1

#autenticitate (lecția lui Ionuț)

Sunt mamă de șapte ani și (aproape) zece luni și tot atâta timp mi-a luat să realizez ce dar fantastic e un copil în viața omului. Las la o parte orice fel de clișee – „copilul e viața mea, toate s-au schimbat și nu vor mai fi vreodată la fel, copilul e pe primul plan, viața mea are o menire” – pentru că nu cred și nici nu mă regăsesc în ele. Dar știu sigur că de șapte ani și (aproape) zece luni am început să mă cunosc mai bine. Să conștientizez lucruri și stări care-mi erau sub nas dar care de-abia odată cu apariția lui Ionuț au început să iasă la lumină. Toate fricile, toate rușinile, tot sufletul de copil ascuns în mine, toate durerile – toate, absolut toate au căpătat noi dimensiuni și înțelesuri. Cel mai ușor e să le observi. Să le conștientizezi cu adevărat e următorul pas și să încerci să trăiești cu ele, ei bine, asta-i partea mai grea.

Copilul meu mi-a deschis ochii de multe ori. Mi-a aruncat în față chestii pe care nici nu știam că le am ascunse-n mine. Mi-a trezit fricile. Mi le-a amplificat, așa cum ar întoarce un buton de sonor. La maxim, fără încălzire, fără avertisment. Mi-a întors viața pe toate părțile și mi-a zburlit gândurile și toate cele pe care le credeam bătute-n cuie, care erau așa de când au fost.

Cu el am încercat de la început să fiu eu. Să nu mă ascund după o mască perfectă – privind în urmă îmi dau seama că nici n-ar fi fost posibil. Că el are un radar care se conectează la emoții și simt lipsa autenticității dintr-o răsuflare. Cu el ne-am purtat de la început așa cum am fi făcut-o cu orice alt om. Cu drag, cu suflet, cu răbdare  – nu destulă de cele mai multe ori. E greu să vezi un ghemotoc de om și să-l tratezi deja ca pe ceva ce ESTE și nu ceva ce VA FI (când crește). Suntem setați să educăm, să luam frâiele și să ținem lecții și asta ne face, vrem nu vrem, să ne ascundem pe noi, noi, cei reali, în spatele unor măști.

Pentru mine, din toate lecțiile, cea mai importantă lecție pe care încă o învăț de la Ionuț (și mai am până la absolvire!) e lecția asta, de a fi cine sunt. Așa cum sunt. Fără frica de a fi judecat și pus la colț. Fără rușine și teama de rușine. Lecția de a sta drept.

Când am fost la spital, mi-e și greu să cred că au trecut deja atâtea zile! copilul meu a cooperat. Cu tot ce i s-a cerut.  A stat la perfuzii, a stat la schimbat pansamente, a stat pe burtă cum i-am cerut, pe partea dreaptă, a stat în pat, a stat nemișcat. Tot ce a cerut? Să i se vorbească frumos. Am ajuns noaptea la urgențe, mie-mi era stomacul strâns de grijă. Am intrat așa cum am fost învățată, cu teamă, respect (sau frică) de doamna doctor. Am stat cuminte și ne-am așteptat rândul. Când l-au luat pe Ion la palpalt și controlat, copilul meu a zis STOP. Vreau să știți ce-mi faceți. Și dacă o să mă doară? Glumești, i-au zis? Hai, lasă-ne să ne facem treaba. Nu, vreau să știu ce vreți să faceți și dacă o să doară. Am aproape opt ani. Au râs de el, eu stăteam cuminte, de frică, știți cum ne-au învățat pe noi să stăm. O să îți punem un fluturaș să luăm sânge. Dar nu doare deloc. Deloc? Nici măcar puțin? Nici măcar înțepătura? Nu, nu te doare au spus ele. I-au luat mâna, au înțepat. A durut. M-ați mințit. Ei hai, ești bărbat, au continuat ele. Și dacă-s bărbat nu are voie să mă doară? Ce prostie e asta? Sunteți mincinoase. Trebuia să-mi spuneți că doare puțin să mă pregătesc! Ele și-au dat ochii peste cap, eu l-am strâns în brațe. Ionuț a stat drept.

Dimineața la nouă a intrat în operație, apoi a ieșit și câteva ceasuri mai târziu și-a revenit. Când au venit să-i schimbe perfuzia a deschis ochii: Ce-mi faceți? Nimic, a spus asistenta. Te rog să nu mă minți. Vreau să știu. Mă doare? Asistenta a zâmbit și i-a explicat exact ce urma să facă. I-a promis că-l va trezi la următorul flacon de perfuzii. Vreau să mă avertizezi și să nu faceți nimic pe ascuns, a spus copilul și eu m-am făcut mică într-un colț. Cuminte. Așa cum am fost învățată. Când doctorul l-a luat pe repede-nainte, copilul nu s-a lăsat. Mami, mi-a spus să tac. Așa vorbește un doctor de copii? Mi-a spus că-mi prinde puța cu leocoplast. Păi ce prostie e asta? I-am spus chiar așa, doctore, asta e o prostie. Un doctor de copii nu poate spune așa ceva unui copil. Mai ales unui copil care e în spital. Mami, domnul ăsta nu a fost deloc politicos. Și eu i-am spus că-i nepoliticos. Și el mi-a spus că-s obrazic. Dar eu știu că nu-s!

Din mine a mai rămas un ghem, rușinat și speriat. Și-mi dau seama că mai am cale lungă să ajung să fiu ca el, un copil drept, un copil care la nici opt ani știe să fie el. Am cale lungă până să nu mă tem să vorbesc, să deschid gura, să nu-mi fie frică să fiu eu cum sunt EU nu cum așteaptă alții să fiu. Copil cuminte și ascultător și invizibil dacă se poate.

Ce vreau eu să vă spun acum? Haideți să încercăm cu toții să învățăm ceva de la ei. De la copiii noștri. Să nu-i facem să le fie teamă să deschidă gura. Să nu le fie teamă să spună ce au de spus. Să-i învățăm că respectul se câștigă și-i bine să fie mutual și nu, respectul nu înseamnă pronumele de politețe și nici bună ziua în loc de salut și nici teamă. Haideți să-i lăsăm și să-i încurajăm să fie EI.

Cred cu tot sufletul în autenticitate. Cred și vreau să am curaj să deschid gura, să spun ce am de spus, să fugă teama de a fi judecată și pusă la colț. Să nu-mi fie. Să fiu senină. Am cel mai bun profesor din lume. Și-s convinsă că și voi.

Port textul ăsta de multă vreme-n minte. Încă de când am aflat de proiectul – Inspire Other Travelers – aveam o listă de povești cu Ionuț, copilul care nu se teme să fie el. Ionuț care-i autentic, Ionuț care mă inspiră, Ionuț care-i EL cum vrea să fie și doamne, bine că-i el și nu se lasă schimbat în ce (uneori) vreau eu să-l schimb. Despre Inspire Other Travelers o să tot auziți și-i bine de tot pentru că lumea asta are nevoie de povești care inspiră și care mută munții din loc. Nu-i așa?

Anunțuri
0

Din nou, despre Mame de Poveste

Am promis că mă țin departe de știri, politică și televizor. Că o să-mi încarc rezerva de gânduri bune cu ore petrecute la soare și lângă mare, cu oameni pe care-i iubesc, cu cărți, povești și vorbe de-ale lui Ionuț. Că nu mai pun suflet nimic,  mă fac mică, mică de tot până trece valul și mă ocup doar de lucruri care-mi aduc bucurii. Proiectul meu și-al Verei e unul dintre lucurile ăstea: Mame de Poveste – pentru cei care nu știți despre ce vorbesc eu aici. Ideea noastră a luat avânt și-i disponibilă acum în patru limbi. Povestea copiilor care aduc somnul, Max și Mara o găsiți acum și-n engleză, și-n germană și până și-n limba greacă. Cesuleț Timpulescu e disponibil în engleză și lucrăm de zor și cu spor pentru ca povestea lui Fluturaș cel delicat să fie următoarea tradusă. Ei și asta nu e tot! Peste puțin timp, o scoatem în lume și pe vulpița Ada, o nonconformistă pe care cu siguranță o vor iubi toți copiii.

Cum să nu mă umple de bucurie gândurile tuturor celor care au primit deja jucăriile și ne trimit mesaje din toate părțile? Că-s iubite jucăriile și poveștile ce le însoțesc sunt citite și recitite? Cum să mă las doborâtă de supărări de zi de zi care oricum trec, atunci când văd că oamenii pot fi fericiți cu o idee de-a mea ce a prins viață?

Ionuț e fanul nostru numărul unu. Știe poveștile de pe vremea când erau doar fițuici mâzgălite cu pixul și le iubește pe fiecare-n parte. Mă pune să dezvolt conflictele și să inventez și alte rânduri, mai că n-am pornit alte capitole cu aceleași personaje. Jucăriile stau la loc de cinste, în pat, lângă el și le duce pe rând la plimbare și-n excursii.

– Mami, ăstea-s cele mai frumoase povești. Pentru că le scriem amândoi (gata, m-a dat de gol!) și pentru că nu-s nici pentru fetițe, nici pentru băieți. Sunt pentru copii!

V-am făcut curioși? Faceți-vă curaj, alegeți și comandați jucării minunate cu povești pe măsură!

mamedepoveste@gmail.com

gasca2

0

Repetiția-i mama învățăturii

Despre Mame de Poveste, proiect drag și de suflet, am tot scris. I-am dat aripi în urmă cu aproape un an și de atunci a trecut prin tot felul de schimbări, căutându-i și căutându-și forma perfectă. Am început în formatul trei mămici, după un timp am rămas două, apoi, din nou trei. Am crescut ideea, am modificat-o, am mărit familia personajelor, pe altele le-am pus pe lista de așteptare. Am învățat din mers și încă o facem.

De ceva vreme, suntem din nou două. Eu și Vera. Ea creează, desenează și realizează jucăriile. De aspectul grafic, tot ea se ocupă. Eu? Ce fac eu? Iau personajul, îl invit la mine acasă și-i scriu povestea. Apoi trimit veștile în lumea-ntreagă.

De ce vă povestesc din nou despre noi? Că am rămas din trei doar două, nu-i neaparat o știre. De ce am luat o pauză și am stat tăcute și tupilate? Pentru că venim acum, cu o schimbare. De aspect. De prezentare.

(liniște, suspans)

Povestea care însoțește jucăria minunată era tipărită pe hârtie manuală. Format A4. Ce nu-mi plăcea în mod special și parcă nu mă lăsa să mă bucur pe de-a-ntregul de ideea noastră. Așa că am săpat și căutat idei. Vera a găsit-o prima și mi-a și propus: în loc de A4, ce-ai zice de o cărticică în format A6? Cu copertă și desene? Ilustrații? Pentru cei ce habar n-au cum arată asta – printre voi eram și eu până m-a luminat jumătatea Mame de poveste: se ia un A4 și se-ndoaie, ajungem la două jumătăți de A5 care se înjumătățesc și ele într-un A6. Sau două.

Adică Cesuleț Timpulescu, Max și Mara, fluturaș cel delicat și vulpița plină de personalitate și-au spus istorioara ce de-acum încolo apare într-o cărtică colorată și veselă. Cu ilustrații și-n formatul ideal de dus peste tot (vorbesc din experiență!)

alexandra cesuletul timpulescu 20

Așteptăm păreri și comenzi. Pe adresa mamedepoveste@gmail.com. Să fie-n ceas bun!