0

1-0 pentru greci

Dacă e o chestie care mă calcă efectiv pe nervi, așa, unul câte unul, apăsat e faptul că unora le place să-și complice viețile și nu doar atât, dar le complică și pe ale noastre. Pe zi ce trece îmi dau seama că am o mare problemă cu tot ce se ascunde sub umbrela oficială: statul drept și țeapăn până trece coloana, zâmbitul la comandă și gândurile ascunse, covor roșu și ținute obligatorii, hârtii și birocrații și vorbit cu domnești și cordoane de titluri. La capitolul titlurilor folosite peste tot, nu-i neam mai aprig ca austriecii. Am stat minute bune nas în nas cu sonerii lângă care apărea numele însoțit de un cârnaț de trei rânduri de titluri (academice). Acolo mă-ntrebau toți dacă eu sunt doar un A și-un P – chiar dacă am studiat la școli înalte. „Nu-i nimic, după un masterat aici, poți să-ți pui și tu două litere noi lângă al tău nume. Dă bine, nu?” Habar nu am, nu m-am folosit niciodată de asta, cine știe, dacă drumurile mă vor duce înapoi, încolo, poate-oi trece și titlul în lista de ce trebuie să faci pentru a te adapta mai repede. (nu că mi-ar fi greu să mă readaptez traiului în capitala de la Dunăre).

Am trăit de multe ori episoade cu personaje stricte și scrobite. La propriu și la figurat. Aici, la noi pe tarla dar am avut parte de astfel de întâmplări și prin țări străine, cu de-ai noștri, cum altfel? Și eu știu că se presupune că deh, cei ce-s ajunși să ne reprezinte prin alte țări au nevoie de ținută și atitudine dar n-ar fi rău să nu uite de unde au plecat și mai ales de ce. Când, la facultate fiind, am avut nevoie de un stagiu de practică, colega mea, grecoaică s-a dus țintă la ambasada lor. Au primit-o imediat, cu apă, cu zâmbet și poftă de povești și au chemat-o a doua zi, să-nceapă practica. M-a inspirat așa că am trecut și eu pe la ambasada noastră. Am vorbit cu portarul, la microfon, cică nu se poate să intru fără programare. Așa că am sunat, am trecut prin interviu și discuții, toate oficiale și pe tocuri. Până la urmă norocul a fost de partea mea, pentru că am ajuns să lucrez cu oameni faini – dar nici în ziua de astăzi n-am scăpat de senzația de cearceaf apretat și tare.

În Grecia, am dat din nou peste câțiva oameni prietenoși care m-au ajutat cu chestiile oficiale – cerere pentru x și y ca să fie aprobate de q și z pentru a ajunge înapoi la x și y, Doamne, cine le-o fi gândit pe toate?! Dar în continuare, atitudinea de servilitate ascunsă sub masca respectului mi-a pus capac. Excelențe și politețuri și atitudini de la Case Regale, nu, chiar nu am răbdare pentru astfel de lucruri!

Și atunci vine grecul, că mi-e și ciudă s-o spun, și-mi povestește încântat de cât de prietenoși au fost cei de la Ambasada Greciei când le-a cerut ajutorul, cât de repede îi răspund la mesaje și la întrebări și-l văd cum se luminează la față și mi-e ciudă, serios, chiar mi-e ciudă. Că e deja a doua oară când aud astfel de povești din surse sigure deci e clar, ai lor sunt mai faini ca ai noștri. Și dau și eu zi de zi peste oameni care-s „importanți” și-mi dau seama că nouă, românilor, chiar ne lipsește apropierea asta, lejeritatea de a fi (cu) oameni odată ajunși în „funcție”. Și nu, nu e vorba de respect – că am mai auzit și din ăstea – românii-s respectuoși tare! pentru că respectul nu e dat numai de politețuri și faceți loc că vine șeful! respectul e mai mult de atât. Și da, repet, mi-e ciudă când văd că la alții se poate în timp ce noi tot așteptând să dăm și să primim plecăciuni.

 

Anunțuri
0

Ne descurcăm

După opt ani și mai bine în care am povestit cum eram eu acolo, cum (îi) simțeam și-i vedeam, opt ani și mai bine în care am așternut gânduri și momente, poate-poate dacă sunt scrise mi-o fi mai ușor să-i înțeleg (ce iluzii!) i-a venit rândul. Stau cumva pe margine și privesc – prea mult timp să mă implic oricum n-am și mă amuz teribil. Parcă suntem într-un film din ăla mut în care trebuie să aștepți transcrierea dialogului ca să pricepi ce se întâmplă.

Pentru cei care ați ajuns aici mai târziu, situația-i una și-i simplă. După opt ani de Grecia, l-am luat pe grecul meu cu părul creț și ne-am mutat în România. Eu, el și Ionuț. Spontană decizie, mai ales că noi aveam bagaje făcute cu destinația UK, dar de asta-s făcute planurile – ca să ai ce schimba pe parcurs. Eu am deschis calea, am ajuns aici din septembrie, el de-abia de-o săptămână. Nu știe o boabă de română – zice el dar eu nu-l cred. Ne-am mutat în apartamentul nostru, ușă-n ușă cu ai mei părinți și adevărul e că încep să mă simt ca-ntr-un sit-com de prin anii ’90. Uneori chiar am impresia că se aud râsete din public.

Ca de exemplu azi. Casa-i veche (dar cu personalitate), instalațiile cam ruginite (și asta-i parte din ce spuneam mai devreme) și de aici o serie de probleme. Curge ceva la baie, robinetul trebuie schimbat, din filtrul de la centrală parcă picură și de-acolo.

– Chemăm un instalator? întreabă crețul și pe bună dreptate.

Prinsă-ntre ciocan și nicovală, nu pot chema ORICE instalator. Că doar tata știe pe cineva și nu se cade – care dintre voi nu înțelege dilema asta? Îi explic omului care-i situația, dă din cap înțelegător. Trece o zi, trec două, ajunge instalatorul. E seară, se umple casa. Omul începe să verifice țevile. Crețul nu pricepe o boabă din ce se vorbește dar înțelege mai mult decât crede lumea. Îmi spune mie ceva, eu îl întreb pe instalator, răspunde tata. O luăm de la capăt. Trebuie să schimbăm ce e de schimbat? Schimbăm, spune tata. Nu trebuie schimbat, răspunde domnul. Se repară!

Grecul meu pricepe ceva și pufnește în râs. Am eu o țeavă acasă – nu cumpărăm, reparăm. Așa-i că asta a spus? Dau în semn de taci, măăăăă!!!. Mie-mi pleznește capul după două zile de chestii contemporane (fain tare, dar obositor al naibii!), Ionuț mă cheamă la numărat piese de lego, instalatorul verifică altă țeavă, tata îi spune ceva despre niște motoare sau cilindrii, ceva mașină care nu pornește cum trebuie, sau pornește, fiecare-i în filmul lui. Macaroanele dau în foc, sună un telefon, mama a adus clătite și prăjitură de la Cluj, mi-e somn, Schimbăm filtrul? întreabă crețul. De ce să-l schimbăm, răspunde instalatorul. La anul, acum nu e nevoie, e curat, continuă tot el și eu traduc. Dar poate vii într-o altă seară, când ai timp, îi ia gândul din gură, tata. Vin, dacă trebuie, dar nu trebuie, spune omul. Trebuie? mă întreabă mirat al meu. Dacă trebuie, facem, dacă nu trebuie, tot facem, dar în altă zi.

Până la urmă strânge, înșurubează, pune la loc dar cred că n-a făcut nimic. Mai curge? Nu mai curge! Dar hai, trage apa la toaletă de multe ori, să vedem, mai curge? Dacă tragi tare, curge, dar tragi finuț. Schimbăm si cazanul? Nu trebuie schimbat, trebuie să tragi finuț. Dar mai bine îl schimbăm. Are el unul acasă, asta zice? întreabă crețul. Se discută despre schimbare, o facem și de trebuie și de nu, să fim siguri. Că nu știm de se poate finuț.

Mai lipsește tâmplarul, observă grecul meu și ne pufnește râsul. Tâmplarul e alt vecin cu alte întâmplări. Și chiar, parcă numai el mai lipsea din episod. Bucluc toți pe-o țeavă și un cazan de toaletă. Cred că-mi place aici, spune el. Fix la timp – că eu deja mă văd cu un picior afară. În țara asta se repară toate, nu se aruncă nimic. Toți știu pe cineva care știe și te ajută chiar dacă habar nu are cum te-ar putea ajuta. Știi, e un fel de țara lui ne descurcăm cu ce avem.

Chiar așa.

0

Mic tratat financiar

Seară de vineri, acasă. E cald și bine și suntem în pijama, tolăniți pe canapea în camera de oaspeți (nu, încă nu am terminat de renovat). Pornește dialogul și ne plimbăm prin ziua mea apoi prin ziua lui. Dă tot din casă, vorba aia, nu rămâne nimic nespus. Inclusiv promisiunea de a-i cumpăra lui văru-su o jucărie nouă.

– Și chiar așa, întreabă el. În Grecia aveam o pușculiță. Unde-i pușculița mea?

– Pușculița ta e într-o cutie, așteaptă probabil să fie despachetată.

– Și cu banii din ea ce-ai făcut?

– Care bani?

– Banii mei din pușculiță!

– Păi i-am luat de acolo și i-am pus la bancă!

– Și nu puteai să pui ALȚI bani la bancă?? Banii mei trebuia să-i pui? De ce nu ai pus banii tăi la bancă?

– Păi eu n-am bani de pus la bancă!

– Și oricum trebuia să mă întrebi dacă vreau banii mei să fie la bancă. Acum dacă eu vreau ceva, cum pot să-mi cumpăr? Sau dacă vreau să iau un cadou?

Mă privește așa de serios de nu-mi rămâne altceva de făcut decât să izbucnesc într-un râs nebun. În fond are doar șase ani și șapte luni.

– Păi chiar nu m-am gândit la treaba asta. Oricum la bancă sunt în siguranță!

– Dar mie nu-mi pasă că sunt în siguranță. Mie-mi pasă că i-am avut și acum nu-i am.

Ireal ce se întâmplă.

– Bun, ai dreptate. Nu-i ai pentru că i-am pus la bancă. Oare ce putem face? Ce vrei de fapt să faci? Pentru ce îți trebuie bani?

– Să cumpăr un cadou pentru David. (*văru-su)

– Îi cumperi din primul salariu, ce părere ai?

– Ai înnebunit?! O să fiu om mare atunci și el la fel! Crezi că o să ne mai jucăm cu mașinuțe?

– Da, ai dreptate. Păi atunci?

– Mă duc cu buni Maia și-i cumpăr cadoul.

– Teretic, dacă mergi cu buni Maia să-i cumperi cadoul, dacă nu-l plătești tu se consideră că e cadou DE LA buni Maia…

– Păi eu îl aleg și eu îl pun la casă!

– Și cine-l plătește? Dacă-l plătește buni Maia, e cadoul ei.

– Nu, trebuie să fie cadoul meu.

– Bun, atunci ai o problemă. Nu știu cum o să o rezolvi…

– O să o rezolvi tu pentru că tu ai pus banii mei la bancă!

Și cu asta, dragii mei, noapte bună. Că eu sigur o să am.

2

Vai de criza mea!

Sâmbăta trecută părea a fi una ca oricare alta. Ne-am trezit, am pregătit micul dejun, am povestit puțin și pe când mă bucuram mai tare de programul care se desfășura conform planului, AU! Durere în spate, undeva în partea stângă. Crește și se extinde și se-mpărștie prin tot trupul. Rămân blocată, Ionuț mă privește speriat. Simt cum mă prăbușesc și vai, doare și cum doare! Încerc să mă așez, nu, nu-i bine, stau în picioare, nu, nici așa nu e bine. Strâng din dinți. O fi vreo criză renală, vine diagnosticul de la mama via Skype. Simt cum mă topesc de durere. Înțeapă și mă-nțeapă și orice aș face, oricum m-aș poziționa, e același lucru. Doare. TARE. Îl sun pe creț, pornește înspre casă, odată cu el vine și doctorul. Consult rapid, injecție care-mi ușurează chinul. Criză renală. Petrec ziua plimbându-mă între sufragerie, dormitor și camera lui Ionuț așteptând ziua de luni. Analize, eco și tot ce mai e nevoie că doar se știe: sunt fricoasă tare.

Luni dimineața sun la asigurări – la cea privată, cu cea de stat decid că n-are sens să-mi bat capul. La cum funcționează toate aici, pentru o ecografie trebuie să-mi fac programare cu vreo două luni înainte. Așa că-mi zic hai să profit de asigurarea privata, din fericire, neutilizată până acum. Vorbesc la telefon cu o doamnă foarte simpatică, îmi spune numele doctorului care colaborează cu ei și mă sfătuiește să sun să fac programare. O ascult cuminte și primesc următorul răspuns:

– Vă pot programa la finalul lunii…

– E târziu, încerc eu s-o scald…

– Cel mai devreme peste 10 zile pot. Nu am locuri la eco. Avem un număr limitat de locuri pentru cei cu asigurare de stat, un număr pentru cei cu asigurare privată… și restul sunt programări pentru oamenii care plătesc consultația la preț normal, fără asigurare.

Pentru o secundă am impresia că n-am înțeles-o bine. Dar e foarte clar. Mă luminează și soacră-mea, ăsta-i sistemul, ce să facem?

Dacă e să plătesc, prefer să dau banii altcuiva, mă gândesc eu. Sun la alt cabinet, îmi fac programare, ajung la timp. Eu. Jumătate de oră mai târziu apare și domnul doctor. Își parchează bolidul în fața cabinetului și apare impunător. La fel de impunătoare e și cureaua Prada ce-i ascundea burta. Îmi face semn să-l urmez. Mă consultă, ia cei 60 de euro pe care îi întind, scrie ceva (am impresia că-i o chitanță) și-mi zâmbește.

– Nu e grav, nimic grav. Bea multe lichide și hai peste o lună. Vreau să te văd și luna viitoare și nu plătești, bine? Vii și gata, fără să plătești consultația.

Ia te uită, l-am judecat greșit pe om. Îmi dă și chitanță, mă cheamă și luna viitoare – PE GRATIS!!! salut frumos și ies. Afară, o băbuță e certată de secretară.

– Cu asigurarea de stat vă programez de-abia în ianuarie. Să îmi dați un număr de telefon!

– N-am, răspunde timid bătrânica.

– Cum să n-ai telefon? o apostrofează doamna. Oftează. Bine, hai mâine să-ți spun când poți veni la consultație! Dar luna viitoare, ai înțeles?

Îmi promit să nu mai judec. Ajung acasă, evident, nici urmă de chitanță. Bine măcar că analizele-s bune. Beau lichide, beau și scot.

Și mă gândesc că de mi-e să trăiesc aici pentru tot restul vieții o să cer Moșului și iepurașului și norocului, în fiecare an, doar sănătate.

 

 

 

 

 

 

2

Planuri, planuri și degeaba

Săptămâna trecută cam pe vremea asta, așteptam cu mare nerăbdare weekendul. Ziua de duminică. Să-mi las băieții să se regăsească și să petreacă o zi în doi și eu, eu să-mi iau tălpășița la Atena, pentru o zi cu fete, prânz și cafea-n oraș plus, teatru la ceas de seară. Toate erau pregătite. Și nu, nu doar eu așteptam cu nerăbdare (până la urmă și băieții mei apreciază o zi în care pot să facă doar ce vor ei fără să le umblu pe la spate și să le pun pe toate la loc!)

Sâmbătă dimineața mă trezesc sunete ciudate din baie. Crețul se simte rău. Tare rău. E alb ca varul și de-abia se ține pe picioare. Îl iau pe Ionuț și plecăm de acasă. La plimbare, prin oraș, pe la tot felul de plaje din jur. Vremea ține cu noi. Soacră-mea, biata, numai ce a trecut de două săptămâni de joaca de-a infirmiera cu socrul, îmi spune (cu juma’ de gură) să mergem la ei, dacă vreau. O refuz politicos, de cinci ani de când suntem trei, de unul se îmbolnăvește – și se manifestă cu vărsături, urmăm toți pe rând. Prefer să stau acasă și să aștept să se declanșeze. Ajungem sâmbătă pe seară – Ionuț e rupt de oboseală, eu nu-s departe. Trece noaptea fără incidente. Crețul se simte și el mai bine duminică, dar nu destul de bine încât să-i las singuri și să mă duc așa cum a fost planul. Anulez ieșirea. Nu. Doar o amân. Eu cu Ion petrecem o altă dimineață afară și apoi, o după amiaza în care strâng și curăț curățenia soțului. Că patru mâini sunt mai sigure decât două. Trece și ziua de dumincă – aia așteptată întreaga săptămână. Suntem bine toți, am scăpat. Și eu nu mai fac planuri – aștept doar duminica viitoare pentru o ieșire… spontană!

0

Când băieții se ceartă…

Ionuț e foarte fidel când vine vorba de prieteni și prietenii. Nu se leagă ușor de nimeni dar și de-o face, e pentru multă vreme. În România are doi prieteni, doi băieți – unul de vârsta lui, altul cu un an mai mare. Îi pomenește des, își amintește întâmplări și râde, râde mai mereu când cei doi îi sar în minte. Unul dintre ei e cel mai vechi prieten al lui, prieten pentru totdeauna. Celălalt, e prieten foarte bun și el – mai ales că-i mai mare, „cu fix un an, măi mami, și știe multe!”

Apoi, acolo, departe, mai e și David, verișorul lui cel drag, tare drag. Îl pomenește zi de zi și-i duce dorul. Mai ales de când au crescut amândoi și în sfârșit se pot înțelege. „Acum și David vorbește, nu mai e bebeluș. Mami, e verișorul meu cel mai bun!”

Acasă, în Grecia, are trei prieteni de bază. Doi pe care-i știm și cu care umblăm de când… au început să umble(!) și unul găsit de el și doar de el, la grădiniță. Ține la ei mult de tot, își împrumută jucăriile, le dă de tot, se caută unul pe altul, ce mai, sunt prieteni. Prieteni adevărați. Cu doi dintre cei trei e coleg de grupă la grădiniță (cu al treilea, a fost coleg, pe vremuri, erau băieții problemă, cei nesupuși și prost crescuți!). Sunt mai mereu împreună, stau unul lângă altul la masă, în cerc, au aceleași povești și împărtășesc aceleași fantezii. Întâmplarea face ca de unul dintre cei doi să se fi lipit și băiatul rebel al grupei lor.

– Mami, e unul ce ne tot lovește! Mami, și-l vrea pe prietenul meu! Tot el îl are acum! Mie nu mi-l mai lasă deloc! Nu-mi place, dar nu-mi place deloc! Sunt așa de supărat!

Mi-a spus asta zi de zi vreo lună bună. A trebuit să ne întâlnim cu prietenul lui cel drag s e p a r a t ca să se poată bucura de el. „Să mă joc doar eu cu el fără să mă pocnească băiatul ăla cel rău!”

Am început eu cu ale mele, cum știm doar, nu există copii răi, poate băiețelul ăla se simte singur și vrea și el să fie prieten cu voi. Uneori oamenii ce se simt singuri și triști și geloși sunt furioși. Ia hai să vedem ce iese din povestea asta, i-am propus. A acceptat cu jumătate de inimă. A trecut ceva vreme și zilele trecute, în drum spre casă îmi spune fericit:

– Gata, suntem prieteni! Mami, l-am făcut și pe el prieten! Azi nu m-a lovit deloc!

A doua zi i-a și dat o jucărie – că el din asta nu are! iar ieri, mă vede, mă ia de mână, ieșim din grădiniță și tace. Tace o bucată bună de drum. Tac și eu. Mă roade gândul și mai ales limba, dar tac.

– Mami, gata! Nu mai suntem prieteni. Ne-am întors de unde am plecat!

(mă împiedic în clipa în care aud expresia și jur, mă pleznește un hohot de râs de de-abia îl țin, respectuos, la locul lui!)

– Două zile am fost prieteni și azi, azi, gata! Am terminat! Mi-a tras una cu capul și mami, mami, a fost intenționat! Că a zis că n-a fost din greșeală, a fost intenționat! Gata! Am iar doar trei prieteni!

Am încercat să aflu exact ce s-a întâmplat dar nu mi-a satisfăcut curiozitatea. Probabil nici nu o să aflu vreodată. Dar nu mai contează. Mai ales că ne-am întors de unde am plecat.

4

Sistemu’ sistemului

Am avut câteva zile în care m-am ciocnit de tot felul de întâmplări care au întărit convingerile mele privind sistemul de învățământ din Grecia. Sunt aici din 2008 și am avut timp suficient, zic eu, să-mi formez o părere. Din păcate-i una proastă. Chiar foarte proastă. E drept, nu am foarte multe opțiuni când vine vorba de a compara curtea de aici cu cea a vecinului -poate doar cu România și cu Austria unde am apucat să trăiesc mai pe mult și mai pe-ndelete. Dar să nu uităm, vremurile mele acolo au fost lipsite de copii și interes pentru ei.
Ionuț merge la o grădiniță privată. Am mai povestit eu cu alte ocazii peripețiile noastre și mi-am strigat în gura mare ori de câte ori am fost întrebată dezamăgirile privind modul în care copiii de aici sunt băgați în sistem. Fiecare părinte își măsoară calitățile în funcție de performanțele odraslei. Știe trei limbi, joacă fotbal, dansează, știe să citească și să scrie la trei- patru ani? Îți faci bine treaba, bulină roșie și notă cu plus. Nu le faci program care să-i țină ocupați toată ziua? Nu face NIMIC înafară de ce face la grădiniță? Rușine. Ai picat testul. Nu neg, de fapt, nu doar că nu neg, sunt convinsă că toți părinții aceștia își iubesc enorm copiii și vor să le ofere ce-i mai bun. Dar oare, ce credem noi, părinții, că-i mai bun pentru ei, e văzut la fel de cei în cauză?

Oh, și poveștile horror continuă de îndată ce odoarele încep școala. Care școala și clasa I sunt văzute ca niște babe cloanțe. De vrei să bagi în sperieți o mamă spune-i zâmbind pe sub mustăți (da, sunt rea, dar aici chiar se poartă! Mustața nu sperieții!) „Stai să vezi când începe școala! Gata cu distracția!” Primele clase, hai, treacă meargă, faci teme cu ei de când ajung acasă până după amiaza. Și apoi engleză sau franceză. Sport. Dans. Program liber? Ce-i ăla? Dar de prin a IIIa, chiar că-i gata viața lor. After school, unde învață bieții de ei tot ce n-au învățat dimineață la școală. Nu, corectez, unde le este predată materia ce n-a fost predată dimineața la școală. În Grecia e dezvoltat până la refuz sistemul ăsta de școlarizare particulară de după amiază. Colțul și farmacia. Colțul și școala (așa numitele „φροντηστηρια”). Și se mai miră toți că puștani de 10-12 ani sunt plictisiți de viață…

Părinții înjură sistemul, plâng de mila copiilor, suferă financiar pentru ei. Și atunci, normal ar fi să încerce să amâne, pe cât se poate, chinul ăsta. Nu? Ei bine, nu.

Habar nu am care-i sistemul în țară când vine vorba de mersul la școala, vârsta etc. dar aici, toți copiii născuți în același an, din ianuarie până-n decembrie, merg împreună în aceași clasă. Adică în anul pre pregătitor (unde-i Ionuț acum) cei treizeci de copii au vârste între 5 ani (cei născuți în ianuarie 2010) și 4 ani și 3 luni (cei născuți în decembrie 2010). La anul, toți ăștia merg în anul pregătitor și peste doi ani, la școală, clasa 1. Adică într-o clasă de, să zicem 20 de copii, vor fi copii de 6 ani jumătate (Ionuț) și copii care nici nu au împlinit 6 până începe anul școlar. Pe mine gândul ăsta, sincer, mă cutremură. Și atunci, pornesc discuții. Prietenul cel mai bun al lui Ionuț a împlinit cinci ani în decembrie. Anul ăsta, în septembrie, merge în clasa 1 și mama lui, o femeie extraordinară dealtfel, e speriată ca de bombe.
Educatoarea i-a recomandat să-l mai țină un an la clasa de grădiniță și de aici, o întreagă poveste.
– Om bun, nu-i vorba că-i prost copilul (evident, la asta a dus-o mintea prima dată!) E pur și simplu mic! De ce să se chinuie?
– Dar el vrea să meargă! L-am întrebat și vrea să meargă la școala! îmi explică ea.
Îmi amintesc de o prietenă dragă care-mi spunea – „Copiii știu ce vor dar nu știu de ce au nevoie”, o citez dar fără prea mare succes.
– Dacă educatoarea ți-a zis că ar fi bine să-l mai ții un an acasă, de ce să nu o asculți? Are experiență, ai încredere în ea…
– A zis că sigur face față, dar va trebui să muncească mai mult ca restul…
– Păi tocmai asta-ți spun și eu! Lasă-l să fie copil încă un an… De ce să-l chinui?
– Toți colegii lui merg la școala, dacă-l las un an ce o sa creadă? Că-i ceva în neregulă cu el?

Nu, nu-i nimic în neregulă cu el. Ceva-i putred în mintea celui care a gândit un astfel de sistem. Și e drept, nu mă pot pune-n locul ei pentru că al meu copil o să aibă șase ani jumate în prima zi la școală. Nu cinci.

Altă prietenă, alt copil în aceași situație. Ea l-ar ține încă un an, la altă grădiniță, ca să nu se simtă copilul prost. Mai ales că-i și cel mai înalt din clasa lui. Ea l-ar ține, soțul însă nici nu vrea să audă.
– O să creadă lumea că-i prost! Copilul meu să rămână încă un an la grădiniță? N-are nimic, o să muncească mai mult. Nici nu vreau să aud.
Duc lupta asta surdă – dar gălăgioasă tare, de luni bune. Degeaba-i vorbește educatoarea, degeaba îi explică nevasta. Nu. Eticheta e mai lipicioasă decât ar trebui.

O mămică de gemeni din clasa lui Ionuț îmi povestea cum copiii, care împlinesc cinci ani în luna mai, sunt foarte diferiți. Băiețelul e cu mult înaintea surorii lui – care în plus, are niște mici probleme de vorbire. Să o țină pe fetiță încă un an la grădiniță? Dar SUNT GEMENI! Ce o să facă în clipa în care cei doi vor înțelege că unul e cu un an înaintea celuilalt? Mai are un an și ceva timp de gândire, dar cred că decizia-i luată. Și nu, nu în favoarea fetiței.

Și poveștile pot continua. Părinții se încăpățânează – soluția-i simplă: copiii vor munci mai mult decât ceilalți, puțin mai mari. Oricum, între șase ani și șapte luni și șase ani fără trei luni nu-i mare diferență, doar câteva zeci de zile. Și apoi, scuza mea preferată – așa am fost și noi și suntem bine! Nu, nu sunteți bine. Și nu vor fi nici ei bine. Dar cine are poftă s-audă?