1

O sâmbătă cu capac

Aici a început furtuna de azi noapte și ploaia mocănită nu s-a mai dat dusă. Perspectivă sumbră de când ne-am trezit: stăm în casă – că ș-așa-i mucos (da, din nou). Fiul meu care e un băiețel minunat și care cooperează de mai mare dragul și-a găsit de lucru: puzzle și lego. Eu mi-am căutat de lucru și m-am învârtit ca un leu în cușcă (fără să fac mare lucru și cu siguranță fără să fac nimic din ce e pe listă de așteptare). Pe la prânz decid că oricum nu mai fac nimic și mă așez în cuibul de citit din camera lui Ion. El se joacă, mai zice una, mai zice alta, ipotetic, o situație de care orice mama cu scaun la cap ar fi profitat la maxim întru relaxare. Eu o dau cu bățu-n baltă.

– Da’ ce tot trântești cuburile ălea?
– Am construit o casă și a luat foc și se dărâmă, îmi explică Ionuț.
Îmi văd de carte. Vorba vine.
– Băi serios acum, dar chiar tre’ să faci așa gălăgie? (nu uitați EU sunt în camera lui!) Și de ce scoți și lego și șine de tren și mașini? Iar e haos aici.
Evident, mă ignoră (și bine face). Scoate și alte lego (din ălea mici, groaznic de dureroase mai ales noaptea, pe picioare goale). Eu încerc să citesc. Bang, zdrang, bang. Sar ca arsa, arunc și cartea din mână.
– Serios acum, e imposibil să citesc aici! (Are you f****ing kidddin’ me??? zice mintea mea de pe urmă)
Ies val vârtej, mă duc la mine-n fotoliu. Citesc vreo trei pagini, aud cum departe, dar nu chiar așa de departe se golesc cutii de lego. Pe cuvântul meu de onoare și nu glumesc (cu siguranță sunt bolnavă!) că simt că mă ia cu amețeli. Nu suport să văd chestii aruncate și amestecate și împrăștiate. Piese mici, mici de lego împrăștiate peste mașinuțe și șine de tren și alte lego mai mari. Mă sufoc. Serios. Stai dracului jos și citește-ți cartea. Numără până la zece. Respiră, inspiră. Copilu’, minunea asta de copil te lasă-n pace, se joacă și ție-ți arde de organizări. Arunc cartea. O ridic. O arunc, o ridic. Zdragn, bang și aud altă cutie care-și prăvălește conținutul pe podea. Uit de toate și plec în cameră cu o falcă-n cer și alta-n pământ, rușine să-mi fie. Ion mă privește și are pe față un zâmbet din ăla, știți voi.
– Mă joc, spune el.
– Văd, spun eu și încep să strâng jucării. (serios, sunt bolnavă, probabil că am nevoie de ajutor specializat)
Evident, mă apuc de bombănit că doar nu aș fi eu de mi-aș ține gura, eh, că m-am săturat de strâns (da’ cine te pune??? spune tot mintea de pe urmă) că nu se poate să te joci așa împrăștiat (zău??? spun eu acum) că eu nu mai suport să le văd pe toate aruncate (atunci stai în cealaltă cameră!!! strig din toți rărunchii la Alexandra de acum o oră!) că una și alta și pune mâna și strânge și tu. Liniște. Ion se uită la mine foarte serios și la fel de serios îmi spune:
– Eu nu vreau să strâng, vreau să mă joc!
Tupeistule, așa că mă apuc de șuierat și strâng. După ce umplu vreo două cutii, mă relaxez instant (v-am zis că ajută, doar sunt bolnavă, recunosc!)
– Uf, ne-am cam certat, șontânc, șontânc o dau eu întoarsă ca o mamă (i)responsabilă ce sunt, mai că nu-i pun lui rucsacul cu vină-n spate (și ce-aș mai face-o!)
– Da, răspunde Ion cu jumătate de gură.
– Hai să strângem lego, spun eu înviorată. Te ajut.
– Ba nu, zice el. Eu te ajut.
– Păi cum să mă ajuți tu? Că doar tu le-ai împrăștiat și eu te ajut să strângi.
– Dar eu nu am vrut să strâng, tu ai vrut așa că eu te ajut, explică Ionuț al meu (și dreptate are)
– Nu, sunt jucăriile tale și camera ta și eu te ajut pe tine (că prostu’ nu e prost destul dacă nu-l arde să aibă ultimul cuvânt)
– Tu acum ai chef de ceartă? Eu te ajut să strângi și apoi ne vedem de treabă, zice Ionuț al meu și cu asta îmi închide gura. Măcar de-ar rămâne așa. Îl las să mă ajute să strâng și simt cum mi-am mai găsit un capac (ăla primul, e crețul 🙂
– Acum că te-ai linștit, du-te și citește și lasă-mă să mă joc.
V-am zis că are patru ani și șapte aproape opt luni? (și eu imediat 34 da’ nu asta-i relevant)

Anunțuri
0

Caut purice

Ionuț nu tace. De când face ochi de cu bună dimineața până seara când pică lat aud povești din cele mai diverse, schimbă subiectele cu o repeziciune care pe mine una mă amețește (da, da până și pe mine!) și trece printr-un registru de întâmplări fanteziste de mi-e greu să-l urmăresc. Astă seară ne-am cuibărit la citit – până să aleg cărțile, până să îmi găsesc locul, până una alta, zgomot de fundal, Ionuț vorbește cu bunică-sa la telefon, aud despre un elicopter care merge la Polul Nord dar care funcționează cu cărbuni, pentru că benzina nu e deloc bună, nu scoate deloc fum! Apoi o cere pe tușa Dea la telefon, povestește și acolo despre un pinguin, vrea neaparat un pinguin sau mai mulți, începem să citim și mă oprește brusc.
– Știi ce, nu vreau nici un pinguin!
– Serios? Păi cum așa?
– Vreau un purice! O să-mi cumpăr un purice!
– Ce să faci cu un purice?
– Să-l pun să-l piște pe celălalt Ionuț de la grădi, cel care mă tot bate!
– Ce???? Cine te tot bate???
– Un Ionuț de la grădiniță, e tare enervant și bătăuș dar cumpăr eu un purice și atunci să vezi. Și după aia îl bat și eu.
– Aha. Mie chestia asta cu bătaia nu-mi sună bine…
– Îl bat, măi mami, îl bat de-l fac praf. Și-l azvârlu din grădiniță, bucățele, bucățele îl fac, numai așa ca să nu mai bată pe nimeni!
– Înțeleg. Dar eu îți spun că mie nu-mi place ideea asta de a-l bate și a vă bate… Poate dacă vorbești cu doamna educatoare? Dacă vrei pot să vorbesc eu cu ea mâine. Să vedem ce se întâmplă.
– Nu. Dacă mă mai bate, o să-i spun la doamna profesoară și apoi mami, apoi îl bat de praf îl fac! Și apoi îmi cumpăr și un pinguin, sau mai bine merg direct la Polul Nord ca să iau unul de acolo. Să mă împrietenesc cu unul și să zică, bine măi Ionuț, vin cu tine. Îți dai seama mami, să avem și pește și broască țestoasă și pinguin! Și apoi îl mai bat o dată bine pe Ionuțul celălalt…
– Mai bine căutăm un purice!
– Da mami, un purice să-l piște bine și apoi să-l bat!

Oftez (uneori așa-i de greu cu un băiat :)) ) și ies din cameră. Sunt de minute bune în altă parte, dar de auzit tot se mai aude. Și mâine o luăm de la capăt…

1

‘neațza

Sâmbătă. 6:44. Îl aud cum mă strigă. Încerc să-l ignor, e cald și bine în pat, nu mă grăbesc nicăieri. Strigă. Ignor. Strigă mai tare.
– Maaaaaaaaaaaaaaaaaaammmmmiiiiiii!!!
Răspund cu juma’ de gură (nu, nu vreau să mă trezesc, nu vreau să mă ridic din pat, nu vreau să mă mișc)
– Da!
– Mammmmmmmmiii, am făcut pișu!
Uită ce am scris mai sus pentru că sar din pat de zici că am arcuri sub fund. Mă arunc înainte ca o luptătoare, ies din cameră și dau de lumină. Dureros moment, serios.
– În pat?????? zic eu cu vreo două tonuri mai sus decât ce-i place.
– Nu dragă, cum să fac în pat? La toaletă! răspunde Ionuț pe un ton senin ca o o zi de vară.
– Păi și atunci de ce m-ai trezit??? buimacesc eu de zor căutând drumul spre pat.
– Ca să-ți spun să stai liniștită. M-am dus singur.
Baloane și confetti. Evident, n-am mai dormit.
O sâmbătă de vis să aveți.

0

Joaca de-a mama și Ionuț

Luni. O dimineață în care nu mi-am văzut capul de treburi și acum, o după amiază liniștită acasă. Ionuț a făcut toate puzzle-urile pe care le-a găsit, eu am lucrat la un proiect (când e gata, cu focuri de artificii se lasă, vă promit!) și după vreun ceas de fiecare-n treaba lui, îl văd cum apare și mi se lipește de-un picior.
– Mami, vreau în brațe.
Îl iau în brațe, stăm așa nițel și-mi vine o idee. Că de mult îmi stătea după o ureche, cam de când am citit Playful Parenting. Și-i zic:
– Auzi, Ioane, nu vrei să ne jucăm un joc? Eu sunt Ionuț și tu ești mami?
Ion al meu începe să râdă și dă din cap a da.
– Maaaaaami, încep eu să-l strig, așa, pe un ton ce pe mine una (de multe ori) mă calcă total pe nervi.
– Da, draguțule, răspunde Ionuț care acum e mami.
– Mi-e foame!!!
– Vrei să-ți fac o omletă? (se duce și-și scoate ustensilele de gătit și o cutie de plastilină)
– Nu. Vreau biscuiți. Și ciocolată!
– Nu se poate înainte de masă?
– Dar eu vreau!
Ionuț tace și-mi aduce farfuria.
– Uită, niște fasolică! spune el.
– Bleah, nu-mi place! Vreau tort!!!
O arunc. Îl umflă râsul (probabil că i se pare cunoscută sceneta).
– Nu-mi place! Nu vreau din asta, vreau din aia! Și vreau acum! Ciocolată și bomboane și tort și numai prostii!
– Bine, spune Ionuț și vă jur, îmi vine să-i mănânc mutrișoara și ifosul.
– Pot? Să mănânc ce vreau eu??? Doar dulciuri de dimineața până seara???
– Poți!!! spune Ion cu gura până la urechi.
– Vai, dar asta-i nemaipomenit! Ce fel de oameni fac asta?
– Niște oameni fericiți, răspunde Ionuțul meu în rolul meu.
Ne mai jucăm cât ne mai jucăm, mâncăm imaginar tot felul de minuni și apoi dragul de el își amintește de meteoriții din sufragerie și îmi dă înapoi rolul de mami. El la treaba lui, eu să vă povestesc cele de mai sus.

photo-27

0

Jocul lui, regulile lui, logica nimanui

Ieri după amiază am rămas în casă, așteptând ploaia. Ionuț s-a jucat de unul singur, eu am rezolvat niște de-ale mele (plus că am citit și vreo trei pagini dintr-o carte de oameni mari) și apoi, așteptând-o pe o prietenă cu a ei fetiță, ne-am așezat la masuța din camera lui. Eu pe bancuță, el pe scaun.
– Am o idee, spune el. Un joc nou cu tubul de lipici.
– Hai să ne jucăm, accept eu cu juma’ de gură (tubul de lipici???)
– Eu iau tubul de lipici și ți-l împing ție și dacă-l prinzi, câștigi.
– Jucăm pe puncte, zic eu, așa, ca să-l fac mai complicat.
Ionuț împinge tubul de lipici, îl prind, îl împing înapoi, cade de pe masă.
– Am câștigat, 1-0! exclam eu.
– Nu, nu ai câștigat!! sare el de colo. Câștigi doar dacă-l prinzi!
– Păi eu l-am prins, tu l-ai scăpat, așa că eu am un punct și tu ai zero! sare de colo, Alexandra cea prinsă-n competiție.
Ionuț îpinge tubul de lipici, îl prind, îl împing înapoi, cade de pe masă.
– Iar am câștigat, 2-0! strig eu veselă.
– Nu mami, că a căzut de pe masă, așa că eu am câștigat!
Mă uit la el, se uită la mine. Serios.
– Păi eu l-am prins… și ți l-am trimis ție să-l prinzi și tu l-ai scăpat. Am câștigat adică. 2-0!
– Nu eu am câștigat pentru că tu l-ai scăpat pe jos, adică e 2-0 pentru că tu ai pierdut de două ori și eu niciodată! îmi explică Ionuț.
Preț de câteva secunde mă simt tare proastă. Ăsta-și bate joc de mine? Cum adică? (Ionesco e de vină!!!)
– Nu măi Ioane, nu-i așa. Tu trebuie să îl prinzi când îl arunc și dacă nu-l prinzi, punctele merg la mine! mai fac eu o încercare.
– Da, punctele merg la tine pentru că tu pierzi și eu nu am puncte pentru că nu am pierdut.

Am amețit, serios. Ne mai jucăm până la scorul 10-6, adică el a pierdut de șase ori, eu de zece și prin urmare a câștigat. Dar să stau liniștită pentru că data viitoare mă lasă pe mine să câștig, o dată eu, o dată tu, mami!

tubul-de-lipici

0

Limbi străine și un sfat

Am mai povestit și cu alte ocazii despre cum văd eu lucrurile, dar subiectul e în continuare actual și provocator. Mă oftic și mă revolt, îmi tot șoptesc eu cum că nu are rost, că sunt responsabilă pentru ce simt și nimeni, nimeni nu mă poate scoate din pepeni decât dacă le permit eu și alte cele. Ei, astăzi am uitat de toată teoria (pe care mi-o repet în minte în fiecare dimineață, ca pe o mantra, poate-poate reușesc să o pun și-n practică). Ionuț e mult mai bine așa că am organizat o ieșire. Și ce loc e mai bun pentru petrecerea dimineții cu un copil de patruanișișapteluni (care a stat în casă o săptămână întreagă!!) decât un magazin cu farfurii și cuțite și obiecte de bucătărit și bucătărie? Intrăm, eu încep să-i explic domnului ce vreau, Ionuț dă atacul printre obiecte (cuțite la nivelul lui??? Vreau și eu unul și o pensulă! Și o cană, și uita-te mami, ce farfurii puse una peste alta!) Eu cu o mână-l caut, cu alta caut în geantă să plătesc.
– Vai doamna, dar de ce nu vorbiți grecește cu copilul? mă întreabă vânzătorul.
Eu mă uit la el ca și cum nu l-aș fi auzit bine.
– Păi de ce să vorbesc cu el grecește? răspund cu o întrebare și zâmbesc politicos.
– Pentru că sunteți în Grecia. Ha ha.
Mă încrunt.
– Și vorbiți foarte bine! Nici n-aș fi zis că nu sunteți de aici, continuă el.
Eu tot încruntată.
– Eu vorbesc cu el în românește. Restul, grecii, să vorbească cu el în grecește.
– Dar doamnă, așa numai în încurcați! Și la ce îi folosește româna? Că doar nu locuiți acolo? Și probabil e obositor pentru el…
Respir, inspir, număr până la patru. Mă opresc din numărat în clipa în care dânsul adaugă, pe un ton din ăla, așa, stațisăvăzicunsecretBOMBĂ:
– Poate de aia e așa agitat…
Pufnesc în râs și nu mă opresc. Încă râd. Ionuț sare într-un picior tot drumul. Și când umblă în două picioare, se cațără pe toate gardurile, la propriu. Îi spun în românește să se liniștească nițel, nu de alta, dar am plase-n mâini și e greu, tare greu să mă țin după el. Evident, mă ignoră. Poate domnul ăla avea dreptate… L-am amețit și acum e prea târziu. (în continuare, râd și râd și râd!)

3

Dinozaur caută suflet

Statu’ acasă multe zile-n șir ne-a amețit complet. După ore-ntregi de decupat, desenat, construit, concursuri de mașini, făcut prăjituri, desene animate, o sută de cărți citite, azi am stat amândoi „degeaba” (descrierea lui Ionuț) și am povestit.
– Mami, ce se întâmplă când murim?
(ca o paranteză aici, Ionuț a început să aducă în discuții subiectul ăsta, cu moartea, în urmă cu vreun an. A luat o pauză și acum l-a reluat. Cel puțin o dată pe zi auzim întrebări legate de moarte și morți și când se întâmplă, cum, exact ce se petrece???)
– Pleacă sufletul din trup și gata. Murim.
– Și trupul ce face fără suflet?
– Nu face nimic, se topește încet-încet până nu mai rămâne nimic din el.
– Și sufletul? Ce face fără trup?
– Plutește. Sufletul e energie, rămâne energie dar în altă formă.
– În ce formă?
Simt că mă pierd în detalii, una la mână pentru că nici eu nu știu exact ce se întâmplă și doi, pentru că oricum explicațiile cu care am crescut noi mi se par stupide. Și nu, nu cred în ele.
Îl văd și mai dezorientat și, evident, nu se lasă.
– Și totuși, ce se întâmplă cu sufletul.
– Păi unii oameni cred că sufletul pleacă-n cer. La Dumnezeu. Alții, că iese din trupul care moare și se mai plimbă puțin după care se reîncarnează, adică se naște într-un alt trup. Alți oameni cred că nu se întâmplă nimic, moare trupul, spiritul se transformă în altceva. Habar nu am nici eu. O să aflăm când vine timpul.
– Când vine timpul?
– Atunci când murim.
– Și când murim?
– Nu știu. Mai încolo. Când suntem bătrâni.
Pare mulțumit de răspuns. Dar nu, e doar o iluzie.
– Eu când mor nu vreau să merg în cer. Merg în cer doar cu avionul. Dar dacă spiritul meu merge in alt trup, după ce am murit, pot să fiu tot eu?
– Nu.
– Mami, dar dacă găsim un spirit, putem să-l punem într-un dinozaur?
– ?!@?$#Ș43??
– Că eu tare îmi doresc un dinozaur. Dar nu vreau doar cu oase, vreau să aibă și suflet. Și să se miște singur, fără baterii. Se poate, mami?
– Nu se poate. Ce suflet să găsim? Unde să-l găsim??
– Mami, poate moare cineva și îl vedem când moare și noi stăm acolo cu dinozaurul din oase și așteptăm să primească sufletul care iese. Dar nu îl tăiem noi, nu-i așa?
– Ce să tăiem noi???
– Omul mort! Iese sufletul singur, mami, așa-i?
Simt cum mă ia cu dureri de cap, nu alta. Parcă am deschis o cutie a Pandorei și habar nu am ce să fac cu atâtea daruri. Habar nu am cum să-i explic mai pe înțeles ceva ce nici eu nu pricep exact. Mă gândesc poate or fi ceva oameni mai deștepți care au explicat chestiile ăstea pe înțelesul celor mici (și nu numai). În vreo carte. Idei?