2

Starea de bine

Azi, la ora asta trebuia să fim în mașină în drum spre Aiud. Cu oameni dragi, cu prieteni buni. Planurile erau făcute de zile bune, de săptămâni, ce mai. În schimb, suntem acasă. Toți trei și o cicatrice.

Acu’ două duminici, mai pe seară, Ion se juca la el în cameră, crețul era cu gândurile lui și eu bombăneam nemulțumită. Cred că pernele nu erau așezate cum trebuie, casa era împrăștiată, aveam chef să mă leg de ceva și să critic. Ionuț a venit de câteva ori să-mi spună că-l doare burta – „Vezi dacă ai mâncat doar prostii?” (atâta empatie a ieșit pe gură!) iar seara când l-am pus în pat a început cu episoade de vomă.

– Promit că nu o să mai mănânc niciodată tâmpenii! a spus el. Dar pot să dorm cu tine?

S-a mutat la mine-n pat, chircit de durere și cu ligheanul lângă cap. De la 9 până la 12 a vomitat de aproape 20 de ori. Am plecat la spital cu bagajul făcut. După un control rapid, ne-au internat. Dimineață la 9 Ionuț a intrat în operație. Apendicita inofensivă pe care o bănuiam noi a fost de fapt flegmonoasă și cu peritonită invazivă. A ieșit din operație după un ceas și mai bine. Mi se strânge inima când îmi amintesc ce vreau să uit: un Ionuț mic, chircit pe o targă cu roți. Urlet și plâns și trup care nu s-a oprit din tremurat. Și sufletul meu care s-a strâns ghem. Nu există lucru mai urât pe lume decât copil în suferință. Copil pe care-l doare, copil care-i bolnav. Nimic nu-i mai greu decât să-l vezi neputincios. Nimic. Am stat cu el 10 zile. Pe un pat de spital. Primele două zile au fost pe un scaun și grele. Au urmat alte opt, cu un Crăciun între. Când am simțit că nu mai pot, piticul ăsta al nostru mi-a arătat că sunt și părți bune în fiecare episod. A venit Moșul de multe ori, de mai multe ori decât ar fi venit în mod normal. A avut și brad, a avut și o colegă de salon cu care s-a jucat, a cunoscut oameni mulți și diferiți. Nu ne-am bucurat de nașii care au venit tocmai din Scoția pentru a sărbători cu noi dar până la urmă am învățat – mai ales eu, că Sărbătorile ăstea-s de fapt o stare de spirit. Și nu contează unde suntem atâta timp cât suntem bine.

Am ajuns la final de an să-mi dau seama că un lucru important lipsea din viața mea: recunoștința. De ani buni mă plâng de ce am și vreau ce n-am. Aștept să treacă una alta ca să ajung acolo unde încă nu-s și când ajung, ei bine, deja mintea mea a plecat către altă țintă. Nu am văzut de multă vreme, de prea multă vreme, partea plină a paharului. Suntem împreună, avem un acoperiș de-asupra capului, mâncare, prieteni și familie, avem momente pentru noi doi, avem momente toți trei, avem un copil vioi și care ne umple viața. Am uitat să simt recunoștință pentru ce am fiind mereu în căutarea a ceea ce nu a ajuns încă la noi. După episodul ăsta, îmi dau seama că era nevoie de el – așa dur cum poate sună asta! am înțeles că nimic nu-i mai important decât să fim noi sănătoși. Pe restul le rezolvăm noi cumva sau, și mai bine, se rezolvă de la sine.

Nu trag concluzii, pentru asta las gândurile de mâine. De miercuri suntem acasă și nu trece minut în care să nu mulțumesc pentru că suntem aici, acum și suntem bine.

Anunțuri
2

8 ani și 2 zile

… de când am ajuns pe insula asta. În vizită, cum altfel. Era finalul unei vacanțe și așteptam, vai cum așteptam să revin în Viena mea dragă. Obosită – până și pentru Alexandra cea de 27 de ani, o săptămână de nesomn a fost prea mult! sătulă de atâta gălăgie, cu vreo 3 kilograme în plus, Grecia nu-mi lăsase nu știu ce impresie grozavă. Îmi făceam deja calcule-n minte și bifam încă o țară pe hartă. Când în ultimul ceas mi s-a propus să vizitez și Xalkida, am zis da, de ce nu?. 48 de ore mă despărețeau de decolare, ce s-ar fi putut întâmpla?

O zi la plajă, o hotărâre spontană de a sta până a doua zi, o cină cu prietenii prietenei mele – o grecoaică simpatică tare, colegă de studii la Viena. Pe când a apărut crețul la masa noastră, cheful era-n toi. Cine a fost vreodată în Grecia, știe ce înseamnă asta. Cunoscători ai localului, de-ai casei chiar, mâncare bună, vin rece, povești în trei limbi, ce seară frumoasă. La început nu i-am dat atenție, dar și-a dat el. A spus că stă doar o clipă, să ne salute, apoi nu s-a dat dus. Și am povestit și am râs și m-am trezit gândindu-mă, ce băiat simpatic, păcat că nu-i stilul meu. E prea brunet și prea mare și prea bărbat cumva. Mie-mi plac ăia de-i poți manevra și blonzi și cu ochelari. Dar e simpatic.

Două zile mai târziu, acasă, la Viena, primeam un mesaj. Alte două zile mai târziu, băiatul cu părul creț mă anunța că și-a luat bilet de avion și vine. Vine să mă cunoască. Oricum nu fusese niciodată la Viena, ce ocazie mai bună ca asta? Mi-au înghețat vorbele dar mi s-a dezghețat sufletul.

O lună, zeci de telefoane, sute de e-mail-uri mai târziu, m-a prins în brațe. Acolo, în inima orașului, la cafeneaua mea de suflet.

– Ciudat, i-am zis. Chiar credeam că știu ce vreau.

– Eu am știut primul.

8 ani și 2 zile. Numărătoarea continuă.

10403512_10152809554460927_8875559546957985875_n