriți eu o să vă pup și o să vă drăgălesc!

Ce v-am zis, și umorul l-a luat de la ta-su!

2

Minciuni nevinovate

Am avut un eveniment weekend-ul ăsta, ieșire-n lume cu pantofi cu toc și rochie și păr lăsat să fluture. Ne-am nimerit la aceași masă mai mulți cunoscuți și printre altele am ajuns și la discuții despre ai noștri copii.

– Noi ne-am spus fetelor că suntem la un simpozion! povestește cineva. Așa le zicem de fiecare dată când ieșim seara-n oraș. Le-am zis că e o chestie plictisitoare unde cineva vorbește și noi stăm și ascultăm. Dar trebuie să fim îmbrăcați frumos. Așa că au rămas cu bunica fără nici o problemă! HA HA HA!

– Noi le-am spus copiilor că mergem la doctor! De fiecare dată când ieșim seara-n oraș le spunem că mergem la doctor! Am surprins-o pe fetiță spunându-i fratelui ei, gata, hai la culcare pentru că eu trebuie să merg la doctor, rămâi cu Ana, dădaca! HA HA HA!

– Noi când am plecat în vacanță două săptămâni, fără ei, le-am spus că mergem la lucru și trebuie să stăm și să și dormim acolo! HA HA HA

Au făcut turul mesei, cu povești și minciuni care de care mai … nevinovate.

– Voi ce i-ați spus în seara asta? ne întreabă și ochii-s pe noi.

– Că mergem la o nuntă…

– Și când ați mers la Roma? Sau la Berlin? Fără el??

– Că mergem la Roma. Și la Berlin.

– Păi și n-a plâns? N-a fost supărat?

– N-a sărit în sus de fericire dar a fost ok. Știa unde suntem, câte zile stăm, cu cine rămâne…

– Și când ieșiți seara-n oraș? Ce-i spuneți?

– Că ieșim în oraș!

Ne privesc cu neîncredere. Și noi pe ei la fel. Mie una mi se pare deplasat să-mi mint copilul în halul ăsta. Ei probabil simt la fel sinceritatea noastră.

– Adică atunci când fiica-ta o să aibă 13 ani și o să-ți spună că merge cu o prietenă în oraș când ea de fapt merge acasă la iubitul ei … și tu afli… o să o cerți pentru că te-a mințit! încearcă crețul să dezghețe atmosfera.

– Evident! Pedepsită! În casă până la 30 de ani, râde tatăl unei fetițe dar am impresia că parcă nu mai e râsul lui…

4

Sistemu’ sistemului

Am avut câteva zile în care m-am ciocnit de tot felul de întâmplări care au întărit convingerile mele privind sistemul de învățământ din Grecia. Sunt aici din 2008 și am avut timp suficient, zic eu, să-mi formez o părere. Din păcate-i una proastă. Chiar foarte proastă. E drept, nu am foarte multe opțiuni când vine vorba de a compara curtea de aici cu cea a vecinului -poate doar cu România și cu Austria unde am apucat să trăiesc mai pe mult și mai pe-ndelete. Dar să nu uităm, vremurile mele acolo au fost lipsite de copii și interes pentru ei.
Ionuț merge la o grădiniță privată. Am mai povestit eu cu alte ocazii peripețiile noastre și mi-am strigat în gura mare ori de câte ori am fost întrebată dezamăgirile privind modul în care copiii de aici sunt băgați în sistem. Fiecare părinte își măsoară calitățile în funcție de performanțele odraslei. Știe trei limbi, joacă fotbal, dansează, știe să citească și să scrie la trei- patru ani? Îți faci bine treaba, bulină roșie și notă cu plus. Nu le faci program care să-i țină ocupați toată ziua? Nu face NIMIC înafară de ce face la grădiniță? Rușine. Ai picat testul. Nu neg, de fapt, nu doar că nu neg, sunt convinsă că toți părinții aceștia își iubesc enorm copiii și vor să le ofere ce-i mai bun. Dar oare, ce credem noi, părinții, că-i mai bun pentru ei, e văzut la fel de cei în cauză?

Oh, și poveștile horror continuă de îndată ce odoarele încep școala. Care școala și clasa I sunt văzute ca niște babe cloanțe. De vrei să bagi în sperieți o mamă spune-i zâmbind pe sub mustăți (da, sunt rea, dar aici chiar se poartă! Mustața nu sperieții!) „Stai să vezi când începe școala! Gata cu distracția!” Primele clase, hai, treacă meargă, faci teme cu ei de când ajung acasă până după amiaza. Și apoi engleză sau franceză. Sport. Dans. Program liber? Ce-i ăla? Dar de prin a IIIa, chiar că-i gata viața lor. After school, unde învață bieții de ei tot ce n-au învățat dimineață la școală. Nu, corectez, unde le este predată materia ce n-a fost predată dimineața la școală. În Grecia e dezvoltat până la refuz sistemul ăsta de școlarizare particulară de după amiază. Colțul și farmacia. Colțul și școala (așa numitele „φροντηστηρια”). Și se mai miră toți că puștani de 10-12 ani sunt plictisiți de viață…

Părinții înjură sistemul, plâng de mila copiilor, suferă financiar pentru ei. Și atunci, normal ar fi să încerce să amâne, pe cât se poate, chinul ăsta. Nu? Ei bine, nu.

Habar nu am care-i sistemul în țară când vine vorba de mersul la școala, vârsta etc. dar aici, toți copiii născuți în același an, din ianuarie până-n decembrie, merg împreună în aceași clasă. Adică în anul pre pregătitor (unde-i Ionuț acum) cei treizeci de copii au vârste între 5 ani (cei născuți în ianuarie 2010) și 4 ani și 3 luni (cei născuți în decembrie 2010). La anul, toți ăștia merg în anul pregătitor și peste doi ani, la școală, clasa 1. Adică într-o clasă de, să zicem 20 de copii, vor fi copii de 6 ani jumătate (Ionuț) și copii care nici nu au împlinit 6 până începe anul școlar. Pe mine gândul ăsta, sincer, mă cutremură. Și atunci, pornesc discuții. Prietenul cel mai bun al lui Ionuț a împlinit cinci ani în decembrie. Anul ăsta, în septembrie, merge în clasa 1 și mama lui, o femeie extraordinară dealtfel, e speriată ca de bombe.
Educatoarea i-a recomandat să-l mai țină un an la clasa de grădiniță și de aici, o întreagă poveste.
– Om bun, nu-i vorba că-i prost copilul (evident, la asta a dus-o mintea prima dată!) E pur și simplu mic! De ce să se chinuie?
– Dar el vrea să meargă! L-am întrebat și vrea să meargă la școala! îmi explică ea.
Îmi amintesc de o prietenă dragă care-mi spunea – „Copiii știu ce vor dar nu știu de ce au nevoie”, o citez dar fără prea mare succes.
– Dacă educatoarea ți-a zis că ar fi bine să-l mai ții un an acasă, de ce să nu o asculți? Are experiență, ai încredere în ea…
– A zis că sigur face față, dar va trebui să muncească mai mult ca restul…
– Păi tocmai asta-ți spun și eu! Lasă-l să fie copil încă un an… De ce să-l chinui?
– Toți colegii lui merg la școala, dacă-l las un an ce o sa creadă? Că-i ceva în neregulă cu el?

Nu, nu-i nimic în neregulă cu el. Ceva-i putred în mintea celui care a gândit un astfel de sistem. Și e drept, nu mă pot pune-n locul ei pentru că al meu copil o să aibă șase ani jumate în prima zi la școală. Nu cinci.

Altă prietenă, alt copil în aceași situație. Ea l-ar ține încă un an, la altă grădiniță, ca să nu se simtă copilul prost. Mai ales că-i și cel mai înalt din clasa lui. Ea l-ar ține, soțul însă nici nu vrea să audă.
– O să creadă lumea că-i prost! Copilul meu să rămână încă un an la grădiniță? N-are nimic, o să muncească mai mult. Nici nu vreau să aud.
Duc lupta asta surdă – dar gălăgioasă tare, de luni bune. Degeaba-i vorbește educatoarea, degeaba îi explică nevasta. Nu. Eticheta e mai lipicioasă decât ar trebui.

O mămică de gemeni din clasa lui Ionuț îmi povestea cum copiii, care împlinesc cinci ani în luna mai, sunt foarte diferiți. Băiețelul e cu mult înaintea surorii lui – care în plus, are niște mici probleme de vorbire. Să o țină pe fetiță încă un an la grădiniță? Dar SUNT GEMENI! Ce o să facă în clipa în care cei doi vor înțelege că unul e cu un an înaintea celuilalt? Mai are un an și ceva timp de gândire, dar cred că decizia-i luată. Și nu, nu în favoarea fetiței.

Și poveștile pot continua. Părinții se încăpățânează – soluția-i simplă: copiii vor munci mai mult decât ceilalți, puțin mai mari. Oricum, între șase ani și șapte luni și șase ani fără trei luni nu-i mare diferență, doar câteva zeci de zile. Și apoi, scuza mea preferată – așa am fost și noi și suntem bine! Nu, nu sunteți bine. Și nu vor fi nici ei bine. Dar cine are poftă s-audă?

0

Am cerut, am căpătat (cu vârf și-ndesat!)

Pe la 16-17 ani număram zilele până la terminarea liceului ca să pot să plec de acasă. Aveam chiar și un calendar pe care-l hașuram cu foc. Voiam să plec la Cluj din varii motive (privind în urmă pot să spun că unul era mai deștept ca altul!). Voiam să fiu departe de ai mei, să mă bucur de libertate, să fiu și eu om mare. Când am ajuns la Cluj, am început să visez la mai mult: să plec și mai departe. Cât mai departe. Am ajuns în America unde am stat puțin peste patru luni și mi se treziseră tot felul de gânduri. Evident, când le-am împărtășit alor mei, m-au adus cu picioarele pe pământ așa că am revenit în țară. Nițel furioasă că m-am lăsat convinsă. Ce era greu de priceput? Eu voiam să fiu departe. Cât mai departe. Dorul de ducă a rămas. Mi l-am alinat cu tot felul de escapade, câteva luni, mai multe luni, apoi un an, doi. Când l-am cunoscut pe creț și am luat decizia de a mă muta în Grecia mi se părea că e un vis devenit realitate. Sunt departe. Minunea m-a ținut câțiva ani. Acum o dau întoarsă. Mă apucă dorul de ai mei când mi-e lumea mai dragă. De la un miros, de la o vorbă. De la o poză. Vine un gând, apoi o avalanșă. Avem și telefon, avem și minuni ale tehnologiei – luăm cina pe FaceTime și ne bem cafeaua pe Skype. Da’ nu-i, nu-i ce trebuie. E un fel de pansament pe o zgârietură ce nu mai trece. Și probabil nici nu va trece. Dar, așa cum am vrut, sunt departe. Sunt foarte departe. Mă trezesc că-mi invidiez prietenele care spun că de la mine, de la poveștile la cafea, trec pe la ai lor părinți, să-i vadă. Să ia ceva de mâncare. Mi-e ciudă, ce urât sună, pe cei care urcă-n mașină și-n zece minute/ jumătate de oră/ două ore sunt cu ai lor părinți. Ceea ce pentru alții-i normal și de fiecare zi, pentru mine-i 300 de euro și câteva ore de zbor. Vacanță adică. Dar, am primit ce am cerut: sunt departe. Au venit gândurile ăstea de cu dimineață și m-au ținut toată ziua. Apoi am dat peste asta și asta și am râs bine. M-am mai înveselit, dar tot departe-s. Exact unde am cerut să fiu…