0

În spatele blocului (III, scara 2)

Eu sunt născută în ’81. La început de an ce-i drept, dar tot nu-s multe lucrurile pe care mi le amintesc din cei opt ani, de pe vremea de dinainte de ’89. Am uneori frânturi de gânduri și imagini și mirosuri dar se șterg repede din minte și apoi încep să cam încurc borcanele. Am impresia că unele chestii s-au întâmplat când eram eu în clasa I dar apoi îmi dau seama că ar fi fost imposibil. Sau sunt convinsă, sută la sută că pățania respectivă e de pe vremea când toate erau gri și interzise dar repede realizez că nu e cu putință. Când stau și mă concentrez puțin mă vizitează tot felul de imagini. Masa din sufragerie, acoperită cu o pătură, părinții mei și prietenii lor joacă remy. Jaluzelele sunt lăsate jos – probabil să nu intre frigul. E frig ca naiba în casă, avem noroc de o sobă ce bubuie și parcă simt și acum ce mult îmi plăcea să mă așez pe lângă ea. Bucătăria e înghețată – iarnă de iarnă. Merg la școală singură, totul e gri. De fapt, stai, toate gândurile mele de atunci sunt de culoare gri. Îmi mai amintesc și coada de la aprozarul din Cluj unde am mers cu buna să luăm portocale. Pâinea cu număr pe ea – aș fi mâncat kilograme de colțuri de pâine ștampilate cu număr. Punga de hârtie în care primeam ursuleți Haribo de la unchiul din Germania. Merele verzi, verzi, ca de reclamă tot din Germania și ele. Mi-o amintesc pe Nana ascultând radio cu sonor scăzut și pe mine promițându-i că nu spun nimănui despre asta. Îmi vine-n minte și joaca-n curte, la Cluj, acolo mi-am petrecut copilăria pentru că lunile de școală din Timișoara erau doar faze de așteptare până la vacanță. Pita cu unt și ardei, pita cu untură și ardei, pâine-n ou la micul dejun și gălbenuș bătut cu zahăr pe post de desert. Pieptene cu dinți rari și miros de petrol, doamne, nu cred că era păduche-n școală care să nu vrea să treacă și pe la mine prin cap.

Când am pus mâna pe cartea Marei – evident, am terminat-o din două mișcări și între trei respirații – mi-am mutat sufletul acolo. E drept, poveștile mele de la 12-13-14 ani nu sunt din vremea comunismului, nici măcar din anii ’80 (am împlinit 13 ani în ’92) dar eu m-am regăsit într-o grămadă de fragmente. Nu cred că-i vreunul din bula noastră – aia cu 35+ care să care să citească cartea și să nu simta la un moment dat dor de copilărie și de viață fără griji. Și un fel de deja vu.

Eu mi-am amintit cu mare drag de blocurile de la Cluj, ce altceva? Că doar la Timișoara locuiam în centru, nu aveam curte, nu aveam alee, nu aveam tei și nici prieteni. Joaca dintre blocuri, amoruri și povești de amor – ba un Miță, ba un Gelu sau Gălbenuș, fetele cu ale lor întâmplări, cine doarme la mine diseară? Petreceri în pijama, prăjitură făcută de buna, vai, bună era. Ieșirile la Poșta Mare, aprozarul din colț, primul film la Cinema – un film unguresc din care n-am priceput nici o vorbă, vecinele din scara E, mai mari ca mine – mă țineam de ele ca un cățel. Unele amintiri, ălea de m-au lovit mai tare, realizez acum, chiar sunt de dinainte de ’89. Georgiana și Jutka. Ne jucam de-a aprozarul. Ne făcea buna tot felul de minuni de mâncare și nu ne-am fi lăsat duse una de la alta. Au trecut aproape 30 de ani de-atunci, îi număr unul câte unul, fiecare are o poveste. Mara ce mi-ai făcut?

Dacă vreți să citiți o carte care nu, nu o să vă aline doruri ci o să le facă și mai aprige, puneți mâna pe În spatele blocului. Și apoi vă aștept aici să-mi povestiți și de-ale voastre amintiri.

 

0

Semn bun

Bine-mi cade când îl aud pe Ionuț dând voce și sens ideilor noastre de creștere. Nu-i ținem teorii ci pur și simplu ne purtăm cu el așa cum vrem să se poarte cu alții. Îl vrem independent și sigur pe el, liber în gândire și plin de încredere. Vrem un om care să poată să spună nu și care să fie în stare să-și facă limitele clare. Fără manipulări, păcăleli. Ne dorim mult, mult de tot să creștem un om întreg – la suflet și la minte.

După o după amiază afară, în drum spre casă, Ionuț îmi comunică programul din seara asta.

– O să văd un desen animat, încă nu știu exact ce, dar vreau să fie în greacă.

– Hm…

– Oh, știu că nu-ți place să vezi desenele animate în greacă. (face o pauză) Dar azi așa vreau să le văd. (altă pauză) Și știi, pentru că eu am ales dvd-ul meu, mie trebuie să-mi placă. (pauză lungă) Mami, dacă nu ai de lucru, poți să stai cu mine și să-ți pui căști. Ca să nu auzi! continuă Ionuț al meu senin și serios ca un om mare.

Mă pufnește râsul. Și râd, râd până nu mai am aer. Ionuț se oprește din pedalat și mă privește teribil de serios.

– Nu pricep ce-i așa de distractiv. Eu vorbeam foarte serios!

Îmi revin și-mi vine să-i mușc obrajii roși și moi de atâta drag, dar mă abțin. Și bine fac, altfel cine știe ce-mi auzeau urechile…

1

O sâmbătă cu capac

Aici a început furtuna de azi noapte și ploaia mocănită nu s-a mai dat dusă. Perspectivă sumbră de când ne-am trezit: stăm în casă – că ș-așa-i mucos (da, din nou). Fiul meu care e un băiețel minunat și care cooperează de mai mare dragul și-a găsit de lucru: puzzle și lego. Eu mi-am căutat de lucru și m-am învârtit ca un leu în cușcă (fără să fac mare lucru și cu siguranță fără să fac nimic din ce e pe listă de așteptare). Pe la prânz decid că oricum nu mai fac nimic și mă așez în cuibul de citit din camera lui Ion. El se joacă, mai zice una, mai zice alta, ipotetic, o situație de care orice mama cu scaun la cap ar fi profitat la maxim întru relaxare. Eu o dau cu bățu-n baltă.

– Da’ ce tot trântești cuburile ălea?
– Am construit o casă și a luat foc și se dărâmă, îmi explică Ionuț.
Îmi văd de carte. Vorba vine.
– Băi serios acum, dar chiar tre’ să faci așa gălăgie? (nu uitați EU sunt în camera lui!) Și de ce scoți și lego și șine de tren și mașini? Iar e haos aici.
Evident, mă ignoră (și bine face). Scoate și alte lego (din ălea mici, groaznic de dureroase mai ales noaptea, pe picioare goale). Eu încerc să citesc. Bang, zdrang, bang. Sar ca arsa, arunc și cartea din mână.
– Serios acum, e imposibil să citesc aici! (Are you f****ing kidddin’ me??? zice mintea mea de pe urmă)
Ies val vârtej, mă duc la mine-n fotoliu. Citesc vreo trei pagini, aud cum departe, dar nu chiar așa de departe se golesc cutii de lego. Pe cuvântul meu de onoare și nu glumesc (cu siguranță sunt bolnavă!) că simt că mă ia cu amețeli. Nu suport să văd chestii aruncate și amestecate și împrăștiate. Piese mici, mici de lego împrăștiate peste mașinuțe și șine de tren și alte lego mai mari. Mă sufoc. Serios. Stai dracului jos și citește-ți cartea. Numără până la zece. Respiră, inspiră. Copilu’, minunea asta de copil te lasă-n pace, se joacă și ție-ți arde de organizări. Arunc cartea. O ridic. O arunc, o ridic. Zdragn, bang și aud altă cutie care-și prăvălește conținutul pe podea. Uit de toate și plec în cameră cu o falcă-n cer și alta-n pământ, rușine să-mi fie. Ion mă privește și are pe față un zâmbet din ăla, știți voi.
– Mă joc, spune el.
– Văd, spun eu și încep să strâng jucării. (serios, sunt bolnavă, probabil că am nevoie de ajutor specializat)
Evident, mă apuc de bombănit că doar nu aș fi eu de mi-aș ține gura, eh, că m-am săturat de strâns (da’ cine te pune??? spune tot mintea de pe urmă) că nu se poate să te joci așa împrăștiat (zău??? spun eu acum) că eu nu mai suport să le văd pe toate aruncate (atunci stai în cealaltă cameră!!! strig din toți rărunchii la Alexandra de acum o oră!) că una și alta și pune mâna și strânge și tu. Liniște. Ion se uită la mine foarte serios și la fel de serios îmi spune:
– Eu nu vreau să strâng, vreau să mă joc!
Tupeistule, așa că mă apuc de șuierat și strâng. După ce umplu vreo două cutii, mă relaxez instant (v-am zis că ajută, doar sunt bolnavă, recunosc!)
– Uf, ne-am cam certat, șontânc, șontânc o dau eu întoarsă ca o mamă (i)responsabilă ce sunt, mai că nu-i pun lui rucsacul cu vină-n spate (și ce-aș mai face-o!)
– Da, răspunde Ion cu jumătate de gură.
– Hai să strângem lego, spun eu înviorată. Te ajut.
– Ba nu, zice el. Eu te ajut.
– Păi cum să mă ajuți tu? Că doar tu le-ai împrăștiat și eu te ajut să strângi.
– Dar eu nu am vrut să strâng, tu ai vrut așa că eu te ajut, explică Ionuț al meu (și dreptate are)
– Nu, sunt jucăriile tale și camera ta și eu te ajut pe tine (că prostu’ nu e prost destul dacă nu-l arde să aibă ultimul cuvânt)
– Tu acum ai chef de ceartă? Eu te ajut să strângi și apoi ne vedem de treabă, zice Ionuț al meu și cu asta îmi închide gura. Măcar de-ar rămâne așa. Îl las să mă ajute să strâng și simt cum mi-am mai găsit un capac (ăla primul, e crețul 🙂
– Acum că te-ai linștit, du-te și citește și lasă-mă să mă joc.
V-am zis că are patru ani și șapte aproape opt luni? (și eu imediat 34 da’ nu asta-i relevant)

0

Caut purice

Ionuț nu tace. De când face ochi de cu bună dimineața până seara când pică lat aud povești din cele mai diverse, schimbă subiectele cu o repeziciune care pe mine una mă amețește (da, da până și pe mine!) și trece printr-un registru de întâmplări fanteziste de mi-e greu să-l urmăresc. Astă seară ne-am cuibărit la citit – până să aleg cărțile, până să îmi găsesc locul, până una alta, zgomot de fundal, Ionuț vorbește cu bunică-sa la telefon, aud despre un elicopter care merge la Polul Nord dar care funcționează cu cărbuni, pentru că benzina nu e deloc bună, nu scoate deloc fum! Apoi o cere pe tușa Dea la telefon, povestește și acolo despre un pinguin, vrea neaparat un pinguin sau mai mulți, începem să citim și mă oprește brusc.
– Știi ce, nu vreau nici un pinguin!
– Serios? Păi cum așa?
– Vreau un purice! O să-mi cumpăr un purice!
– Ce să faci cu un purice?
– Să-l pun să-l piște pe celălalt Ionuț de la grădi, cel care mă tot bate!
– Ce???? Cine te tot bate???
– Un Ionuț de la grădiniță, e tare enervant și bătăuș dar cumpăr eu un purice și atunci să vezi. Și după aia îl bat și eu.
– Aha. Mie chestia asta cu bătaia nu-mi sună bine…
– Îl bat, măi mami, îl bat de-l fac praf. Și-l azvârlu din grădiniță, bucățele, bucățele îl fac, numai așa ca să nu mai bată pe nimeni!
– Înțeleg. Dar eu îți spun că mie nu-mi place ideea asta de a-l bate și a vă bate… Poate dacă vorbești cu doamna educatoare? Dacă vrei pot să vorbesc eu cu ea mâine. Să vedem ce se întâmplă.
– Nu. Dacă mă mai bate, o să-i spun la doamna profesoară și apoi mami, apoi îl bat de praf îl fac! Și apoi îmi cumpăr și un pinguin, sau mai bine merg direct la Polul Nord ca să iau unul de acolo. Să mă împrietenesc cu unul și să zică, bine măi Ionuț, vin cu tine. Îți dai seama mami, să avem și pește și broască țestoasă și pinguin! Și apoi îl mai bat o dată bine pe Ionuțul celălalt…
– Mai bine căutăm un purice!
– Da mami, un purice să-l piște bine și apoi să-l bat!

Oftez (uneori așa-i de greu cu un băiat :)) ) și ies din cameră. Sunt de minute bune în altă parte, dar de auzit tot se mai aude. Și mâine o luăm de la capăt…

1

‘neațza

Sâmbătă. 6:44. Îl aud cum mă strigă. Încerc să-l ignor, e cald și bine în pat, nu mă grăbesc nicăieri. Strigă. Ignor. Strigă mai tare.
– Maaaaaaaaaaaaaaaaaaammmmmiiiiiii!!!
Răspund cu juma’ de gură (nu, nu vreau să mă trezesc, nu vreau să mă ridic din pat, nu vreau să mă mișc)
– Da!
– Mammmmmmmmiii, am făcut pișu!
Uită ce am scris mai sus pentru că sar din pat de zici că am arcuri sub fund. Mă arunc înainte ca o luptătoare, ies din cameră și dau de lumină. Dureros moment, serios.
– În pat?????? zic eu cu vreo două tonuri mai sus decât ce-i place.
– Nu dragă, cum să fac în pat? La toaletă! răspunde Ionuț pe un ton senin ca o o zi de vară.
– Păi și atunci de ce m-ai trezit??? buimacesc eu de zor căutând drumul spre pat.
– Ca să-ți spun să stai liniștită. M-am dus singur.
Baloane și confetti. Evident, n-am mai dormit.
O sâmbătă de vis să aveți.

9

TREBUIE să…

M-am săturat până peste poate de domnia lui „TREBUIE”. Copilul trebuie să asculte, să mănânce ce-i spunem noi și când îi spunem noi, să se poarte frumos, să se supună, să se îmbrace cum îi spunem, să nu aibă prea multe păreri, să stea cuminte, să stea frumos. Copilul trebuie.
Revoltată până sus, sus de tot în dimineața asta și cu fum gros ce-mi iese din nări. Fum negru de supărare. Copilul trebuie.
Nu știu care-i povestea cu ce „trebuie să” un copil din România pentru că de fiecare dată când ajung acasă mă înconjor de oameni faini și buni care simt ca mine. Habar nu am care-i situația printre restul oamenilor. O fi mai bună ca aici, o fi mai rea, n-o fi deloc. Aștept să-mi spuneți voi. Dar în partea asta din josul globului, unde-s io acum, pufăi de cel puțin trei ori pe zi. Pentru că aici un copil trebuie. Trebuie să asculte, să stea cuminte, să nu se miște prea mult, să stea frumos, trebuie. Și dacă trebuie, trebuie.
Săptămâna trecută, Ionuț mă anunță că el nu vrea să meargă într-o mini excursie organizată de grădiniță (la bibliotecă). Nu vrea și pace, el va rămâne la grădi cu prietenul lui cel mai bun. Mă neliniștesc nițel, educatoarea însă îmi alungă temerile: nu vrea să meargă, nu merge. Nu trebuie! (din fericire, grădinița lui Ionuț e pe alt sistem și din partea aia nu am nici un motiv de supărare) După amiază îl întreabă bunică-sa cum a fost în excursie, Ionuț spune că nu a fost, femeia se dă de ceasul morții.
– Dar trebuia să mergi! Cum să nu mergi? Dacă au mers toți?
– Nu a vrut să meargă, nu-i obligatoriu, răspund eu cu lecția învățată de la grădi.
– Dar nu se poate să facă doar ce vrea! Unele lucruri trebuie făcute, explică ea foarte serioasă.
– Ăsta a fost unul dintre lucrurile ce nu trebuiau făcute, și închid subiectul.
– Dar nu se poate așa. Trebuie să facă ce fac toți.
Și să stea cuminte, să stea frumos, să asculte, să se supună.
Ieri vorbesc la telefon cu o amică. Disperată și stresată.
– Fii’mea cea mare nu suporta hainele pe ea. O enervează toate, ne ia ore bune până reușim să o îmbrăcăm. În fiecare dimineață urlă ca nebuna, când vine acasă vrea să stea desculță, nu mai știu ce să fac cu ea!
– Păi las-o să-și aleagă singură hainele dimineața și când vine acasă las-o să stea desculță! zic eu (ce altceva??)
– Nu se poate! Că ea vrea hainele de vară că o enervează hainele groase. Cum să meargă în rochie de vară la grădi? Și desculță? O să răcească!
(aici spatele gol, picioarele goale, vântul și curentul fac ravagii mai rău ca-n România!)
– Dacă răcește, răcește. Cu siguranță data viitoare o să-și aleagă haine mai groase!
– Nu se poate să facă DOAR CE VREA EA! Trebuie să și asculte!
Și să stea cuminte, să stea frumos, să se supună.
Altă zi, altă mamă. Băiețelul de o vârstă cu Ionuț. Se joacă și nu se oprește din jucat nici când îl cheamă la masă.
– Hai să mănânci.
– Dar nu mi-e foame.
Vine până la urmă la masă, alături de al meu copil care de pe toate platourile pline cu bunătăți jinduiește doar la macaroane. I le pun în farfurie și începe să mănânce.
– Doar macaroane mănâncă?
– Asta a vrut.
– Dar nu se poate să-l lași să mănânce doar macaroane! spune ea în timp ce umple farfuria micuțului cu ceva din fiecare.
– Păi dacă asta vrea! Are opțiunile în față, e liber să-și ia ce vrea.
– Dar nu se poate. Trebuie să mănânce și altceva! oftează ea în timp pune farfuria băiețelului în fața lui și începe să-l îndoape.
– Trebuie să mănânci tot dacă vrei să te mai joci. Altfel mergem la culcare! decretează sigură și copilul mănâncă. Nu se poate să facă doar ce vor ei.Trebuie să ne asculte când le spunem ceva, pentru că le vrem binele.
Și să stea cuminte, să stea frumos, să se supună.

– Ionuț nu spune mulțumesc, aud eu dintr-o parte. Trebuie să-l înveți. Și nici nu salută. Ce-o să zică lumea, are aproape cinci ani și trebuie să salute. Și nici nu-și împarte jucăriile. Trebuie să le împartă.

Știți ce greu e să fii părinte când „trebuie” ăsta îți conduce viața?

Din fericire, în viața noastră nu prea-și are locul. Ionuț trebuie doar să deschidă gura când merge la doctor, trebuie să ia medicamentele pe care ni le dă, trebuie să nu alerge ca nebunul pe străzile unde circulă mașini, trebuie să nu arunce jucării de la balcon. Adică trebuie când e vorba de sănătate și siguranță. La voi ce trebuie și ce nu?

0

Joaca de-a mama și Ionuț

Luni. O dimineață în care nu mi-am văzut capul de treburi și acum, o după amiază liniștită acasă. Ionuț a făcut toate puzzle-urile pe care le-a găsit, eu am lucrat la un proiect (când e gata, cu focuri de artificii se lasă, vă promit!) și după vreun ceas de fiecare-n treaba lui, îl văd cum apare și mi se lipește de-un picior.
– Mami, vreau în brațe.
Îl iau în brațe, stăm așa nițel și-mi vine o idee. Că de mult îmi stătea după o ureche, cam de când am citit Playful Parenting. Și-i zic:
– Auzi, Ioane, nu vrei să ne jucăm un joc? Eu sunt Ionuț și tu ești mami?
Ion al meu începe să râdă și dă din cap a da.
– Maaaaaami, încep eu să-l strig, așa, pe un ton ce pe mine una (de multe ori) mă calcă total pe nervi.
– Da, draguțule, răspunde Ionuț care acum e mami.
– Mi-e foame!!!
– Vrei să-ți fac o omletă? (se duce și-și scoate ustensilele de gătit și o cutie de plastilină)
– Nu. Vreau biscuiți. Și ciocolată!
– Nu se poate înainte de masă?
– Dar eu vreau!
Ionuț tace și-mi aduce farfuria.
– Uită, niște fasolică! spune el.
– Bleah, nu-mi place! Vreau tort!!!
O arunc. Îl umflă râsul (probabil că i se pare cunoscută sceneta).
– Nu-mi place! Nu vreau din asta, vreau din aia! Și vreau acum! Ciocolată și bomboane și tort și numai prostii!
– Bine, spune Ionuț și vă jur, îmi vine să-i mănânc mutrișoara și ifosul.
– Pot? Să mănânc ce vreau eu??? Doar dulciuri de dimineața până seara???
– Poți!!! spune Ion cu gura până la urechi.
– Vai, dar asta-i nemaipomenit! Ce fel de oameni fac asta?
– Niște oameni fericiți, răspunde Ionuțul meu în rolul meu.
Ne mai jucăm cât ne mai jucăm, mâncăm imaginar tot felul de minuni și apoi dragul de el își amintește de meteoriții din sufragerie și îmi dă înapoi rolul de mami. El la treaba lui, eu să vă povestesc cele de mai sus.

photo-27