1

MAS PR P. A. M, blondă creativă

În loc să stau să vă povestesc despre cât de faină e cartea Marei, despre cât de bună a fost înghețata de azi, sau, și mai bine, despre câtă poftă de învățat chestii noi am, despre cele mai faine colege pe care și le-ar putea dori cineva, ei bine, în loc să fac asta, trebuie să-mi vărs năduful. Că altfel iar urmează nopți albe cu gânduri dese. Mi-am amintit de un text scris anul trecut, după doar câteva luni de acasă – despre chestiile care mă enervează și mă obosesc și mă seacă de energie. Ziceam așa: „…am ascultat zilele trecute niște discursuri așa de plicticoase – la un moment dat aș fi putut jura că unul dintre cei ce recitau cele de pe foaia de dinainte, căscase! și mă gândeam, cât de ciudați suntem noi, oamenii mari, prinși între o limbă de lemn și niște obiceiuri care ne mănâncă minute, ore, zile din viață? Ce fain e să stai să asculți un minut, două, zece, un ceas chiar, vorbe care-ți rămân și de care-ți amintești! Până la urmă care-i bucuria de a scrie un text care-i plictisit încă de dinainte de a-i da glas? Pe care-l poți folosi de câte ori vrei pentru că oricum nimeni nu-l ascultă, aude? Are vreun sens să ținem de prostiile ăstea oficiale care nici nu-ți dau nici nu-ți iau?”

Și-mi dau seama că dacă e un lucru pe care eu l-aș interzice sau, și mai bine, l-aș face de râs cu fiecare ocazie ar fi vorbitul pe ton oficial și prezentarea titlurilor cuiva în orice discuție sau dialog sau mesaj. Adică dacă trebuie prezentat cineva cu un titlu pompos, oamenii ar trebui să sughită după fiecare cuvânt. Un fel de domnul ^sughiț^ doctor ^sughiț^ profesor ^sughiț^ conferențiar ^sughiț^ matematician ^sughiț^ Popescu. Sau, cum îmi sugerase Ionuț astăzi – că doar nu era să am astfel de gânduri fără sprijin moral din partea celui mai dur critic al meu! nu sighițuri ci pârțuri. Cred că asta ar fi soluția întru relaxare.

Până la urmă, revenind la ton serios, cine naiba are nevoie de asta? Adică în clipa în care-ți auzi titlul citit de alții te simți mai bine? Mai deștept? Mai frumos? Mai reprezentativ? Mai important? În clipa în care deschizi un mesaj în care stă aliniat tot ce ai studiat tu vreodată, și se umple rândul, îți crește inima de bucurie? Îți face viața mai frumoasă? Te simți mai respectat? Nu pot să pricep – oricât m-aș strădui. Asta înseamnă că și eu de pun un Mag.* în fața numelui cresc în ochii cuiva cu o stea sau două?  (*Magister ca la Viena, că am voie și dacă tot suntem aici am voie chiar și-un MAS PR, poate îmi vin idei și gânduri de dat mare și la semnătură adaug și eu cârnațul pe lângă nume).

N-ar fi mai fain și mai blând de nu ne-am ascunde după titluri și poziții și am fi doar ceea ce suntem? Oameni adică?

0

Băiatu’ lu’ mamι (și-al lui tati)

A ajuns la vârsta la care mami e cea mai cea. În care mă mângâie și mă complimentează și eu una nu mă mai satur.

– Mami, ești cea mai frumoasă. Ai cel mai galben păr. E ca focul. Mami, miroși ca un câmp de flori. Mami, ai ochii de mărgele și așa de bine îți stă cu unghii roz. Mami, ai cele mai frumoase rochițe. Te iubesc până la Berlin și înapoi! (asta pentru că nu l-am luat cu noi și îmi amintește „scăparea” cu fiecare ocazie). Mami, ești minunată. Vreau să stăm îmbrățișați pentru totdeauna. Mami, ești așa de moale. (ăsta nu suna ca un compliment dar mie-mi place).

Vine lângă mine ca un șoricel, mi se suie-n brațe și mă ține.

– Când o să mori o să te pun într-o sticlă să te am mereu cu mine. Pe buni Maia o duc la muzeu, dar pe tine te țin într-o sticlă.

Apoi îmi ia părul și mă roagă să-l las să mă pieptene. „Acum ești o prințesă!”, adaugă el.

Mă umflă râsul.

– Cum sunt prințesele? Au, mă tragi, nu, nu mai vreau să fiu prințesă!

– Dar de ce sa nu vrei? Prințesele dorm toată ziua și își aranjează părul și se odihnesc. O să am eu grijă de tine! Și să știi că atunci când o să-ți ia castelul foc, o să vin să sting incendiul, că voi fi pompier. Să stai liniștită.

Mai aveam eu un pompier ce voia să mă salveze – dar aveam deja vreo opt ani, Ionuț de-abia a împlinit cinci și are deja gânduri de erou.

Ta-su privește cumva de pe margine tot jocul ăsta. Etapa. De multe ori Ionuț are chef să-și demonstreze dragostea, taman când e și el prin zonă. Și când se apropie băiatul creț și mă ia, piticul oftează și-i spune, „las-o măi, las-o pe nevastă-ta să stea puțin și cu mine!” Da, așa cum citiți, cu nițică oftică dar parcă și cu drag de el. De noi.

Aseară vine în pas alergător din baie, înșfacă un dvd cu desene și se lipește de ta-su care șade în fotoliu.

– Tăticule, tăticule, îmi pare rău dar trebuie să pleci de aici. Să stau eu în fotoliu. Dacă vrei, du-te lângă mama mea, soția ta adică.

Crețul pare nițel confuz, dar se ridică. Ce-i cu atâta vorbă dulce?

– Tati, ești cel mai bun tată din lume. CEL MAI BUN.

Ochii ălui mare se înmoaie. Nu-mi spune că parcă văd și-o lacrimă. S-a emoționat uriașul.

– Chiar? Așa crezi tu?

– Da tati! Ești cel mai bun! Pentru că mi-ai încălzit fotoliul!