0

Decizii

De fiecare dată când  mă așez la masa de scris cu gânduri mari și idei ce de-abia așteaptă să se așeze-n pagină îmi promit că voi folosi laptopul ca pe-o mașină de scris – adică fără internet. Dar înainte de asta, o să mai verific pentru ultima dată ce a scris x și y. Intru să văd și vremea. Și dacă tot sunt aici, de ce să nu dau o tură și pe la mesaje, cine știe cine mi-a mai scris în ultima jumătate de oră de când n-am mai dat pe acolo. Și brusc, ălea cinci minute se transformă-n cincizeci și iar mă trezesc în urmă cu toate și, evident, ideile s-au plictisit de așteptare și și-au luat zborul, mintea mi-e încărcată cu alte chestiuni – ca de exemplu în acest moment nu mă pot decide … dacă verzi sau albastre! Pentru că-s multe dorințe pe care cineva, acolo parcă mi le ghicește (cică-s tot felul de algoritmi care te miros de când ajungi undeva și merg după tine până-n pânzele albe) și așa-mi ies toate-n cale fix atunci când îmi promit că-mi văd de lucru. Alexandra, o pereche de sandale, doar pentru tine. Mărimea 39. Preț special. Și dacă tot suntem aici, sunt disponibile în alte treizeci de culori. Sar peste ce-mi spun ei, dar deja e târziu.

Simt că mi-e greu să mai fac tot ce mi-am propus, mintea mea acum e oricum o paletă de culori – perechea magenta n-arăta rău chiar deloc! și-l aud și pe Ion cum sforăie dincolo și-mi dau seama că azi mi-a rupt inima-n două și probabil că și eu lui. Cum să plec de-acasă și să-l las așa bolnav?! Cu tata! „Tata nu știe să facă nici măcar un ceai așa bun cum faci tu, tu mami, faci un ceai minunat și dacă-l beau mă fac bine!” „Vin mai repede!” „Nu, o să tușesc pe tine toată noaptea ca să te îmbolnăvești și tu și să stai acasă!” – îmi țipă-n urechi și-l văd că-i trist, frustrat și furios. Prima dată-n toți cei șapte ani când puiul e bolnav și nu-s aproape. M-am rupt în sute de bucăți și din suflet au rămas doar cioburi, dar mami, poate că totuși te iert atunci când sunt mare. Acum nu vreau să te iert.

Încerc să-i distrag atenția, cu pantofii colorați, cu o poveste ce nu-i scrisă încă dar va fi și va fi a lui, cu un fel de îmbrățișare stângace. Îi arăt un set de poze, sandalele ălea mă urmăresc. Sunt peste tot. Așadar albastre sau verzi? Amândouă, zice el. Voi?bettynbpetrol1

bettynbbambu1

 

Citat
1

Azi a fost una din zilele acelea de care m-aș mai ține, dar n-ar fi nici rău dacă ar trece odată. A plouat și a fost ca o toamnă-n luna lui martie, nu mă plâng, credeam că-mi place, dar adevărul e că mi s-a făcut dor de iarbă verde, miros de primăvară și balerini fără ciorapi. Și una-i să trăiești mereu într-un loc gri, acolo, vrei nu vrei te adaptezi situației și alta să fim într-un loc unde teoretic sunt de toate – și soare și verde și iarnă și cizme de ploaie.

M-am trezit amețită și cu ochii umflați, nimic neobișnuit pentru o sâmbătă noaptea ca-n tinerețe, dar de data asta copilul m-a ținut alertă. I-a fost rău și a avut febră și doamne când se termină cu nebunia asta? Dialoguri în miez de noapte – „Ha ha, Ioane, așa o să fi și la petrecerea ta de 16 ani, cum ești în noaptea asta!” Pare-se că am chef de glume dar doar eu le pricep, el bietul mă privește de peste lighean. I-am pus unul lângă pat de teamă că nu ajungem la baie, nu-s mai nici sprintenă eu cum eram. „Mami, ce glume proaste-s ăstea?” întreabă el și eu mă hlizesc mai departe pentru că ăstea-s lucruri despre care eu știu, el încă nu. Adorm cu perna-n brațe și cu el lipit de spatele meu. Ultimul gând e că la final de săptămână trebuie să fie toată familia în formă – unul să revină, alți doi să n-o lipească și pățească.

Dimineața am petrecut-o printre piese de lego pe care le-am aranjat în cutii, pe culori și mărimi și forme. Ionuț mă privea  din pat de sus,  n-am putere să mă joc, dar nu le pune prea bine că oricum le stric de îndată ce nu mai sunt bolnav. Nu o zicea tare, dar știu ce am la casă. Îl las cu ta-su să-și poarte de grijă și o șterg la teatru. Era în plan să fim amândoi dar nu ne-a ieșit. Nu-i nimic, am luat deja bilete pentru următorul spectacol din aprilie – ceea ce vă recomand și vouă! Cartea Junglei, Teatrul German de Stat, Răzvan Mazilu, un cuvânt: m i n u n a t! Mi-aș dori să-mi înceapă toate duminicile cu atâta culoare.

Am continuat-o cu tort roz și lego-n vârf, așa praf a fost copilul că nici n-a avut chef de suflat în lumânare, nu-i nimic, a suflat anul trecut de atâtea ori de și-a făcut norma până la douăzeci de ani. Acum e deja seară, și-a mutat singur perna și pătura la mine-n pat, presimt că urmează altă noapte lungă. Și o săptămână cam tot așa. Bine să ne fie la toți!

 

2

Povești adevărate

Cred că am fost mereu o silitoare. O fată cuminte care încerca să facă pace cu toată lumea, care-și făcea temele (și ceva în plus) care chiulea doar ca să vină acasă mai repede și care nu-și amintește să-i fi fost chemați părinții vreodată la școală pe motive de indisciplină sau doamne feri, alte minuni. Nu-i nimic, anii au trecut și mi-a venit rândul.

Ion e băiatul acela care face tâmpenii, vorbește urât și comentează la tot ce i se spune. Nu-l sperie nici amenințările – nu ieși afară! Bine, nu ies! nici ideea de pedeapsă nu-i provoacă frici (poate pentru că noi nu am folosit niciodată metoda asta) și când e furios, cum spune el, se dezlănțuie fără nici o problemă. Și credeți-mă, Ionuț furios e un fel de taur căruia îi fluturi în față o pătură roșie.

După o dimineață de conversații cu a lui învățătoare și o zi încheiată cu „Alexandra, hai să discutăm!”, venită de la profa de germană, nu mi-a mai rămas energie pentru nimic. Am încercat să ridic vocea dar mi-am dat seama că-i fără sens. Așa că m-am pus lângă el în pat și am început să compunem povești. Joc nou de-al nostru, născut în lipsă de alte soluții pentru că sincer, am ajuns la capăt de frânghie. Pentru că sper că dialogurile ăstea, în joacă, o să-mi arunce o umbră de lumină peste ce-i în mintea lui. Când îl face pe x prost, când îi dă lui y cu ghiozdanul în cap, când se isterizează din te miri ce și nimeni nu-l poate calma.

– Era odată un copil pe nume David. Mic și subțirel, cu o bluză roșie și o pereche de ochelari. Și David ăsta era supărat pentru că dintre toți colegii lui de la grădiniță era singurul care purta ochelari. Și uneori îl strângeau și tare și-ar fi dorit și el să vadă cum e lumea-n jur fără ochelarii ăia nesuferiți pe nas. Acum spui tu mai departe…

(Personaj principal, coleg de clasă, purtător de ochelari căruia Ionuț i-ar scoate ochii, nu alta!)

– Și cum mergea el așa pe drum, s-a împiedicat și a căzut în nas… continuă Ion. Și i-ai căzut ochelarii. Iar niște băieți au venit în fugă și i-au zdrobit ochelarii și au râs de el.

Pe moment mă blochez, dar nu mă las.

– Și ce să vezi? Pe când râdeau ei mai tare, hop, apare un super erou! Super eroul viteaz! Și ce face?

– Îi ia pe copiii ăia răi care au spart ochelarii și-i duce la director și de acolo la doctor să capete niște injecții PESTE TOT!

– Și apoi? Ce face super eroul?

– Ia ochelarii lui David și-i lipește! Și-i dă înapoi…

– Și apoi?! Apoi sunt prieteni?!

– Da de unde! Cum să fie prieten cu un super erou? Nu, sigur nu sunt prieteni, dar David îl cheamă în ajutor de fiecare dată când are nevoie. Și nu-i spune că-i bebeluș!

– Am înțeles. Și acum, hai încă o poveste și mergem la culcare. La o școală era un băiețel…

– Care nu avea nici un prieten și nu știa să spună nici te rog, nici mulțumesc, nici nu saluta! Și i-a spus unui coleg că e prost.

(Azi, la ora de germană Ionuț către alt copil)

– Aham, preiau eu discuția. Și copilul acela a început să plângă și să plângă și ce să vezi?

– S-a umplut clasa de apă de lacrimi!

– Și țipau toți, ajutor, ajutor! Cine ne salvează!?

– Nimeni! Și au murit toți.

– Hai, măi, Ioane, să le mai dăm o șansă. Să fie povestea mai lungă…

– Bine! S-a format un vârtej și i-a tras pe toți și  a apărut iar un super erou care a făcut o magie și ce să vezi? A înghețat apa! Și toți au alunecat pe gheață dar măcar nu erau morți!

– Și băiețelul acela care nu saluta și nu spunea mulțumesc?

– El era prins cu fudul în gheață.

Își închipuie scena și râde minute bune. Apoi îl tragem amândoi afară din apa înghețată, îl scoatem și cădem obosiți pe spate. Copilul merge la culcare cu zâmbetul pe buze și rămân mai confuză decât eram azi dimineață. Mi-e greu să fiu empatică, mi-e greu să-l înțeleg, să pricep ce stă în spatele pornirilor ăstora urîcioase (mă rog, le etichetez eu astfel, poate nu-s). Ionuțul meu cel sensibil care scoate din gură „căcat” și „prost” la tot pasul. Care umblă cu un scaun să-l pocnească pe nu știu ce alt coleg. Care comentează la orice vorbă. Ionuț care dă din picioare și care-mi spune că s-a săturat de mine și de nu-urile mele. O fi un fel de pre-adolescență? Am pus în listă toate și de toate: suntem aici de puține luni, i-am dat viața peste cap cu schimbările, i s-a făcut dor de prietenii lui, eu lucrez și nu mai suntem împreună așa cum eram, timp scurt, episoade multe. Am rămas fără idei. O mână de ajutor, cineva?

17015221_10154149153365927_801492965_o

P.S. Da, poza asta exprima clar atitudinea despre care vorbeam mai sus…

 

 

0

amintiri și ce urmează

Am încheiat o săptămână care m-a lăsat fără pic de energie. Plină de gânduri a fost și întrebări, de-o fi bine ce fac și de-s bune alegerile noastre. Plină de povești cu un Ionuț furios căruia nu-i prea place la școala pentru că deschidem caiete, închidem caiete, care duce dorul prietenilor lui (știi cum e, peste gard iarba e mereu mai verde și amintirile chiar te pot convinge de asta) și care suferă puțin, dar destul, că mama nu mai lucrează de acasă și timpul nostru împreună e cât o alună mică și pricăjită.

– Mai știi când eram amândoi, mereu și tot timpul?

– Mai știu.

– Aveai cel mai fain lucru din lume. De acasă!

– Da. Și mă bucur tare că l-am avut. Dar lucrurile se schimbă și eu aveam nevoie de o astfel de schimbare. Și-mi place mult lucrul meu de acum.

– Adică atunci nu ți-a plăcut?

– Ba da. Mult. Și-s fericită că am putut fi împreună așa de multe zile și luni și ani. Că ai crescut cu mine și eu cu tine. Și acum sunt fericită că suntem aici și am intrat în altă etapă. Și vezi, ai ocazia să te bucuri și de tati cum te bucurai de mine…

– Nu înțelegi. Tu ești principala!

Îl simt încordat și supărat. Știu că nu-i poate fi ușor – doar Ionuț nu-i prieten cu schimbarea!

– Dacă schimbăm puțin programul… Când vin acasă de la birou pun telefonul în dulap, nu pornesc nici laptopul, nu fac ordine și nici mâncare ci stau cu tine. Mergem în parc, biciclete, cinema, plimbare?

– Și ce mâncăm?

– Improvizăm!

Râde. De săptămâna viitoare intrăm în programul de primăvară. Cu mai multe salate și o casă mai dezordonată. Dar cu un copil fericit.

p.s. E prima dată în șase ani și 11 luni când el pleacă pentru un weekend cu alții, nu cu noi. Stomacu-i ghem, mintea-i alertă, prea multe idei mi se plimbă pe acolo, îmi suna-n cap încurajări pe care i le fac de când era de-o șchioapă, lumea-i mare, trebuie descoperită, să mergi, să zbori, să pleci departe, să descoperi. Cu o mână mi-aș pune lacăt la gură și aș astupa-o cu câlți și lipici. Cu alta aș trage-o pe prima și aș lăsa-o să zică. Chiar de-i greu și chiar de așa cum sunt acum o să tot fiu și altă dată.

 

 

0

Plictiseala e un dosar cu șină

Am intrat în program de aproape 5 luni și tot nu am reușit să mă organizez – după ale mele standarde. Am fugit dintr-o parte în alta și am amânat pe cât am putut umblatul după hârtii și acte și alte chestii care nu erau neaparat arzătoare. Luni însă m-am trezit cu gânduri mari mi-am propus să mă mobilizez și tot luni am ignorat sfatul acela sănătos cu nu lăsa pe mâine, lasă pe poimâine că poate nu mai trebuie să faci și azi de dimineață m-am pus pe dat telefoane și plimbat pe la  autorități. Să-i fac rost grecului de certificat de rezidență iar pentru asta, pe lângă n-șpe mii de copii e nevoie și de asigurare medicală – sau coasigurare. Ca să-l coasigur, pe lângă alte n-șpe mii de copii, e nevoie și de o adeverință că n-are venit (nu-i angajat, nu prestează nici o activitate aducătoare de venit etc etc etc). Care adeverință are nevoie de un număr personal pe care el nu-l are, că nu-i român și drept urmare, e nevoie de alt set de hârtii care au o concluzie: un număr. Și-mi spun hai să nu sun, să merg direct la țintă, birou de informații au cu siguranță și oricum e-n drum. Mă întâmpină un domn jovial și cu nasturi descheiați, îi recit lista, aprobă fericit – domnișoară, ați venit cu temele făcute! dar neaparat copia după buletinul soțului să fie clară ca să se vadă și adresa! Dau din cap că am priceput, dar de fapt pricep zece minute mai târziu, că-n Grecia în buletin nu apare și adresa. Mă-ntorc dar între timp domnul dispăruse așa că pun mâna pe telefon. Răspunde o doamnă, se prezintă, îi recit lista cu actele:

– Împuternicire, formular, copie după buletinul meu, copie după al lui. Dar să știți, în buletinul lui nu figurează adresa.

– Atunci, pașaport.

– Păi în pașaport nici atât!

– Dar știți, pe hârtia cu număr pe care o va primi o să apară și adresa dânsului din Grecia.

– Am înțeles. Ce nu înțeleg e cum face dovada că aia e adresa lui din moment ce nu apare pe nici un act. În Grecia de obicei, duci o factura, unde apare numele și adresa. Aduc așadar o factura?

Liniște.

– Păi nu știu.

– Ok. Și dacă dumneavoastră nu știți, cine știe?

– Mergeți la autoritate cu împuternicire, formular completat, copie dupa buletinul dumneavoastră și copie după cel al soțului, repetă ea. Duceți acolo toate actele pe care le aveți și o să vă spună dacă sunt bune sau nu.

Îmi vine să o întreb unde lucrează și de fapt cu cine vorbesc. Poate am greșit numărul. Dar nu întreb nimic pentru că nu vreau să mă enervez. Și chiar nu o fac până nu închid telefonul (oh, unde-s vremurile când puteai trânti telefonul!?) iar apoi le las să curgă în șuvoi. Vorbe una și una.

Acum stau la ceas de seară cu un ceai de valeriană lângă mine și încerc să mă dumiresc. Cine a zis că apuc să mă plictisesc?

 

3

Idei bune să-mi ajungă

Uneori îmi vine câte o idee bună. Știți, una din ălea care atunci când apar deasupra capului meu se strâng norișori și steluțe și artificii. Nu neaparat în ordinea asta, dar înțelegeți ce vreau să spun. M-am gândit că am destule ore de stat peste program cât să-mi iau o zi liberă pe care să i-o dedic lui Ionuț. Mai ales că-i în vacanță. Să facem amândoi ce-i place lui cel mai mult și cel mai mult. Să mergem în parc, sau la cinema, să mâncăm prânzul în oraș și apoi să probăm niște prăjituri noi. Să venim acasă, să citim, poate, poate mai apuc și eu o pagină din vreo carte de-a mea. „Mami, asta-ți place ție să faci și îmi place și mie dar doar uneori. Acum vreau altceva!” mă anunță el și eu aștept cu capul plecat.

– Vreau o zi cum aveam în Grecia !

– Adică la plajă?

– Nu! Cu prietenii mei care vin la noi de dimineața și stau până seara!

Îmi face o listă de vreo opt. Pe mine mă umflă râsul, doar nu-s nebună. O scurtăm la doi și un extra din partea casei ales de mine. Ca-n democrație. Așa că azi am zi liberă de stat acasă și pe lângă Ionuț mai am trei. După ce s-au bătut ca-n codru și au format cele mai improbabile alianțe, s-au băgat sub pat, în cort și tocmai au trimis un mesager după alt sul de hârtie igienică. Nu îndrăznesc să trag perdeaua.

P.S. Au și fluier!

P.S. 2 Nu mai sunt mami, sunt Alexandra.

 

0

Amintiri de la volan

Mi-am luat carnetul de șofer de-abia în 2003. Sor-mea, mai tânără, conducea deja ca o profesionistă iar pe mine începuse să mă apuce rușinea când eram întrebată – Păi bine, tu de ce nu? Adevărul e că nu că n-aș fi vrut dar după ce am făcut școala (și pe aia de șoferi!) la Cluj și am picat examenul la sală de vreo patru ori am decis să o las baltă. Șofatul nu-i de mine, mi-am spus, poate-s neam din ăla ce va circula cu șofer. O fi vreun semn, cum zicea o prietenă. Până la urmă am venit la Timișoara, l-am lăsat pe tata să mă bată la cap și după câteva ore de șofat și încurajări – oh, și când e vorba de încurajat, tata e tatăl lor! am dat și examenul. L-am luat că doar nu era să-l pic și a cincea oară. La partea practică, instructorul m-a scos pe câmp și mi-a zis:

– Ia, domnișoară, ia și fă niște bucle pe șosea!

– Bucle?

– Zig zaguri, sau cum le zice. Du-te-ncolo și încoace!

– Serios?!

– Foarte serios.

Am făcut ce mi-a cerut dar cică n-a fost bine, că trebuiau semnalizate.

– Păi bine, domnule, crezi că o să mă apuc să fac din ăstea? Stați linștit, că dacă îmi vine ideea să fac așa ceva cu siguranță voi semnaliza!

– Știi că orice mișcare trebuie semnalizată, da?

– Știu, cum nu.

Habar nu am acum de știam atunci, eram tânără și fericită că am și eu carnet, mama lui de carnet că-l așteptasem patru ani și cinci examinări. Am urcat în mașina lui tata și am scos-o pe sor-mea la plimbare. Emoții, schimbat de viteze, moare motorul, învie, pornim, intersecție înainte și un domn polițist în mijlocul ei. Ce faci, dragă, strigă sor-mea. Mă trezește. Înghețasem când am văzut omul legii-n drum și am făcut ce știam să fac cel mai bine. Am oprit mașina. Lângă el. S-a aplecat la geam, m-a privit lung și m-a întrebat: „Domnișoară, ce dracu’ faceți? Carnetul la control!”, adaugă el și eu îi iau vorba din gură și-o asortez cu un zâmbet larg și senin: „N-am. N-am carnet.”

– Azi a luat carnetul, adaugă sor-mea și-l dezmorțește pe bietul că înghețase lângă noi.

– Repede, repede, porniți de aici! ne face semn și dusă-s. Până acasă mi-a mai murit motorul de câteva ori dar nu mai conta, botezul a fost făcut.

În anul ăla am mai condus de câteva ori, apoi am luat o pauză, Viena fără mașină, un an, doi, trei, patru, Grecia. În 2012 mi-am dat seama că-i păcat de carnet să-l țin degeaba în portofel și mașina în fața blocului – mai ales în Grecia unde fără mașină nu poți ajunge la nici o plajă faină! Așa că am făcut din nou vreo zece ore intensive de șofat – la Timișoara, în condiții vitrege de februarie, cu zăpadă și ghețuș!  și mi-am învins frica. De parcat între două mașini, de parcat în pantă, de plecat de pe loc(ul care e în vârf de deal și eu vreau să merg în sens invers) – fricile ăstea le-am învins după vreo doi ani de șofat, dar cine mai numără? Exercițiul e mama șofatului, pare-se și am făcut o groază de exerciții în ultimii patru ani. De patru luni sunt în țară și ieri m-am încumetat să iau mașina și aici. Și probabil că voi repeta experiența, dar doar în weekend și mai ales înafara orașului – ce credeați, că una cert și alta fac?