1

Lista de duminică

Multe-s blogurile pe care le citesc cu drag dar am câteva care-mi merg la suflet mai mult ca altele. Am în lista mea o câteva pe care le vizitez regulat. Sunt ălea în care ajung să citesc vorbe pe care le-aș fi putut zice chiar eu, în care dau peste gânduri care-mi zburdă și mie libere prin cap. În care mă simt ca acasă. Chiar așa.

Sleepy e una dintre destinațiile preferate. Și cum răsfoiam și mă plimbam eu p-acolo zilele trecute, m-a pus pe gânduri. Probabil că fiecare dintre noi poartă-n suflet chestii de care nu se poate sătura orice-ar face. La fel cum avem, cu siguranță și chestii de care credeam că nu ne vom sătura dar ne-a trecut. Și altele, din ălea de care te bucuri dar știi că la un momentat o să ți se aplece de ai parte de prea multe. Așa că am stat eu și m-am gândit. Care-i ceva-ul ăla de care nu pare că mă mai satur? Care-i lucrul ăla pe care-l repet și-l tot repet și l-aș tot repeta fără să mă satur? În același timp, am trecut prin episoade din care nu m-aș fi dat dusă și privind acum în urmă, știu că au fost trecătoare. Am și gânduri din a treia categorie, care m-au entuziasmat din prima dar în timp ce săream mai cu foc simțeam că nu o să mă țină cheful.

De ce nu mă satur și cu siguranță n-o să mă satur în veci? De îmbrățișări și strâns în brațe. Aș sta zile-ntregi în nemișcare, cuibărită la pieptul Lui și cu Ion în prelungire. Nu m-aș da dusă nici de foame, nici de sete, nici de altele dacă e să mă țină-n brațe. Sau să-i țin eu.

N-am destule cărți. Nu-mi pot liniști setea de cumpărat, descoperit, citit. Îmi place să sar printre genuri și stiluri literare, să descopăr autori noi, pe cât sunt de plină de poftă de ducă și drum, pe atât de bine-mi cade să stau în fotoliu cu o carte bună. 30 de ani de când citesc și nu, nu-i cale să-mi piară pofta!

Drumuri, călătorii, excursii, bilete de avion. Niciodată nu-s destule. Nu cred că se poate să mă satur vreodată de ele. Dacă m-ar ține buzunarele și portofelul aș pleca pe undeva, pe altundeva în fiecare lună. Nimic nu se compară cu revenirea la cuib după astfel de escapade. Aș alege oricând viața de nomad cu „mașina cu casă” – expresia lui Ionuț dacă mi s-ar da posibilitatea. Cum să mă satur de așa ceva?

Muzica. Să cunosc oameni noi. Să fac liste. Să organizez lucrurile pe culori. Să ordonez dulapuri, casa. Să umblu pe jos. Să mă plimb de una singură pe străzi într-un oraș nou.

Care-s ălea episoade pe care credeam că le voi repeta la nesfârșit fără să mă plictisesc vreodată? Cel mai surprinzător e cel legat de ieșirile nocturne. Nu cred că-s multe bufnițe ca mine. Puteam să stau trează 3 zile și 3 nopți, să bat cluburile dintr-un capăt în altul și să nu-mi piară pofta de dans și veselit. De-mi dădeai alarma la miez de noapte, că se pune de ieșire-n oraș, săream din pijamale fără să mă gândesc de două ori. Eram sigură că asta-s eu și așa voi fi până când o să ies la pensie. Evident, m-am înșelat.

Iar din a treia categorie, ei bine, în a treia categorie, sunt puține, că-s mai precaută acum decât eram în urmă cu vreo 10 ani. Eram convinsă că o să-mi placă la nebunie viața într-un oraș mic, la malul mării. Mi se părea extraordinar faptul că trec pe stradă și lumea mă cunoaște. Că pot să lenevesc pe o plajă la 10 minute distanță de casă. Că viața are ritm pașnic. Și m-am entuziasmat și am chiuit în timp ce-n capul meu, Alexandra aia responsabilă cu viața de zi cu zi, trăgea focuri de alarmă deghizate-n artificii. Ei bine, știa ea ce știa. A fost simpatic o lună, două, trei. Și-s convinsă că marea poate fi cel mai frumos lucru din lume. Dacă o văd în vacanță. Așa, zi de zi, e ca poanta aia cu femeia frumoasă pe care o vor toți…

Voi le ce n-ați putea renunța niciodată?

 

 

 

 

 

Anunțuri
0

Despre obiecte dragi

Și am mai povestit eu și o să povestesc în continuare cui mă ascultă și mă citește despre cât de dragi îmi sunt vechiturile. Mi-am făcut casa muzeu, adun cu drag orice-mi iese-n cale și daca un obiect îmi pică cu tronc fac tot posibilul să-l fac al nostru. E drept, nu prea mai strâng lucruri cu același patos, am început să renunț mai cu ușurință la obiecte și haine, nu mai încarc spațiul cu tot felul de minuni doar pentru că mi-au plăcut. Dar dacă-i ceva ce-mi face cu ochiul și gândul nu-mi dă pace, ei bine, e greu să fac față tentației!

Anul trecut, cam pe vremea asta, drumul spre grădiniță trecea prin fața unui magazin cu mobile și decorațiuni. Un loc simpatic dar cam prea plin de obiecte ce par vechi dar nu-s. Printre ele însă, un covor care mi s-a lipit de suflet. 130 de euro pentru un 1.60x 1.20, nu prea mic dar nici prea mare. Preț de dinainte de începerea iernii, când lumea se pregătea de „întins” covoare prin casă. Îl văd, oftez, parcă prea bine s-ar potrivi cu vechiturile mele de pe hol, vechituri veritabile să ne-nțelegem. Decid să-l țin în minte, dacă tot așa de tare arde și săptămânile care urmează, merg și-l iau. Între timp, m-am luat cu altele, bilete de avion, drumuri, vizite, nu că s-ar fi stins focul. În primăvară covorul tot acolo, la reduceri. 100 de euro. Decid spontan că pot trăi și fără el și cel mai bine ar fi să-mi comand niște cărți de banii ăia.

Septembrie. Se apropie iarna, ne pregătim de întins covoare. Trec pe lângă magazinul cu pricina și-l revăd. Simt cum mă ard palmele, intru, așa, să-l văd mai de-aproape.

– E frumos, spune vânzătoarea. S-au vândut toate, doar ăsta a mai rămas, dar e de decor, după atâta timp de stat în vitrină cine să-l vrea?

Nu termină de zis și în capul meu se aprind beculețele.

– Îmi faceți un preț bun și-l iau eu.

Mă privește cu neîncredere.

– Dar a stat în vitrină atâta timp… e drept, n-a bătut soarele pe el. E doar cu praf.

– La fel ar fi fost și de era la mine-n casă de când am vrut să-l cumpăr, spun eu zâmbindu-i.

Zâmbește și ea.

– Îl pot trimite la curățătorie…

– Și de acolo mi-l vor aduce direct acasă. Cât costă?

– 50 de euro?

Evident, l-am luat și-s în așteptare până-i gata de curățat și de adus acasă. Și ca să-mi fie așteptarea mai ușoară, am zis să-i găsesc și ceva frumos la care să privească în zilele lungi de iarnă. Zis și făcut: am ochit o funie cu bec la capăt. Visez la așa ceva de vreo trei ani și când întrebam de se poate face, mă priveau ca pe-o sărită de pe fix. Între timp au intrat în rând cu moda și am luat și eu una pentru acasă. La preț special pentru că patronul magazinului a fost student în România, la Cluj ca să fie coincidența și mai spectaculoasă și e și el înnebunit după vechituri. Un ceas de stat la povești și din prețul final au zburat vreo 50%. Așa afaceri să tot faci, nu?