1

Puterea de a fi invizibil

Am urechi sensibile zilele ăstea. O fi pentru că Ion și-a vărsat tot năduful și a scos tot ce mai era de scos? Sau pentru că au fost multe zile în care s-au strâns tot felul și deja simt că-s obosită și nici cu răbdarea nu stau prea bine? O fi de la faptul că buni și bunu au fost în vacanță, plimbare prin munți și ne-am trezit doar noi trei fără pauză și evenimente-n lanț?

Ne-am pus pe o bancă în parc. Pe lângă noi, niște băieți – destul de tineri. Construiau o scenă și se pregăteau să ridice un cort. Aud că-și bagă una alta, unul e nervos, altul comentează, se lasă cu tot felul de organe-n discuție.

– Uf, mie nu-mi place deloc să-i aud pe oamenii ăștia vorbind așa, îi spun lui Ionuț.

– Păi nu-i băga în seamă, ignoră-i!

– Da, ok, dar e foarte neplăcut să auzi expresii din ăstea. Nu cred că e nevoie să vorbească așa.

– Probabil că sunt supărați. Eu doar atunci spun prostii.

– Super. Acum o să înveți și câteva noi!

– Stai liniștită, le-am auzit și înainte! Eu știu deja cuvintele ăstea! Și oricum eu nu îi bag în seamă! Doar mă uit cum construiesc…

– Și cum poți să îi auzi dar să nu îi bagi în seamă?

– Îmi închipui că sunt invizibili!

– Păi invizibili, invizibili dar de auzit, tot îi auzi. E ca și cum ai auzi niște voci fără să vezi cine vorbește!

– Da, dar te concentrezi. Să nu-i vezi și să nu-i auzi!

– Și cum faci asta?!

– Așa cum fac eu când spui tu chestii pe care nu le aud dar nu vreau să le fac!

– CE?! Adică POFTIM?!

– Cred că așa fac toți copiii când aud chestii pe care nu vor să le facă. Ne concentrăm și ne imaginăm că sunteți invizibili.

– Dar de auzit, tot ne auziți. Invizibili, invizibili dar vocea se aude de undeva!

Râde.

– Atunci poți să spui: oh, dar eu nu vă aud!

– Și eu răspund: dar mă auzi! Că dacă nu m-ai auzi, nu ai fi zis că nu mă auzi!

– Cine vorbește? Vorbește cineva? Mi s-a părut că aud ceva, dar DOAR mi s-a părut! Nu, de fapt era un pârț.

Râde și mai tare. Râd și eu. Tinerii își văd de treabă, mai bagă, mai scot, noi ne vedem de-ale noastre.

– Ai văzut? mă întrebă copilul cu zâmbetul până la urechi. Ai și uitat să-i mai bagi în seamă.

Uneori, toate sunt așa de ușoare…

 

0

Pauză și cel mai frumos cort din lume

Mi-a intrat în obicei luatul pauzelor. Probabil mi se trage de la viața printre greci dar cert e că-mi fac bine și le fac bine. Celor doi băieți ai mei. V-am mai povestit eu cât mi-a luat până m-am dumirit și m-am urnit. Până mi-a venit mintea la locul ei și mi-am dat seama că și eu și crețul avem aceleași drepturi asupra lui Ionuț. De atunci multe s-au schimbat. Îi las singuri cu cea mai mare plăcere, să se tragă de păr, să se-mpace, să se lupte, certe, iubească. Să facă exact ce vor, când vor, cum vor. Azi am plecat la Atena și am scos-o din casă și pe soacră-mea. Zi lungă cu povești din tinerețea ei și a lui, cu magazine, haine luate la probat, înghețată și gânduri pline de soare. Am ajuns acasă. Băieții mă așteptau pe balcon. M-au văzut de departe și probabil toată strada a auzit chiuitul lui Ion. Intru în casă și-i găsesc ascunși. Într-un cort – cel mai frumos cort! Băieții-s cu gura până la urechi, mai ales ăla micu’: – Mami, doar tăticii știu să facă așa corturi! Adică am folosit tot ce am găsit prin casă, îți dai seama?


Îmi dau…

0

Muci, strănut, tușit și de la capăt (și o amintire de neprețuit)

De săptămână și, Ionuț al meu e mucos și toate cele. A venit într-o vineri de la grădi trâgându-și nasu într-o veselie (și în bluză) și nițel răgușit. La o zi după, am plecat în excursie cu grădinița, un autocar plin ochi de copii ce ne-au înveselit drumul cu tusă pe vreo două’jde și una de voci și pe când am revenit acasă, tușea și Ion. L-am ținut acasă săptămâna trecută luni și marți, a dat semne de mai bine și cum alături de ele, dădea și semne de nerăbdare (să meargă din nou la grădi) și eu semne că-mi pierd mintea (de nu merge) am reluat programul. Vineri dimineața muci și mai mulți și tusă ce a pornit de pe la șase dimineața.
– Stăm acasă! decretez eu.
– Nuuu, te rog azi nu! O să vopsim nu știu ce cu nu știu cum și trebuie, mă înțelegi, TREBUIE să mă duc și eu!
– Dar ai muci. Și tușești!
– Mă șterg mami, și pun mâna la gură! Te rog, mami!
Mă las înduplecată (nu că ar fi fost greu, mai ales că aveam lecție de cusut și făcut minuni – DA, fac și din astea 🙂 ). Vineri după amiază tușește și mai tare și nasul nu se oprește. De parcă-i robinet defect. Anulăm vizite și plecări, stăm în casă, stăm și sâmbătă. Duminică parcă e mai bine, dar petrece o zi alergând-o pe bună-sa pe câmpuri (la propriu) asta ca să aibă mă-sa timp de „reconectat” cu ta-su la prânz romantic și înghețată pe o bancă cu vedere la mare. Azi de dimineață mă trezește pe la cinci juma’ (dar credeți că am văzut ceasul bine la ora aia?) tușind și horcăind. Pediatrul îmi spune ce să-i dau și de nu e mai bine până pe joi, să-l duc să-l vadă (pentru că săptămâna trecută l-a văzut de două ori și chiar nu-i motiv de îngrijorare, doar coloana sonoră la ora de bună dimineața nu e cea mai plăcută!)
Așa că acum îl țin acasă. Până se face bine de tot, ca nou adică. Cu riscul de a mă strica eu – Ionuț stă acasă. Construim Lego, plastiline, pictură, lucru manual, mai facem și de mâncare între timp și eu îmi trag sufletul și dau la tastatură cât el se uită la câte un dinozaur la televizor.
– Mami, nu-mi place că-s bolnav și nu-mi place nici fără grădi dar îmi place când ne uităm la desene dimineața.
Dau din cap și-mi amintesc de zilele ălea faine, din copilărie când eram bolnavă și stăteam acasă, la televizor și răsfăț. Ce amintiri frumoase. Mă întreb însă dacă și buni Maia își amintește cu la fel de mare plăcere acele momente 🙂 Dacă nu, îi transmit pe această cale toată înțelegerea mea!