0

Lista mea de NU-uri

M-a apucat organizatul de cu bună dimineață – pe mine mă relaxează tot ce înseamnă pus lucruri în ordine, pe categorii, pe culori, cutii, stickere, rafturi. Am două feluri de zile de sâmbătă și le iubesc pe amândouă la fel de mult: cea de mers în piața de vechituri și cea în care lenevesc în pijama până mai târziu, cu o cafea luuuungă cu mult lapte lângă mine și un dulap / raft / colț care m-a așteptat. Îmi pun ordine printre lucruri și-n minte și-mi place la nebunie momentul de satisfacție de la final. Și azi am făcut asta cu mult chef, de încărcat de baterii – mai ales că mă așteaptă o săptămână lungă tare. Și în timp ce se așezau toate acolo unde trebuie am realizat că am renunțat de ceva vreme să mai pierd vremea cu multe lucruri care nu-mi plac. Și apoi am dat peste un text al unei blonde pe care o iubesc și mă gândeam că am și eu o listă a mea și că-i fain tare să-ți vezi de priorități…

NU mai am o zi bătută-n cuie pentru curățenie. Am trecut și eu prin faza în care sâmbăta era zi de scos și șters și făcut. Nu. Pur și simplu fac – dacă am chef, dacă nu, nu. Crețul ajută și el dar nu mă mai țin de o zi anume pentru toate cele casnice.

NU mă mai pun seara să aranjez perne pe canapea și cărți la dungă în bibliotecă. Vasele, ei bine, pe ălea le spăl că am realizat că pur și simplu mă indispune imaginea lor dimineața când intru în bucătărie.

NU mai sar repede din pijamale-n haine dacă nu-i nevoie. Lenevesc așa de bine pe canapeaua din sufragerie, cu ciocolată caldă și o carte bună. Aștept ca și când zilele de iarnă ca să pozez de parcă aș locui pe Pinterest.

NU mai pierd vremea explicând chestii oamenilor care sunt din alt film sau altă bulă. Știu, sună aiurea dar am dat atâta energie încercând să conving oameni de chestii care pentru mine-s nenegociabile și am realizat că nu merită. Eu vorbesc, eu aud așa că mai bine n-o fac.

NU mai ratez seri în care pot să ies în oraș. Mă gândesc uneori cu groază la dimineața de după dar adevărul e că unele dintre cele mai faine amintiri sunt ălea în care am dat somnul pe momente faine cu prietenii.

NU mai îmi pasă de timpul pierdut și de stat degeaba. Încerc să mă bucur de ele că-i nevoie din când în când și de câte o pauză de la a face musai ceva!

NU mai petrec/ pierd timp cu oameni care nu-mi spun nimic. Sau care mă sufocă din toate părțile cu energie negativă și gânduri grele. Am însă urechi și suflet deschise pentru prieteni și oameni dragi, asta nu se schimbă.

NU mai fac nimic doar pentru că trebuie. Acum multe-s ălea ce-i musai să fie, dar întâietate au cele pe care vreau să le fac și de-abia apoi trebuie.

Ar mai fi dar acum mi se înghesuie și cele pe care le vreau și se cer și ele spuse: vreau să mă bucur de toamna asta lungă și aurie, să-mi cumpăr ghete în toate culorile, să mă apuc de alergat pentru că vreau nu pentru că nu mai încap în pantaloni (glumesc), să am timp să citesc în fiecare zi măcar un ceas, să termin poveștile care zac în sertar, să mă bucur de băieții mei … să.

Și cine mă oprește, nu?

 

Anunțuri
0

Fericirea e o inimă cu dinți cu roți

Pentru el, cel mic, toate zilele din ultimele cinci luni sunt zile bune și foarte bune. E liniștit și fericit, e cu zâmbetul până la urechi și cu poftă de făcut și descoperit. Îmi era un dor nebun de Ionuț de acum.

– Astăzi am avut o zi în care am jucat cu Patrick un joc de putere. (*ceva cu s… dar nu-mi amintesc nici să mă picure cineva cu ceară!). Un joc în care să ne consumăm toată energia!

– Și v-ați consumat-o?

– Am consumat-o, deja becul meu era roșu și spunea: NU MAI AI ENERGIE, NU MAI AI ENERGIE! Dar apoi am fost la Livia și la Răzvan și după biscuiții ăia puțini – chiar de ce nu m-ai lăsat să mănânc mai mulți?! și ciocolată caldă – eu de ce nu am mai băut niciodată până acum ciocolată caldă?! mi-a crescut la loc. Mai vreau și mâine!

– Vedem ce facem mâine. Și până la urmă, ce s-a întâmplat?

– Nimic. Doar că am avut un conflict (îl aud cum pronunță cuvântul și vreau să-l mănânc de drag, nu alta!) cu Ioan și apoi am rezolvat, știi, prietenii mai au și conflicte… Dar azi am vrut doar așa cum am vrut eu și nu a fost ok. Uneori nu e bine să vrei numai cum vrei tu pentru că pierzi toată distracția. Mai bine stai și discuți.

Le zice pe toate pe un ton așa de serios încât pentru o clipă uit că are de-abia șapte ani și jumătate.

– Azi i-am dat iubitei mele o scrisoare… Și apoi, știi, la masă a venit și s-a așezat lângă mine. Mi-a plăcut. Mâine îi mai scriu o scrisoare. Și-i desenez pe plic și niște inimi pentru că-i plac inimile.

– Aha. Și ție ce-ți place? Nu-i desenezi și ceva ce-ți place ție?

– Ba da. Niște dinți cu roți.

– Poftim?

– Dinți cu roți.

– Ce să facă dinții cu roțile?!

– Să poată să plece din cutia în care stau. (*dinții lui căzuți stau cuminți într-o cutie). Așa că o să-i desenez inimi albastre – ca și nisipul pe care nu am avut voie să pun azi mâna, chiar, de ce n-am avut voie?! și dinți cu roți. Și o să o chem la mine sâmbătă. Vreau să vină la mine în fiecare sâmbătă în toate sâmbetele până la sfârșitul lumii, care oricum nu există!

img_7848

P.S. Halele Timco sunt pe harta #artencounters. De mers cu mic și cu mare. Și nu doar o dată!

0

Lectura de weekend

N-am mai povestit de multă vreme nimic despre cărțile mele. Despre ce-mi place mie să citesc, ce am mai citit, ce liste am – în derulare și-n așteptare. Sunt într-un grup de cititoare serioase, mare noroc am cu ele că de-acolo îmi iau inspirația și citesc mai mult decât am făcut-o vreodată. După ce vara asta am trecut-o cu nordic noir și alte minuni ușoare, așa cum se potrivesc la plajă și la soare, de câteva săptămâni am trecut la chestii mai serioase. M-am îndrăgostit iremediabil de Ioana Pârvulescu – m-a făcut să visez la o escapadă la Brașov – chiar așa, ultima dată când am fost acolo a fost în iarna 2001 spre 2002, mulți, prea mulți ani de-atunci. Și adevărul e că din povestea de atunci n-a rămas decât amintirea unor grade puține, al naibii de puține și un drum de noapte cu serpentine, de la ceva întorsură până în Piața Sfatului. Așa că Inocenții ori ba, se cere o vizită în orașul ăla, că prea l-am lăsat să-mi scape nedescoperit!

Am recitit The Handmaid’s Tale și apoi m-a pus naiba să-mi încalc regula – Niciodată nu mă uit la ecranizări (regulă impusă după multe dezamăgiri, nu, pentru mine filmul nu a bătut niciodată cartea). M-a dezorientat rău de tot povestea, chiar de a fost fain jucată. Nu trebuia să-mi stric lectura cu nici un serial. Am zis.

Ieri seara am ajuns în vizită la mătușa mea preferată, draga de ea citea cu poftă și când am văzut ce, am vrut și eu. Am așteptat sâmbăta seara să mă bucur de carte așa cum îmi place: în pat, sub plapumă și la lumina galbenă a veiozei. M-a pleznit somnul și m-am luptat cu el vitejește, am adormit și m-am trezit la 2, am citit până la 3, am adormit la loc și azi am petrecut ultimele ore ale după amiezii tot cu ea în brațe. Ionuț m-a văzut și mă cunoaște, m-a lăsat să citesc în liniște făcându-și de lucru cu niște plușuri. Am stat împreună dar fiecare în lumea lui și doamne, mult iubesc momentele ăstea!

22196204_10154797882470927_3652932504745395502_n

Cartea e faină, e dureroasă, e pe alocuri poate prea plină de termeni și e prea ca un articol de ziar, mai puțin roman. Dar sunt pasaje care-ți fac inima să stea în loc. Sună ireal și totuși atât de cunoscut. E poveste? E pe bune?  Da, sunt șanse să ti se facă pielea de găină în momentul în care realizezi că lucrurile ăstea chiar s-au întâmplat și chiar așa și poate chiar mai rău. Tu, de ești născut prin anii ’60 sau ’70 o să îți amintești de frig și de serile multe și la rând fără curent. De cozi, de frică, de întuneric. Eu nu-mi amintesc așa de multe trăite, cât mai mult auzite și simțite prin ai mei.

O să te revolte și o să urăști tot ce înseamnă ideea de „est”, est comunist. Ideologii stupide care au distrus vieți. O să te întrebi, probabil, așa cum am făcut-o și eu, cine, doamne, cine regretă sau poate regreta vreodată acele timpuri?! Cui îi poate fi dor? Ce nostalgii pot să-ți trezească teama de a vorbi, teama de a gândi, teama de a fi auzit, spionat, urmărit? O să simți alături de ei, de oamenii ăia care peste un gard, la propriu, erau despărțiți de o altă lume.

N-am terminat-o. Mai am un capitol sau două. Le-am lăsat singure, să mă aștepte. Și acum mă duc s-o dau gata. Merită.

P.S. Mi-am amintit de un film, aceași poveste, temă dar spusă pe un ton de-a dreptul vesel. Ironic, ireal, totuși așa ceva chiar s-a întâmplat? Vi-l recomand și pe ăsta:

0

Concluzii de weekend

Pentru Ion vineri a început bine. Merge la cea mai faină școală din univers și e cea mai faină pentru că acolo e iubita lui, pentru că C. nu țipă „dar are reguli! Și dacă le uităm ne amintește de ele. De fapt, nimeni nu țipă!” E cea mai faină școală pentru că au fost la pădure și au explorat, pentru că are un prieten care e și el pasionat de vapoare.  Și pur și simplu, e cea mai faină!

A început bine s-a terminat și mai bine: a petrecut șase ore la prietenul lui și chiar dacă s-au și căpăcit, prietenul rămâne prieten.

Pentru ta-su, mai puțin. Trăiește a doua toamnă de România și l-a luat cam tare draga de ea. Cu nas înfundat și dureri de cap. Credea că asta-i cel mai rău ce i se poate întâmpla. Ei bine, sâmbăta i-a dovedit că mai este loc – mai ales când e vorba de bolit.

Ionuț a deschis sâmbăta cu #ArtEncounters, ce moment fain să fim la Timișoara. Am pornit în plimbare de acasă, toamna-i absolut de vis aici. Ne-am oprit la Muzeul RATT – a urcat și a coborât din tramvaiul – instalație cât l-au ținut picioarele. Apoi eu aș fi avut nevoie de vreo alte 10 mâini ca să-l țin să nu atingă tot ce i-a ieșit în cale. Din wow și uită mami nu a ieșit minute bune. Am notat: instalația cu spumă, camera de aur, masa de ping pong cu gardul, tancul gonflabil și scuturile jandarmilor.

– Mergem acasă și facem și noi o instalație cu spumă. Ne trebuie un tomberon!

– Păi dacă facem și noi tot asta, se numește imitație. Nu ar fi mai fain să încercăm să facem ceva nou?

– Păi stai, că eu vreau ca spuma mea din tomberoane să EXPLODEZE! Să sară pe toți pereții! Adică nu facem același lucru, îl facem doar mai fain!

Adică îl îmbunățim – până am ajuns acasă s-a luat cu altele și a decis că e mai interesant să facă tot felul de experimente cu nisipul și o roabă.

Seara am petrecut-o prea liniștiți. Eu cu ale mele și gând de petrecere, el cu niște cărți noi și ta-su chinuindu-se de zor cu tuse, dureri de stomac, cap, burtă, spate – nu neaparat în ordinea asta.

Duminica ne-am împărțit. Bolnavul acasă, noi la film că i-am promis încă de săptămâna trecută – și orice încercare de a-l distrage spre alte activități a eșuat.

– Na, Ioane, cum ți-a fost ziua? am tras eu de el, înainte de culcare.

– M-a impresionat filmul. Și am și un prieten nou.

Cam asta ar fi pe scurt. M-am dat dusă înspre camera mea și a mai cerut o poveste. Am început să i-o citesc.

– Ha, dacă erai fată, te-ar fi chemat Mia. Ce-mi place numele ăsta! Dacă o să ai o fată aș vrea să o cheme Mia…

– Păi nu știu. Că nu ție trebuie să-ți placă. Nouă ne trebuie să ne placă… întreb mâine, bine?

– Ha?! Poftim?! Ce?! Pe cine? Ceee? Ce spui?! (cine m-a pus să deschid gura?!)

– Păi mie și iubitei mele trebuie să ne placă numele Mia. Mie îmi place, să vedem dacă-i place și ei…

– Care iubită?!

– Oh, mami, iar începi. Știi tu!

Râde și parcă văd o gropiță mică, mică în obrazul drept.

– Adică iubita de acum, acum când ai 7 ani crezi că o să fie iubita ta și la 30?!

– Păi cum altfel!? Nu se poate altfel. E pentru totdeauna. Până la sfârșitul lumii. Care nu există. Adică e pentru infinit.

– Ha, glumești?!

– Cum să glumesc eu cu așa lucruri serioase? Ce crezi?!

Nu mai cred nimic. Mă duc să mă culc.

0

Cum a trecut mezociclonul peste noi

Duminica furtunoasă ne-a prins în formulă extinsă. Treziți târziu după cheful de la nunta de sâmbătă seara am decis că sarmalele mâncate în familie sunt mai faine decât cele mâncate acasa așa că ne-am făcut program ad hoc la miri.

Ion, varu-su și bunicii ne-au luat-o înainte, noi am mers mai cu ritm de părinți care și-au ieșit din ritmul petrecerii. La Timișoara a fost cald ieri. Prea cald și prea fără aer. Am ajuns în calea Șagului (la vreo 10 minute de casă, 10 minute de mers cu mașina în condiții de oraș gol), am mâncat una, două, trei, vreo șapte, că erau mici și cu varză dulce, hi, hi și ho, ho, grecul testează țuica, mai o bere, mai o glumă, Ionuț îmi povestește despre iubita lui, trag cu ochiul în stânga mea, sus pe cer, parcă-i cam negru cerul. Începe să bată vântul, dar nu pare nimic serios, aici în Banat suntem obișnuiți cu ploaie de vară și furtună de final de august. Tata se ridică brusc: „Eu mă duc acasă!”, mama după el, Ionuț și varu-su se lipesc de ei că vor la LEGO și jucării. Vântul bate tot mai tare, sor-mea spune „Știi ce, merg cu ei că-s mai liniștită de-s și eu acolo!”. Ei pleacă, trec câteva minute, două, trei, cinci? se aude o bufnitură, se trântește masa în curte, cad nucile din copac, zboară ceva pahare. Nu pricep mare lucru, casa e lungă, au doar o fereastră înspre stradă restul dau în curtea îngustă unde vântul nu are loc să-și facă de cap. Sun la mama – „Suntem bine, bate vântul, te sun când ajung acasă!” Nu termină ce are de spus, se aude o bufnitură și-l aud pe David țipând ca din gură de șarpe. „Ce se întâmplă?” urlu-n receptor în timp ce pe fundal se mai aude o bufnitură. „Venim înapoi!” zice mama și rămân cu telefonul în mână. Ies în stradă, simt că mă ia vântul pe sus, crengi și țigle zboară-n toate direcțiile, apare mașina lui tata cu trei geamuri sparte: două în față, unul în spate. David urlă, sor-mea urlă, Ionuț stă nemișcat în scaunul lui dar țipă când mă vede: „Mami, a fost ca-n filme! Mami, dar nimeni nu e rănit, suntem bine, mami, aproape că ne-a luat vântul pe sus!” Îl scot în brațe trec drumul în fugă, tomberoane de gunoi aleargă în direcția noastră, e ca-n filmele ălea de le vezi la cinema și zici că așa ceva nu ți se poate întâmpla. Intrăm în casă, Dea are un atac de panică, David urlă și mai tare, respirăm, suntem toți bine. Ionuț povestește despre dragonul lui care a fost supărat că n-a primit destul desert și a pornit uraganul. Apoi o întoarce cu altă poveste cu iubita lui după care brusc merge la David și-l ia în brațe. „Te iubesc”. Stăm împreună toți încă un ceas, eu îmi liniștesc sufletul cu napolitane și ciocolată, toți suntem cu telefoanele în mână. Într-un final plecăm înspre casă. Sinistru peisaj ne iese-n cale. Drumuri blocate, copaci smulși din rădăcină, țigle, cărămizi, gunoaie, mașini sparte. La noi din fericire toate-s cum le-am lăsat. Lipesc niște crengi din teii din fața geamului și ferestrele se cer spălate. Nimicuri.

Seara în pat Ionuț îmi spune că mă iubește. Pe mine, pe tati, pe David, pe iubita lui. În ordinea asta? Nu. Pe tine prima, pe iubita mea tot prima. Se poate oare? Se poate, îl liniștesc eu și-l țin aproape. Încerc să nu mă gândesc la cum ar fi fost drumul lor până acasă de nu săreau geamurile din loc. Încerc să nu mă gândesc de ce naiba i-am lăsat să plece. „Când se mai întâmplă urgențe din ăstea, mami, stăm pe loc. Ne adăpostim. Nu facem pe vitejii, bine?” Bine, răspund eu. „Și mâine mergem în parcul de lângă școală să facem ordine, pentru că e parcul tuturor și toți trebuie să facem!” Asta-i una din concluziile de noapte bună. Aia cu însuratul cere poveste separată.

P.S. Azi, așa cum visa el aseară, au fost în parcul de lângă școală și au făcut curat. Au strâns crengi și frunze și au lucrat împreună. Există speranță, zic eu.

 

0

Cărțile lui Ionuț (sesiunea de vară/ toamnă)

Aveam de gând să scriu multe supărări astă seară, așa pornisem de dimineață, cu elan să mă descarc și să scap de toate ce mă apasă. Între timp a trecut ziua și așa duse au fost și tristețile mele și mi-am zis că mai bine scriu lucruri frumoase, că până la urmă bun la bun trage și gândurile faine or chema și altele și mâine poate mă trezesc mai veselă și cu chef de mers înainte. L-am întrebat pe Ionuț care-s cărțile lui preferate din ultimele zile. Să spunem și altora despre ele că așa-i frumos. Și mi-a tras de pe raft trei și pe una a luat-o de lângă pat, că-i citită și recitită de-i musai să o duc înapoi la bibliotecă până nu-i tocim de tot paginile. Încep cu ea, că are și vești bune la pachet.

img_7324

Michael Engler, autorul seriei Elefantastic (am povestit eu despre ele și altă dată!) vine la Timișoara peste două săptămâni. O să fie prezent la librăria La Două Bufnițe și o să citească din cărțile lui. Asta – cu iepurașul și ariciul nu e tradusă (încă) în limba română dar tare m-aș bucura să se întâmple asta cât mai repede. E o poveste minunată despre prietenie – cu ilustrații ce-ți încălzesc sufletul.

img_7326

Despre cartea Otiliei nu cred că mai am ce spune: ne place la nebunie. E o poveste care atinge acolo unde trebuie. Și faptul că ilustrațiile sunt făcute de Livia Coloji, om drag din viața noastră, ei bine, toate ăstea pun cartea la loc de cinste în biblioteca noastră. Apropo, Livia va fi alături de Michael Engler la seara de lectură, ocazie numai bună să cunoașteți doi oameni faini (ăsta-i mesaj direcționat către timișoreni!)

img_7325

Cartea asta cu furia e de recomandat și cumpărat. Nu știu cât ne-a ajutat – după nebunia de an prin care am trecut n-a fost nevoie decât de câteva săptămâni de citit și iubit pentru ca Ionuț să redevină cel ce-a fost! dar știu că am citit-o și recitit-o și tot nu ne-am plictisit. E faină, ușor de parcurs și are niște exerciții absolut fantastice!

img_7327

Am lăsat la urmă o carte care nu mai are mult și trece printre preferate – e oricum de la editura noastră de suflet, Cartea Copiilor. O citim amândoi, o pagină el, o pagină eu, ne forțăm să scoatem câte o lacrimă, știați că și lacrimile de râs sunt tot sărate? Ei bine, Ionuț era convins că ălea de bucurie au gust de zahăr! O lectură simpatică care nouă ne-a adus discuții noi. Ceea ce vă dorim și vouă pentru că nimic, dar nimic nu-i mai frumos pe lume decât două capete pe o pernă, povestind despre ce tocmai au terminat de citit.

Despre cărțile mele nu spun nimic de data asta pentru că eu încă nu mi-am terminat lista de romane polițiste pe care le salvasem pentru zilele de plajă. Revin.

2

Jurnal de vacanță (9)

Gata. E gata și vacanța. De două zile am dat mirosul de mare pe ăla al teilor (mă rog, în Timișoara multe-s altele care miros și nu neaparat plăcut) dar  mă simt mai bine ca niciodată. Am intrat duminică seara-n casă și mi-erau așa de dragi toate de le-aș fi îmbrățișat pe rând și una câte una.

Ultima săptămână de Grecia a fost așa cum mi-a fost cam în toți anii acolo – cu sufletul la plecare. Am petrecut însă două zile faine de tot, pe o plajă pierdută, la cort, cu un Ionuț mai vesel ca niciodată, cu foc de tabără și We Wish You a Merry Christmas (nu glumesc! Ionuț a început să cânte în drum spre plajă și s-a oprit în drum spre casă!). Am realizat că-mi place la nebunie să merg cu cortul dar e musai să fim mai mult de trei oameni mari și un copil. Că-s fricoasă și mă trezește fiecare bătaie de vânt. Și aud mișcări și văd umbre și îmi amintesc fiecare scenă de film de groază pe care am văzut-o vreodată și serios, mi s-a făcut din nou frică doar amintindu-mi.

Am profitat de ultimele zile acolo ca să mănânc exact ce-mi place – un fel de comfort food pentru toată energia ciudată pe care o simțeam venind din toate părțile. M-am ascuns de soare, am lenevit în hamac, am visat cu ochii deschiși la toamna de la Timișoara.

Acum suntem acasă, am adus-o și pe bunica de acolo cu noi pentru o săptămână. Eu am început programul obișnuit – Doamne, ce dor mi-a fost!!! Ionuț se bucură de încă două săptămâni de vacanță, grecul face planuri pe hârtie. În curând le va da viață, hai să ne liniștim și noi.