0

Amintiri de la volan

Mi-am luat carnetul de șofer de-abia în 2003. Sor-mea, mai tânără, conducea deja ca o profesionistă iar pe mine începuse să mă apuce rușinea când eram întrebată – Păi bine, tu de ce nu? Adevărul e că nu că n-aș fi vrut dar după ce am făcut școala (și pe aia de șoferi!) la Cluj și am picat examenul la sală de vreo patru ori am decis să o las baltă. Șofatul nu-i de mine, mi-am spus, poate-s neam din ăla ce va circula cu șofer. O fi vreun semn, cum zicea o prietenă. Până la urmă am venit la Timișoara, l-am lăsat pe tata să mă bată la cap și după câteva ore de șofat și încurajări – oh, și când e vorba de încurajat, tata e tatăl lor! am dat și examenul. L-am luat că doar nu era să-l pic și a cincea oară. La partea practică, instructorul m-a scos pe câmp și mi-a zis:

– Ia, domnișoară, ia și fă niște bucle pe șosea!

– Bucle?

– Zig zaguri, sau cum le zice. Du-te-ncolo și încoace!

– Serios?!

– Foarte serios.

Am făcut ce mi-a cerut dar cică n-a fost bine, că trebuiau semnalizate.

– Păi bine, domnule, crezi că o să mă apuc să fac din ăstea? Stați linștit, că dacă îmi vine ideea să fac așa ceva cu siguranță voi semnaliza!

– Știi că orice mișcare trebuie semnalizată, da?

– Știu, cum nu.

Habar nu am acum de știam atunci, eram tânără și fericită că am și eu carnet, mama lui de carnet că-l așteptasem patru ani și cinci examinări. Am urcat în mașina lui tata și am scos-o pe sor-mea la plimbare. Emoții, schimbat de viteze, moare motorul, învie, pornim, intersecție înainte și un domn polițist în mijlocul ei. Ce faci, dragă, strigă sor-mea. Mă trezește. Înghețasem când am văzut omul legii-n drum și am făcut ce știam să fac cel mai bine. Am oprit mașina. Lângă el. S-a aplecat la geam, m-a privit lung și m-a întrebat: „Domnișoară, ce dracu’ faceți? Carnetul la control!”, adaugă el și eu îi iau vorba din gură și-o asortez cu un zâmbet larg și senin: „N-am. N-am carnet.”

– Azi a luat carnetul, adaugă sor-mea și-l dezmorțește pe bietul că înghețase lângă noi.

– Repede, repede, porniți de aici! ne face semn și dusă-s. Până acasă mi-a mai murit motorul de câteva ori dar nu mai conta, botezul a fost făcut.

În anul ăla am mai condus de câteva ori, apoi am luat o pauză, Viena fără mașină, un an, doi, trei, patru, Grecia. În 2012 mi-am dat seama că-i păcat de carnet să-l țin degeaba în portofel și mașina în fața blocului – mai ales în Grecia unde fără mașină nu poți ajunge la nici o plajă faină! Așa că am făcut din nou vreo zece ore intensive de șofat – la Timișoara, în condiții vitrege de februarie, cu zăpadă și ghețuș!  și mi-am învins frica. De parcat între două mașini, de parcat în pantă, de plecat de pe loc(ul care e în vârf de deal și eu vreau să merg în sens invers) – fricile ăstea le-am învins după vreo doi ani de șofat, dar cine mai numără? Exercițiul e mama șofatului, pare-se și am făcut o groază de exerciții în ultimii patru ani. De patru luni sunt în țară și ieri m-am încumetat să iau mașina și aici. Și probabil că voi repeta experiența, dar doar în weekend și mai ales înafara orașului – ce credeați, că una cert și alta fac?

0

De sâmbătă

Am așteptat sâmbăta asta cu un dor nebun. Mi-am făcut planul de joi, tiptil și fără să dau de veste nimănui – mi-am conturat o vineri seara ca un peron de așteptare pentru ziua de azi. Să ieșim în oraș, să vedem oameni dragi, să-l duc pe Ion la bunică-sa și să stăm cu ochii unul la altul, nu pe ceas. Să fie frig și să găsim un loc frumos cu vin fiert și apoi și-o cină și-o poveste. Să venim acasă unde-i cald și păturile acelea noi abia așteaptă să mă ia în brațe. Să adorm târziu, cu gând că n-am oră de trezire dimineață. Ion e-n vecini și sigur nu dă deșteptarea și să lenevesc până lumina obosește să-și facă drum printre jaluzele (că le-am fixat să strângă parcă din dinți!). Am adormit cu greu – ieri chiar a fost prima seară după șase ani și nouă luni în care Ion nu e acasă. Au mai fost dăți și destule în care n-am fost noi acasă, dar el n-a lipsit niciodată. Faptul că doar un perete ne despărțea, sau doi chiar, a ajutat puțin dar inima tot îndoită a stat, chiar dacă numa-n colț. Am visat că l-am pierdut – coșmarul oricărui părinte! și am petrecut o noapte agitată și-n căutare. M-am trezit brusc, cu-n telefon pus la ureche – E Tinu, nu pricep ce vrea! îmi spune crețul și îl aud pe tata oficial, spunându-mi că e tatăl Alexandrei și că așteaptă un pachet din Grecia. Sunt buimacă, adormită, e-ntuneric, mama lor de jaluzele, văd un 8 și un 30, dorm? Visez? Ce vrei, îl întreb și realizez instant că așteptăm un camion cu alte lucruri. Și în loc să-i dau numărul șoferului, am dat numărul crețului. Și de aici confuzia și trezirea mai dureroasă decât mi-a fost toată săptămâna. Încerc să mă cuibăresc la loc, dar nu-i la fel. Urnesc un picior, încă unul, îmi fac un ceai și promit că nu mai fac nici un plan. Că pare-se nu mă învăț minte. Acum plouă afară (da, era în program pentru azi), cu zgmot pe fundal de lego răsturnate, pregătesc povești pentru oameni mari și mă bucur de canapea. Începe să se contureze sâmbăta și să mă simt acasă.

acasa

0

Ne descurcăm

După opt ani și mai bine în care am povestit cum eram eu acolo, cum (îi) simțeam și-i vedeam, opt ani și mai bine în care am așternut gânduri și momente, poate-poate dacă sunt scrise mi-o fi mai ușor să-i înțeleg (ce iluzii!) i-a venit rândul. Stau cumva pe margine și privesc – prea mult timp să mă implic oricum n-am și mă amuz teribil. Parcă suntem într-un film din ăla mut în care trebuie să aștepți transcrierea dialogului ca să pricepi ce se întâmplă.

Pentru cei care ați ajuns aici mai târziu, situația-i una și-i simplă. După opt ani de Grecia, l-am luat pe grecul meu cu părul creț și ne-am mutat în România. Eu, el și Ionuț. Spontană decizie, mai ales că noi aveam bagaje făcute cu destinația UK, dar de asta-s făcute planurile – ca să ai ce schimba pe parcurs. Eu am deschis calea, am ajuns aici din septembrie, el de-abia de-o săptămână. Nu știe o boabă de română – zice el dar eu nu-l cred. Ne-am mutat în apartamentul nostru, ușă-n ușă cu ai mei părinți și adevărul e că încep să mă simt ca-ntr-un sit-com de prin anii ’90. Uneori chiar am impresia că se aud râsete din public.

Ca de exemplu azi. Casa-i veche (dar cu personalitate), instalațiile cam ruginite (și asta-i parte din ce spuneam mai devreme) și de aici o serie de probleme. Curge ceva la baie, robinetul trebuie schimbat, din filtrul de la centrală parcă picură și de-acolo.

– Chemăm un instalator? întreabă crețul și pe bună dreptate.

Prinsă-ntre ciocan și nicovală, nu pot chema ORICE instalator. Că doar tata știe pe cineva și nu se cade – care dintre voi nu înțelege dilema asta? Îi explic omului care-i situația, dă din cap înțelegător. Trece o zi, trec două, ajunge instalatorul. E seară, se umple casa. Omul începe să verifice țevile. Crețul nu pricepe o boabă din ce se vorbește dar înțelege mai mult decât crede lumea. Îmi spune mie ceva, eu îl întreb pe instalator, răspunde tata. O luăm de la capăt. Trebuie să schimbăm ce e de schimbat? Schimbăm, spune tata. Nu trebuie schimbat, răspunde domnul. Se repară!

Grecul meu pricepe ceva și pufnește în râs. Am eu o țeavă acasă – nu cumpărăm, reparăm. Așa-i că asta a spus? Dau în semn de taci, măăăăă!!!. Mie-mi pleznește capul după două zile de chestii contemporane (fain tare, dar obositor al naibii!), Ionuț mă cheamă la numărat piese de lego, instalatorul verifică altă țeavă, tata îi spune ceva despre niște motoare sau cilindrii, ceva mașină care nu pornește cum trebuie, sau pornește, fiecare-i în filmul lui. Macaroanele dau în foc, sună un telefon, mama a adus clătite și prăjitură de la Cluj, mi-e somn, Schimbăm filtrul? întreabă crețul. De ce să-l schimbăm, răspunde instalatorul. La anul, acum nu e nevoie, e curat, continuă tot el și eu traduc. Dar poate vii într-o altă seară, când ai timp, îi ia gândul din gură, tata. Vin, dacă trebuie, dar nu trebuie, spune omul. Trebuie? mă întreabă mirat al meu. Dacă trebuie, facem, dacă nu trebuie, tot facem, dar în altă zi.

Până la urmă strânge, înșurubează, pune la loc dar cred că n-a făcut nimic. Mai curge? Nu mai curge! Dar hai, trage apa la toaletă de multe ori, să vedem, mai curge? Dacă tragi tare, curge, dar tragi finuț. Schimbăm si cazanul? Nu trebuie schimbat, trebuie să tragi finuț. Dar mai bine îl schimbăm. Are el unul acasă, asta zice? întreabă crețul. Se discută despre schimbare, o facem și de trebuie și de nu, să fim siguri. Că nu știm de se poate finuț.

Mai lipsește tâmplarul, observă grecul meu și ne pufnește râsul. Tâmplarul e alt vecin cu alte întâmplări. Și chiar, parcă numai el mai lipsea din episod. Bucluc toți pe-o țeavă și un cazan de toaletă. Cred că-mi place aici, spune el. Fix la timp – că eu deja mă văd cu un picior afară. În țara asta se repară toate, nu se aruncă nimic. Toți știu pe cineva care știe și te ajută chiar dacă habar nu are cum te-ar putea ajuta. Știi, e un fel de țara lui ne descurcăm cu ce avem.

Chiar așa.

1

Politețea lipsește din pungă dar se găsește-n vârf de blanco

Sunt, am fost și probabil voi rămâne un om pe care-l atrag extremele. Nu mă simt eu atrasă de ele ci mai degraba ele de mine. Că se știe, eu sunt prietenă cu echilibru-n toate și povestesc despre asta oricui vrea să asculte. Mâncare cu măsură, distracție tot așa, cumpătare cât cuprinde. Ei bine cu toate ăstea uneori simt cum cad din lac în puț – de la nebunia din Grecia unde toți lucrau fără program de simțeam cum mi se micșorează zilele și rămân fără nervi, până la un job creativ și care-ți lasă spațiu de manevră dar care se bazează pe termene limită și program și unde fiecare știe ce are de făcut! (Doamne, cât de relaxant e!)

Acum e drept că n-am venit dintr-o extremă în alta, că nu-s nici apucăturile românilor la ani lumină de ale grecilor – când e vorba de gălăgie, mămiceală, șofat și lăsat pe mâine sau poimâine – doar ăstea-mi vin în minte acum, poate pentru că mă văd cu ele toată ziua.

Dar când vine vorba de diferențe duse la extreme una-mi sare-n ochi ca sarea-n bucate (pe care eu nu o prea folosesc dar o simt în mâncărurile făcute de alții). Dacă în Grecia lucrătorii din sectorul privat sunt printre cei mai politicoși/ prietenoși/ deschiși/ simpatici din ce mi-a fost dat să trăiesc (de cei din sistemul pubic mai bine nu spun nimic) în România dacă dau peste câte unul prietenos am impresia că am greșit filmul.

Ajung zilele trecute în oraș cu Ionuț. Are poftă de prăjitură, mie nu-mi lipsește niciodată, decidem să luăm un platou mare pentru acasă. Alege una, aleg eu una, mai alegem încă una de comun acord, vrea și apă, cerem și apă. Plătesc și doamna de la casă îmi întinde pachetul. Așteaptă să-l iau ca să-mi dea și sticlele de apă.

Mă uit la ea întrebătoare:

– Hmmm, mi le dați așa?

– Păi cum să ți le dau?

– Habar nu am. Într-o pungă? (eu încă nu mi-am revenit după episodul cu pungile de acu’ aproape șase ani din Grecia)

– Păi nu mi-ați cerut! se răstește ea.

– Nu m-ați întrebat, răspund eu obraznic.

Strânge din dinți, eu zâmbesc. Scoate o pungă de sub tejghea, împachetează prăjiturile, plătesc suma finală și ies.

În orice altă zi aș fi bombănit vreo două ceasuri după întâmplare și încă niște zile mai târziu. Dar acum nu. Pentru că de dimineață intrasem la poștă, plouată ca o curcă (la propriu) în căutare de „blanco”, nu pentru păcate ci pentru o greșeală de pe un document.

– Bună dimineața, mă întâmpină doamna de după tejghea.

Are un zâmbet larg și pare suspect de fericită pentru o oră așa de matinală.

– Buna dimineața, răspund eu și îmi caut zâmbetul. (E chiar foarte devreme!) Am nevoie de un blanco… aveți de vânzare?

– Oh, din păcate nu. Dar vi-l pot împrumuta pe al meu, poftiți!

Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Și ochilor. Doamna cu zâmbet mare îmi întinde un blanco.

– Vă mulțumesc mult de tot, bâjbâi eu.

– Stați liniștită, mă bucur că v-am putut ajuta!

Unde am nimerit? Zâmbesc și eu, am prins curaj. Rezolv ce am de rezolvat, îi mai mulțumesc o dată, ies în fugă dar nu destul de repede încât să nu o aud:

– Să aveți o  minunată!

A avut dreptate. M-a salvat. Dintr-o extremă în alta, ce vă ziceam?

 

 

3

O vorbă și un ton

Între multe, multe altele, două-s chestiile pe care le folosim în conversația cu ai noștri (sau ai altora) copii, chestii care pe mine una mă calcă pe nervi. Prima-i vorba „stai cuminte”. Oameni buni, când o aud, mă trec toate apele. Nu știu de-mi trezește amintiri adânc ascunse, chinuri, traume sau altele, dar e sigur că în clipa în care dau de ea, pielea mi se face de găină, părul mi-e-n vârful capului și la gură stau să iasă cuvinte nu tocmai elegante. Stai cuminte. În parc, stai cuminte. La locul de joacă, stai cuminte. Pe o plajă pustie, doar tu și alte două mame cu ale lor copii. Stați cuminiți. Mama dracului de cuminințenie mai ales când nu-i nevoie de ea. Vezi copii cu gura până la urechi care aleargă, se împing, se hârjonesc, îi vezi cum înlemnesc, da’ măi, înlemnesc în momentul în care se aude vocea și vorba: stați cuminiți! Am stat ieri afară o dimineață întreagă, timp în care violente gânduri mi s-au perindat prin minte. Plajă cât vezi cu ochii, copii cu poftă de alergat și de-ale lor, care te lasă-n pace, să-ți bei cafeaua, să-ți spui vorbele, să te simți bine. Și-n tot zen-ul ăsta, grija ta, singura ta grijă e că puștanii de nici șase ani nu stau cuminți. Sunt defectă?

Am și eu momente când aș trage cheia din spatele lui Ion, l-aș opri și domoli, dar cu motiv. Nu-l duc în parc și urlu după el să nu alerge. Nu ieșim la plimbare dacă n-am stare de mișcat și pas vioi. Încerc să-i dau cât mai multă libertate și loc de desfășurare pentru ca atunci când e nevoie să stea cuminte, când chiar e nevoie de asta, să știu că va sta.

Încep să mă răcoresc, pare-se. A doua chestie e un ton. Ăla al oamenilor care au impresia că dacă folosesc deșteptăciuni și întrebări retorice, par cu un pas mai sus decât cei cărora li se adresează. De obicei, părinții care le vorbesc copiilor întrebându-i chestii la care evident că se știu răspunsurile. Am asistat la un astfel de dialog sâmbătă. Ar fi încetat de îndată ce mi-ar fi văzut ochii dați peste cap, dar mi-a luat-o Ionuț înainte.

Ion se balansa pe o bară din fața unei curți. O chestie de metal menită să-i împiedice pe idioți să parcheze pe trotuar. Vine o colegă de-a lui, elegantă și adorabilă peste poate. Evident, se pune lângă Ion și începe să se balanseze cu el. Până o vede mă-sa.

– Te rog să nu te balansezi. Porți rochie și ciorapi! (și acum pe tonul ăla miorlăit dar atotștiior) Ce se poate întâmpla dacă te balansezi cu rochie și ciorapi?

Ea întreabă, ea răspunde:

– Se pot rupe ciorapii. Ciorapii cei noi se vor rupe. Și ce se întâmplă dacă se rup? continuă doamna fără să fie băgată-n seamă.

– Dacă se rup ciorapii, NU-ȚI MAI CUMPĂR ALȚII ȘI NICI NU MAI AI VOIE CU ROCHIE LA GRĂDI! MĂ AUZI?

Parcă e o scenă din aia din desene animate. O mutrișoară simpatică, doamnă elegantă care pentru o fracțiune de secundă se transformă în balaur și apoi revine la, mă rog, normal.

Fetița coboară, Ion continuă să se balanseze. Eu nu-i spun nimic, evident și pentru asta doamna mă privește lung. Trec minute bune, domnișoara uită de amenințarea mamei și se cațără înapoi lângă Ion. Mă-sa își pune zâmbetul pe față și începe.

– Draga mea, nu mă auzi? Mă auzi, că doar ai urechi. Ton mireos. Dă-te jos, ești fată! Nu cred că există fete care să poarte fustă și ciorapi și să se balanseze! Știi ce se poate întâmpla, nu-i așa? Știi pentru că ți-am zis. Fetele cu fuste frumoase și ciorapi noi nu se balansează!

(mai că nu-mi vine să mă ofer să-i cumpăr o pereche de ciorapi!)

– E mai ușor cu pantaloni, îi sare Ion în ajutor.

– Vezi și băiețelul îți spune că nu există fete cu fuste și ciorapi care să se balanseze!

– Există. La circ, răspunde Ion (care n-a fost în viața lui la circ!). Dar te balansezi mai ușor în pantaloni…

Atât.

 

1

Supărare și o șapcă nouă

Eu una mă simt așa de bine când reușesc să-mi stăpânesc ieșirile, să fiu mai puternică decât ele și să mă port ca un om mare.Azi a fost una din zilele ălea. 5 ore de somn azi noapte, lipsă de chef- că-i deja prea cald afară, lene totală și stare care cerșește canapea și carte bună. Și nimic altceva.

M-am dus să-mi iau copilul de la grădi și l-am simțit de când am dat ochii cu el. L-am vazut cum a încercat timid să-și construiască puntea de legătură cu educatoarea, am observat schimbul lor de priviri.

– Azi m-a certat doamna educatoare. Și pe mine și pe Stavro și pe Mario (*aștia trei sunt cei trei mușchetari, nedespărțiți și de neoprit) ne-a trimis în clasă. Să stăm acolo să ne liniștim. Și am fost nervos și încă-s foarte supărat pe ea…

– Dar ce-ați făcut așa de grav?

– Absolut nimic.

– Probabil că s-a întâmplat ceva, nu cred că v-a trimis degeaba în clasă…

– Nu-mi amintesc…

Mi-e foame și car tot felul de chestii, las discuția pe când sunt in formă. Așa că o pornim înspre casă și pe drum îmi amintesc de șapcă. Vreau să-i cumpăr o șapcă. Intrăm în magazin, eu pun mâna pe una albastră (că-i anti jeg) el nu și nu, o vrea pe cea galbenă. O luăm pe cea galbenă, o plătesc, îi cere vânzătoarei să-i scoată eticheta și ne continuăm drumul. O pune-n cap și… se dezlănțuie iadul.

– Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu-mi place. Îmi strânge urechile!

O lărgesc.

– Nuuuuuuuuuuuuu, e prea mare!!! Nu o vreau! E urâtă!

– Singur ți-ai ales-o! mă răstesc eu.

Nu și nu și nu. E prea mică, e prea mare, e prea galbenă, o urăsc, te urăsc, o voiam pe cea albastră și plâns și muci și muci și hohote. Mie capul îmi stătea să explodeze, privirile celor din jur, nu, nu ajută. Trag aer în piept, adânc. Realizez că-s mai de încredere când sunt obosită, că n-am putere să mă cert sau să mă răstesc, n-am vlagă nici să mă enervez prea tare. Vreau doar să-mi pun capul într-o îmbrățișare. Îl trag lângă un copac, la umbră, pun toate boarfele jos pe lângă noi, mă pun și pe mine la nivelul lui și-l strâng în brațe. Copilul hohotește, muci și furie și lacrimi.

– Ești supărat. Tare de tot. Te-a supărat ce s-a întâmplat la grădi. Ești și obosit și flămând și nervos …

Plânge și mai tare și se strânge-n mine. Stăm așa vreo cinci minute. Eu îl țin și el pe mine.

– Ce băiat mare… și plânge, ce urât, se bagă-n seamă un domn.

Îi arunc o privire cu săgeată cu tot, Ion nu-l aude și bine că nu-l, trage nasul și oftează greu. Apoi pornim mai departe fără vorbe. I s-a luminat fața. Până la urmă lui îi place șapca… și mie de mine.

IMG_0310

0

2 ace de cojoc(ul meu)

Mereu am știut că dau din gură cam (prea) mult dar ce să-i fac? Îmi place la nebunie să mă aud vorbind. Multe ponoase am avut de tras de pe urma ăstui obicei și chiar de-s conștientă că-i plin de minusuri, tare greu mi-e să mă controlez. Și de-aș rămâne doar la povestit fără sfârșit parcă n-ar fi dracul așa de negru, dar problema e că mă repet. Așa de mult îți place să te-auzi? De-i musai să zici nu doar de două ori, ci de mai multe? Adevărul e că o fac fără să-mi dau seama. O scuză ar fi faptul că-s înconjurată de vorbe și voci în multe limbi. De ălea din capul meu care schimbă macazul mai ca trenurile de mare viteză nici nu mai zic. Altă scuză ar fi faptul că am impresia că Ion nu mă aude. El mi-a tot zis, că una-i să mă audă, alta-i să facă, dar eu mă încăpățânez și nu mă las fără să tot repet. Rezultatul? Probabil că s-a obișnuit și nu mă mai aude chiar deloc. Sau?

Ieri am cules de la grădi doi copii. Pe al meu și pe al lui prieten. În drum spre casă le spun ce avem de mâncare, ce program le-am pregătit, ce urmează să facem. Ei mă ascultă, nu-mi răspund și-și văd de ale lor. Evident, repet (azi nu pot să înțeleg de ce așteptam confirmarea lor!) Nici un răspuns. A treia oară, cei doi băieți pornesc un dialog de parcă n-aș fi fost acolo.

– De ce spune mama ta același lucru de mai multe ori? întreabă prietenul.

– Crede că nu auzim, răspunde înțeleptul meu copil.

– Și nu i-ai spus că auzim?

– I-am spus, dar probabil nu m-a auzit.

Mă opresc și mă uit la ei. Le spun pe limba lor:

– Am priceput ce ziceți…

– Mama mea știe patru limbi, întoarce Ion subiectul.

– Woooo, ești fantastică, spune prietenul și amândoi își continuă drumul de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

După o zi petrecută cu joacă multă și povești nesfârșite despre Star Wars, în drum spre casă băieții pornesc o discuție despre jucării de fete și băieți. Mă simt atinsă mai ales când Ion al meu spune că nici nu mai vrea să audă de căruciorul lui în care-și plimba prietenii. Că e prea de … fete. Nu mă pot abține și încep să comentez. Mă ascultă atenți, fără să răspundă. Iau tăcerea lor drept confirmare și tac și eu. Nu rezist mult, evident și repet monologul dar cu alte vorbe.

– Ohhhhhhhhhhh, mai poți spune și altele despre treaba asta? Câte mai poți spune? mă întreabă prietenul lui Ionuț și, spre rușinea mea, pare chiar exasperat.

Am scos din sărite un copil de cinci ani și patru luni!!! Până să gândesc un răspuns salvator, îl aud pe Ion.

– Oh, mai poate, răspunde el. Poate până ajungem acasă și mâine și multe zile. Și-n grecește și-n românește. Și-n engleză. Și germană. Mami știe să vorbească mult în toate limbile!

Am înghițit și m-am lecuit. M-au lecuit. Sper.