1

De rămas bun

La mijlocul lui iulie 2007 eram în Germania. Îl cunoscusem pe K. în vacanță, în Grecia și de atunci trecuseră câteva săptămâni în care multe s-au petrecut foarte repede. Știam că urma să vină să mă viziteze la Viena, între timp știau și ai lui, printre ei și bunica Sofia.

Bunica asta era un personaj cu totul și cu totul special. Un fel de a doua mamă pentru K. fusese lângă el de când se născuse iar crețul o iubea la nebunie. Știam asta din poveștile fără sfârșit de pe skype dar nu era nevoie de prea multe explicații – se simțea pe vocea lui că bunica e Bunica. Așa că în seara aia de final de iulie în care eu eram pe un deal din Germania, printre altele mi-a spus că știe și ea că el vine să mă vadă.

– Dar ce i-ai spus? am întrebat eu, flatată evident.

– Că ești o fată faină și ne-am cunoscut când tu ai venit în vacanță și… da i-am spus că ești din România și …

– Și ce? am sărit eu de colo, cu ale mele complexe legate de naționalitate (după atâtea sprâncene ridicate, mai ales în Austria, complextul ăsta crescuse în intensitate)

– Păi m-a întrebat unde te-am cunoscut? În vreun bar? În ce bar adică? Și dacă am început să umblu și eu prin locații deocheate. M-a certat puțin – până am apucat să-i explic.

Așa că vă dați seama cu ce emoții am ajuns să dau ochii cu bunica Sofia. Între timp – după vreo cinci ani de căsnicie, am aflat că povestea cu barul fusese inițial teama tuturor celor din familie dar una singură a avut curaj să ceară explicații. Bunica.

Prima dată când am mers în vizită nu știam nici o boabă de greacă. Un bună ziua și atât. Bună ziua și zâmbet ca un soare – mi-a zis ea mulți ani mai târziu. „Pe unii oameni nu trebuie să-i înțelegi, pur și simplu îi placi. Sau nu.” Eu am avut noroc. Pe mine bunica Sofia m-a plăcut. Îmi amintesc cum stătea lângă mine și-mi povestea. Tot felul, de una și alta și-mi zâmbea și spunea mai departe. Nu înțelegeam aproape nimic – dar, spunea ea, ca să învăț, trebuie să ascult. Cu urechile și cu sufletul. Între timp am învățat să vorbesc și începuse să-mi placă să stau cu ea. Mergeam acolo fără motiv și ne așezam amândouă în fața casei: ea își amintea de băiatul cu păr creț care nu socializa niciodată, doar observa, cel mai bun băiat din lume, eu îi povesteam de buna de la Cluj. Râdeam, doamne ce râdeam și mereu îmi spunea, „Vezi, suntem una aici, alta acolo, nici una, nici alta n-am mers mai departe de pe strada noastră și ia te uită, cât de asemănătoare suntem!”

Pentru bunica Sofia toți oamenii erau la fel. Și toți oamenii aveau voie – în ochii ei – să facă tot ce-i face fericiți. „Să nu-ți pese nici de unul nici de altul, pentru că în final, toți au grijă de coada lor.” Nu-i păsa de era vizitată de nepoți ori ba – pentru că nu crescuse doar unul, ci mai mulți. „Decât să vină pentru că trebuie, mai bine să nu vină deloc!”, spunea și doamne, multă dreptate avea. Când a fost povestea cu patruzeceala lui Ionuț, i-am spus clar că mie toate superstițiile ăstea mi se par o tâmpenie și m-a aprobat. Până la urmă, important e să faci exact ceea ce crezi, nu ce cred alții că trebuie să faci. Ăstea erau gândurile unei femei de aproape 90 de ani care fusese în cea mai lungă călătorie… până la Atena. Dar ei îi plăcea să stea și să se gândească la tot felul de lucruri. Să-și țină mintea trează, să întrebe, să nu ia totul de-a gata. Eram la ea într-o după amiază și mă apucasem să-i povestesc tot felul de lucruri vesele, cică mama mă sunase de dimineață să nu spăl că-i zi cu roșu-n calendar iar ea, draga de ea, mi-a pus mâna pe braț și mi-a spus „Păi dacă tot nu mergi la biserică și nici nu crezi, nu cred că se pune. Poți spăla liniștită!”

Multe-s poveștile care mi se învârt în cap și nici de-aș scrie zeci de capitole nu i-aș face dreptate și nu aș putea să fac pe nimeni să-nțeleagă ce om frumos era bunica Sofia. Care a gonit-o pe vecina de la casa de lângă pentru că a făcut o glumă, cum s-a întinat sângele grecesc, pur, de generații, cu sânge de româncă. S-a ridicat sfertul de om, că era cât o minge bunica, dar aprigă tare și a strigat la doamna ceea de a făcut-o să plece-n fugă. S-a întors către mine și parcă numai atunci i s-a domolit privirea, „Cum să spună așa ceva de Alexandra mea? Femeie fără minte!”

Mă aștepta cu o cutie mare de caramele și mă încuraja să mănânc – că parcă-s numai oase toată! și vai, să se fi golit cutia și să nu fi apucat să cumpere fiica-sa (soacră-mea adică) bomboane.

Era singura dintre toți care suferea că nu reușesc să-mi gasesc un drum acolo. Că-s deșteaptă zicea și mă risipesc acasă, cresc copil – și bine fac! dar o femeie e mai mult de atât, spunea ea. Să fiu independentă! mă încuraja. Era singura care nu a încercat să ne oprească atunci când am spus că vrem să ne mutăm în altă parte. A spus simplu așa cum le spunea pe toate: voi știți mai bine ce-i de făcut, VOI să fiți bine.

Am mers la ea cu o seară înainte de plecare. Eram sigură că o să ne vedem, că doar suntem la o oră și umpic distanță, cu avionul e drept, dar avioane și bilete sunt. E bătrână, e drept, dar e sănătoasă tun! A dat din cap a nu, apoi a râs și-a spus că nu. Și n-am crezut-o, am certat-o.

Peste două luni mergem în Grecia. Bunica nu mai e. Trebuia, poate, să-i mai fi dat atunci o îmbrățișare și să-i spun că-i mulțumesc. Dar oricum nu ar fi fost de-ajuns.

1

Teoria degetului mijlociu

Cred că asta a fost una dintre cele mai lungi zile din ultima vreme. Oficial încă nu e gata, dar Ionuț doarme așa că eu sunt pe cale să trag cortina. Am venit acasă pe jos. Eu, după o zi de organizat afișe și liste cu voluntari și măsurători cu rigla de lemn. El, după o zi lungă în care iar a fost rebel și cu prietenul „Nu am chef” în brațe. I-am spus că-s prea obosită – obosită de toane, de vorbit singură, de chinut să înțeleg cum să mă mai port cu el, cum să ajung la el, mereu în căutare – ce să-i spun, cum să-i spun, când să-i spun, că-i mai tot mereu ciufut și Gică contra și cu scutul ridicat și gata de atac.

Acasă m-am pus lângă el, pe jos. Și-a împins capul în umărul meu și a rămas acolo. Am aflat multe – că Horațiu i-a propus să plece de la școală pe ascuns dar el nu a vrut să plece fără ghiozdan. Că el oricum știe cum să ajungă acasă singur, știe chiar și ce să facă dacă e atacat de hoți. Și cum intri în bloc, doar nu ai cheie? Sun la jandarmerie să te sune pe tine. Mă ia cu frisoane gândindu-mă că le-a trecut prin cap, chiar dacă doar o secundă și în joacă, să plece de la școală. Îl întreb, așa, cu vocea tremurând, exact cum simt, ce crezi că o să fie-n mintea lui buni dacă vine după tine și nu ești? Sau a lui tati? Sau a mea, dacă vin să-ți fac surpriză și să te iau de la școală și nimeni nu știe unde ești? Văd că-i tremură buzele și nu mai spun nimic. Sper că nu e nevoie de mai mult. Trimit mesaj și către doamna, să aibă ochii pe ei, că-s puși pe fapte mari și mai mereu ce-i sigur, e sigur.

Apoi se-ntoarce vesel către mine și-mi arată degetul din mijloc. Întâi îl aranjează, le lipește pe cele două de lângă el, le apasă bine și scoate mijlociul triumfător, în fața mea. Simt cum se face praf și ultima fărâmă de minte-ntreagă.

– Știi ce-i ăsta? mă întreabă cu gura până la urechi.

– Un deget! răspund eu cu jumătate de voce.

– Dar ce fel de deget? Ce înseamnă degetul ăsta? insistă el.

– E mijlociul, ăla care duce chipiul! chițăi eu (dar sigur nu e chițăitul meu)

– Și ce înseamnă dacă îl arăți cuiva?

– Cine cui l-a arătat?!

– Iar răspunzi dar de fapt mă întrebi… Iannis mi-a arătat cum se face și noi am arătat copiilor mai mari. Care au fugit după noi! Dar nu ne-au prins!

– Păi da, e un semn urât. E un fel de (nu-mi vine să cred ce explicații tâmpite dau!) „ești un prost” în limbajul semnelor. Dar tu n-ai nevoie de semne, tu știi două limbi și mai înveți alte trei. Cred că te descurci cu vorbitul.

– Și doar mai demult se folosea degetul ăsta?

– Nu, se folosește și acum. De cei care nu-s așa isteți. Și care nu știu să spună ce au de spus, atunci arată degetul. Mai ales când sunt nervoși. Dar tu nu e nevoie să arăți degetul ăsta.

– Și mai demult arătau degetul ăsta când voiau să spună ești prost? Adică pe vremuri când nu existau limbi și oamenii vorbeau prin semne?! Și dacă de exemplu, eu mă lovesc la degetul ăsta și mă doare, nici atunci nu pot să-l arăt?!

– Cui să-l arăți?

– Oricui. Poate prietenii mei sunt curioși și vor să vadă ce mă doare. Nu am voie să le fac semnul cu degetul?

– Mai bine nu.

– Dar dacă le arăt degetul și spun au au au, ca să știe că nu vreau să spun că-s proști ci doar că mă doare?

– Atunci poți.

– Dar mami, degetul ăsta dacă îl arăți așa, e ca un cuvânt urât doar că nu e cuvânt ci e semn?

– Aham.

– Și mami, dacă mai bine nu îl folosim atunci de ce s-a inventat? Degeaba?

O mai ducem așa vreun sfert de ceas. Teoria degetului mijlociu e gata să umple un volum. Nici nu aș fi crezut vreodată că un astfel de subiect ne va ține-n dialog aproape o jumătate de oră. Ceea ce cu siguranță (nu) vă doresc și dumneavoastră!

 

 

0

Ce facem duminica asta?

Am (re)venit în țară cu o listă de planuri. Mereu mi-au plăcut – listele și planurile. Și ce-i mai ciudat, uneori, de multe ori, mi se pare minunat că nu ies toate cum le-am gândit ci cum s-au potrivit. Dacă în urmă cu vreo 10-15 ani sufeream teribil că nu-s toate precum descrise la mine-n minte, de o vreme încoace mă bucur când pot improviza, când ies toate pe frânturi și bucăți care, adunate, dau un final mai bun decât cel povestit de mine.

Sus, de tot, în top, mi-am pus una sănătoasă. Mă apuc de alergat. În Grecia plănuiam să fac treaba asta de două, trei ori pe an – aveam deja traseu (în minte), echipament (tot în minte) și poftă nebună de mișcat picioare (tot acolo și ea). În opt ani, am ieșit o singură dată să alerg. Peisaj de vedere – marea-n stânga, plaja în dreapta și vreo patru, cinci dulăi vagabonzi după noi. Mi-a pierit cheful de fugit așa că m-am apucat de altele, visând, cum altfel, la aleile verzi de la Timișoara. Din septembrie până acum, la mijloc de aprilie, am tot amânat momentul – nu-i ușor să faci din ăstea de n-ai antrenament nici la picioare, nici la grade puține. M-am moblilizat săptămâna trecută: după ce am mormăit bine că   n-am echipament frumos, că poate totuși întâi mă duc să-mi cumpăr și mă apuc după, că una, că alta, Ionuț a zis „Stop. Hai afară!” El cu trotineta, eu cu picioarele în urma lui. Am realizat că am nivel de rezistență de nici bacul la sport nu l-aș lua. Așa că mi-am făcut program și-i clar, mă apuc de treabă. Pentru că tot visez să particip la un maraton – asta-i deja poveste veche! Și ce să vezi, până să ajung la cel de la Boston sau New York sau Stockholm (da, știu, visez departe) pot să încep cu unul chiar la mine-n oraș! Așa că la anul vreau și eu să particip la Timotion! (alături de o mulțime de oameni dragi)!

Teoretic aș fi putut participa și acum la Timiotion, la pas vioi mă descurc binișor dar, cum spuneam planurile-s făcute să fie încălcate. Anul acesta, dorința asta s-a suprapus cu alta: așa că o sunt parte de program la Sant Jordi – Ziua internațională a cărții. Eveniment ce începe de dimineață și se întinde pe toată durata zilei de duminică. O zi numai bună de petrecut cu și între cărți cu ateliere, lansări de carte, autori. O să fiu și eu acolo ca să fac ce-mi place mie cel mai mult (pe lângă scrisul poveștilor): o să le citesc. Am ales două căți, doi autori germani, unul pentru cei mici, mici (Michael Engler, Elefantastic în Africa), altul pentru cei mai mărișori (Michael Ende, Momo). De la ora 10, la Casa Artelor din Timișoara. Veniți, da?

 

0

Cărți pentru Ionuț (I)

Au trecut zile bune și multe cărți noi, una mai frumoasă ca alta, au ajuns la noi pe noptieră. Pe a mea – mai mult cărți de la bibliotecă, recunosc! Pe a lui, volume cu povești minunate, de noapte bună, de ținut în brațe, de reconectare, de stăm-în-pat-și-citim. Preferata preferatelor pe care am citit-o deja de suficiente ori încât să știu ordinea întâmplărilor e un clasic: Pippi Șosețica. Ionuț e fanul numărul 1 și încet încet, după atâtea lecturi, începe să-mi placă și mie tot mai mult. Între timp am găsit și serialul – da, cel original! în limba germană. Recomandăm amândoi!

18049910_10154321448805927_994173136_o

Altă carte minunată, cu ilustrații absolut fabuloase e Alice în țara minunilor. Avem și versiunea originală, cu imagini alb negru, dar volumul acesta își merită toți banii. Între noi fie vorba eu nu mă prea dau în vânt după poveste – e cam ciudată până și pentru gustul meu dar Ionuț o ascultă cu gura căscată. De fiecare dată.

18042744_10154321448680927_328133969_o

Peste cartea asta, cu șoricelul pasionat de zbor, am dat din întâmplare. Era în perioada în care Ionuț era absolut fascinat de avioane și visul lui era să devină pilot. Între timp a făcut o pasiune pentru Titanic și-și dorește să fie constructor de nave dar cartea asta a rămas totuși printre preferate. Noi v-o recomandăm cu mare drag (și altor copii de vârste apropiate, peste șase ani adică!)

18013053_10154321448715927_2050930197_o

După poveștile cu bufnița și pinguinul – pe care le citise biata buni Maia până le-a învățat rând cu rând, am dat peste ultimul (o fi ultimul?) volum din serie. Gorila e foarte simpatică, textul e ușor de citit și nouă ne-a plăcut foarte mult.

18012893_10154321448825927_903142454_o

Zilele trecute Ionuț a mai primit o carte, o carte cadou. Suntem în continuare în faza în care planetele și universul sunt la loc de cinste în casa noastră așa că volumul acesta a venit la fix! E mai ușor de înțeles și parcurs (decât alte cărți pe tema asta!) și e exact lectura de care aveam nevoie la ora de culcare. Cu tot cu explicații (aceleași în fiecare seară) cu tot cu răspunsul la întrebări (aceleași și ele!) lectura nu depășește 40 de minute.

18043065_10154321448740927_164971431_o

Am pregătit încă o listă, cu cărți frumoase și tare dragi nouă, care sunt numai bune și pentru copilașii mai mici. V-o prezentăm mâine – ca să fim siguri că veniți din nou pe aici (ideea lui Ionuț, recunosc!)

 

 

1

(re)Organizare

N-am mai dat pe aici, prinsă fiind, de bună voie, într-un cerc: casă, job, Ionuț și crețul, casă, job, Ionuț și crețul. Mă simțeam – și încă n-am scăpat de asta – ca un șoricel din acela care aleargă-n viteză pe o roată și nu-i dă de capăt. Toate-s la fel și la fel sunt toate. Încep ziua cu un ceai negru, merg mai departe cu unul verde, proiecte, mesaje, trei limbi și nu-s destule, oameni noi, fețe noi, gânduri noi, ajung acasă ca să fugim la germană sau ne jucăm cu lego, citim povestea cu Nikolas o dată, de două ori, de zece ori, haine la spălat, tragem o fugă-n parc, îmbrățișări pe fugă, ce-i asta? unul dintre cele nici nu mai știu câte proiecte îmi sare-n față când pornesc laptopul, îl fac mic de tot, ce mâncăm mâine?, trebuie să mergem la cumpărături, aspirator, strânge casa, fugi, aleargă, caută-ți un loc gol din minte unde poți să stai să respiri puțin. Și-mi dau seama că iar e seară, rutina-i rutină, cină, baie, citim altă poveste de noapte bună – azi eu, mâine ta-su, poimâine iarăși eu. Copilul adoarme, ta-su moțăie lângă mine, mă așez pe canapea, cu pătura peste picioare, cana de ceai e nelipsită, viața mea e pe Pinterest și Instagram și mă pufnește râsul pentru că nu-s în stare să mă decuplez. Arunc telefonul, pun mâna pe o carte din teancul de lângă pat dar cad lată după câteva minute. Și a doua zi o iau de la capăt.Și aș fi dus-o așa, ca un roboțel, cu privire-n jos și hai, repede, trebuie să mergem! în  gând și-n exprimare – învăț din mers ce se întâmplă, mă dor degetele de la rulajul fin, pe telefon și-s convinsă că aș fi dus-o încă mult și bine tot așa, în ritm, fără nici un țel precis.

Dar bine că mi-a atras atenția crețul că parcă-i plictisitoare viața așa și mi-am amintit de zilele în care mă plângeam eu de monotonie în timp ce el se chinuia să țină pasul cu toate ce-mi treceau prin cap și care erau musai să fie făcute. Așa că m-am așezat în tihnă, cu agenda pe genunchi și am dat programul în fugă pe unul cu sens: piese de teatru, opereta la care vreau s-o duc pe mama cadou de ziua ei, să-mi văd prietenii, să ieșim la cină-n doi, să mai descoperim câte un colțișor din orașul ăsta și musa-i să fie cu muzică bună. M-a umflat râsul când mi-am amintit cum anul trecut pe vremea asta visam cu ochii deschiși la evenimente și spectacole și bombăneam și-mi era ciudă că-s acolo și nu-s aici. Ei bine acum sunt și cam degeaba – ați zice – și așa am zis și eu până mi-am dat seama că e nevoie doar de puțină organizare.

O să mă trezesc mai devreme și nu, nu o să-mi mai beau ceaiul cu telefonul în mână și nici cu mesajele ratate, în minte. O să mă mă bucur de liniștea din casă și o să-mi pregătesc masa de prânz la pachet, o să-l trezesc pe Ion fără grabă, cu îmbrățișări și hai să vedem ce vise de azi noapte pot prinde viață din piese de lego. O să mergem la școală prin parc, fără să-l trag de mână. O să-mi beau ceaiul la birou, cu ochii pe geam. O să deschid facebook-ul doar când e musai să postez vești de dat mai departe despre evenimente și alte lucruri faine pe care le facem. Apoi o să merg acasă și o să mă bucur de lenevit pe canapea cu Ionuț și ta-su, între o plimbare-n parc și o nouă construcție. O să șterg mai puțin praful și hainele o să ajungă în mașina de spălat fără grabă. Vreau la teatru și la concerte și vreau să mă bucur de prietenii cărora le duceam dorul. În liniște și-n ritm în care apuc să-mi cadă bine. Și seara s-o petrec cu poveștile ce mă așteaptă să le scriu și cu poveștile scrise de alții.

Voi aveți vreun secret? Cum la faceți pe toate și apucați să vă și bucurați de ele?

2

emoții (de zi liberă)

L-am luat aseară în brațe și ne-am cuibărit pe canapea. Cred că e cel mai moale copil din lume. S-a înghesuit sub mâna mea și mi-a pus în brațe trei cărți noi primite de la Moș. Am citit vreo jumătate de oră – din când în când îmi ridicam câte un colț de privire să-i surprind reacția. Mutrișoară dulce cu zâmbet larg. Apoi mi s-a urcat în brațe și și-a ascuns capul pe umăr, în adâncitura dintre umăr și cap. „Te miros”, șoptește el și-l strâng și mai tare.  Îl urc în pat, nu mă pot abține și-mi fac loc și pentru mine. Oare asta să fie ultima oară când mă lasă? „O să vreau să mă ții în brațe până când o să fiu bătrân ca buni!”, îmi șoptește el de parcă mi-ar putea citi gândurile. Zice una alta, când îmi lasă loc, spun și eu. Simt cum mă apucă nostalgiile, așa, ca la oră fixă: de fiecare dată când îl țin aproape. Îmi vin în minte frânturi, imagini ce-mi fac inima să crească de bucurie. Ionuț care stă concentrat peste un munte de piese de lego. Strânge din buze și nu-și mișcă privirea din loc. Doar mânuțele i se mișcă repede și exact. Ionuț care moflăie câte un bucată de prăjitură luată cu mâna, și-o înghesuie în gură în grabă de parcă s-ar teme să nu i-o fure careva. Ionuț care tropăie prin casă desculț și fuge și sare pe canapea, aruncă perne jos și chiuie și cântă și apoi mi se prăvălește în brațe doar ca să-și ia elan să o ia de la capăt. Ionuț care-și pregătește serios ghiozdanul de mers și dormit la buni. Piticul meu care de la o sută de ori de ia-mă-n brațe a ajuns la o dată pe pe zi și nu în fiecare. Ionuț care face baloane cu paiul în paharul de lapte, care se poate juca un ceas și mai bine cu buretele de vase plin de spumă dar care nu poate să umble pe stradă, e musai să alerge. Ionuț care bate cuie în lemne și uși. Care nu coboară din pat fără șosete dar se descalță ca să-și bage picioarele în noroi. Ionuț care strâmbă din nas când vede câte o farfurie murdară dar n-are nici o problemă să sape cu degetele în câmp.  Mă uit la poze din 2010 până azi și mă umflă râsul și plânsul și mi-e dor de piticul cu obraji rotunzi și vorbă peticită și mă bucur de băiețelul de azi care pare că le știe pe toate .

Hai că m-am emoționat. O pățesc în fiecare an, cam în jurul datei ăsteia. Vă dau și vouă?

blog6

blog8

blog10

blog5

blog7

blog11

xmas1.jpg

2

Despre iubite(le pe care nu le are. Încă)

Oh, oh le știți pe soacrele ălea care-și bagă nasul peste tot? Soacra – stereotip, deja o vizualizez și mă pufnește râsul și pe mine – soacră băgăcioasă, curioasă, n-are stare până nu trage cu ochiul? Care are mereu, dar mereu ceva de spus și comentat? Care, evident, le știe pe toate? Soacra mamă de cel mai fain băiat din lume? Îmi închipui – acum, privind de la depărtare că așa o să fiu și eu. Evident, drumu până acolo-i lung și am timp să-mi trag cu palma peste frunte și să-mi pun ieșirile în ordine. Sau? Crețul mă trage de mânecă, hai măi că o să-ți dea curiozitatea pace până atunci, sau, ce ne facem când ne aduce prima fată acasă? Îi spui să vină cu cv-ul? O bagi în bucătărie și-i iei interviu?

Și știu că nu-i bine că al meu Ionuț e ca o mimoză, cu cât îl atingi mai tare cu atâta se retrage mai repede, dar nu mă pot abține. Visam la dialoguri amoroase cu al meu pitic încă de când am aflat că-i băiat. Azi am auzit-o pe o doamnă în tramvai, cică piticul ei are vreo trei iubite și-i mare crai. În clasa pregătitoare și el. Am venit cu gând să văd care-i situația și la noi – cu toate că-n afară de lego, se știe, Ionuț nu are alte interese. Și cum stăteam noi încolăciți pe canapea, drăgăleli și pupături, ce dor mi-a fost de tine, ba mie mai tare, nu mă abțin. Că doar nu vreau.

– Ioane, până la urmă, nici o fată nu-ți face cu ochiul?

– De ce să-mi facă cu ochiul?

– Adică nu-ți place nici o fată? O colegă de la școală? N-ai și tu iubită?

Îl văd că se rușinează și-și lasă ochii-n jos. Începe să-mi spună de lista pentru Moșu’, încearcă discret să scape de subiect. Dar ți-ai găsit!

– Când o să ai o iubită… ce o să faci cu ea?

– Habar nu am. Eu o să fiu pilot.

– Aham. Dar dintre toate fetele prietene, e una care-ți place? Adică pe care ai vrea-o de iubită?

-… poate. Dar nu acum.

Greu cu el.

– Păi nu acum. Mai încolo.

– Când o să fiu pilot. Sper să nu fiu prea ocupat.

– Dar zile libere nu o să ai?

– În zilele libere va trebui să-mi duc avionul la reparat. Și dacă nu e stricat, atunci, ei bine, atunci o să o duc pe fetiță la plimbare.

– Care fetiță?

– Aia care îmi place!

– Care îți place? mă alarmez eu repede că am scăpat subiectul. Adică îți place acum de una?

Mă privește lung. Lung așa cum doar el (și poate ta-su) știe.

– Dacă mi-ar plăcea, ți-aș fi spus deja! Știi că ție îți spun tot!

Gata. M-am liniștit. Dar e clar că trebuie să am un dialog, eu cu mine și doar noi două că altfel soacra aia stereotip o să aibă poza mea în dreptul ei.