0

Încercări

Las în urmă două săptămâni de groază. Cu niște ferestre de lumină, că doar n-or fi toate negre în același timp, dar tot de groază și urâte au fost zilele ce-mi stau în spate. La job, am dat-o de gard rău de tot cu un proiect care, teoretic, nu ar fi putut da greș. Ei bine, am reușit performanța și încă-mi vine să mă bag în dulap când îmi amintesc. Am adus la Timișoara o expoziție faină, cu public foarte bine definit. Nu-i pentru publicul larg – și asta o spune și titlul ei. E nișată și-i bine că e așa – cât de greu poate să fie să o promovezi?  Sunt convinsă că și un student în anul I ar putea să se ocupe de PR-ul ei și să ia notă mare la examen. Ei bine, surpriză. Da, sunt plină de surprize. Am ignorat complet publicul țintă – pentru că mintea mea e doar la tineri, i-am băgat în programul de promovare doar pe studenți. Care studenți erau în plin proces de predare de proiecte și clar, n-aveau timp de vernisaje și alte minuni cu pișcoturi (n-am avut) și șampanie (nici din asta n-am avut). Am trimis eu mesaj cu cântec la presă (pe care de data asta aș fi putut-o ignora complet) și a fost cam degeaba. Publicul țintă trebuia chemat personal – sau mă rog, trebuia verificat de câteva ori de mesajul a ajuns și la ei. Ups, n-am făcut-o nici pe asta.  Și am chiar și un prieten în domeniu, care și el îi știe pe toți și pe toate – și-l văd și des și naiba știe ce o fost în capul meu pentru că nici lui nu i-am spus prea multe. Probabil că în mintea mea n-a fost nimic înafară de studenți. Așa că, în lista lungă cu ce să nu facem când organizăm un eveniment, eu am bifat tot ce era de bifat. Stai jos, 4!

Apoi au urmat episoade cu pixeli și imagini prea pixelate și texte ce au trebuit corectate cu 10 minute înainte să intre la tipar. Încurcături cu titluri, ba doamnă, ba profesor doctor, ba conferențiar, ba stimată. Taximetristul care trebuia să ia la aeroport artistul a uitat să meargă după el. Bannere care trebuiau să facă piața să vuiască și lumea să vorbească trebuie mutate în altă parte unde vuietul n-o fi așa puternic. Și tot așa.

Colac peste pupăză, Ion trece prin episoade pe care mi-am promis că nu le va mai trăi vreodată. Și îi ies toate frustrările și supărările cu lacrimi multe și stau cu el și stăm toți trei. Și îl țin în brațe și el pe mine și ta-su e și el cu noi (deja înțelege bine ce zicem) și-mi spune că nu a fost un an ușor, n-a fost deloc ușor și lui în continuare îi este dor de mine și așa-i că și mie de el? Și-și amintește ce viață frumoasă am avut noi până n-a crescut și ce dor îi este lui de făcut litere în aer cu Katerina.

Lăsăm în urmă două săptămâni urâte tare. Azi am luat bilete care ne vor duce la mare și la soare și trei săptămâni o să ne prefacem că n-am plecat niciodată nicăieri.

Anunțuri
2

Minciuni nevinovate

Am avut un eveniment weekend-ul ăsta, ieșire-n lume cu pantofi cu toc și rochie și păr lăsat să fluture. Ne-am nimerit la aceași masă mai mulți cunoscuți și printre altele am ajuns și la discuții despre ai noștri copii.

– Noi ne-am spus fetelor că suntem la un simpozion! povestește cineva. Așa le zicem de fiecare dată când ieșim seara-n oraș. Le-am zis că e o chestie plictisitoare unde cineva vorbește și noi stăm și ascultăm. Dar trebuie să fim îmbrăcați frumos. Așa că au rămas cu bunica fără nici o problemă! HA HA HA!

– Noi le-am spus copiilor că mergem la doctor! De fiecare dată când ieșim seara-n oraș le spunem că mergem la doctor! Am surprins-o pe fetiță spunându-i fratelui ei, gata, hai la culcare pentru că eu trebuie să merg la doctor, rămâi cu Ana, dădaca! HA HA HA!

– Noi când am plecat în vacanță două săptămâni, fără ei, le-am spus că mergem la lucru și trebuie să stăm și să și dormim acolo! HA HA HA

Au făcut turul mesei, cu povești și minciuni care de care mai … nevinovate.

– Voi ce i-ați spus în seara asta? ne întreabă și ochii-s pe noi.

– Că mergem la o nuntă…

– Și când ați mers la Roma? Sau la Berlin? Fără el??

– Că mergem la Roma. Și la Berlin.

– Păi și n-a plâns? N-a fost supărat?

– N-a sărit în sus de fericire dar a fost ok. Știa unde suntem, câte zile stăm, cu cine rămâne…

– Și când ieșiți seara-n oraș? Ce-i spuneți?

– Că ieșim în oraș!

Ne privesc cu neîncredere. Și noi pe ei la fel. Mie una mi se pare deplasat să-mi mint copilul în halul ăsta. Ei probabil simt la fel sinceritatea noastră.

– Adică atunci când fiica-ta o să aibă 13 ani și o să-ți spună că merge cu o prietenă în oraș când ea de fapt merge acasă la iubitul ei … și tu afli… o să o cerți pentru că te-a mințit! încearcă crețul să dezghețe atmosfera.

– Evident! Pedepsită! În casă până la 30 de ani, râde tatăl unei fetițe dar am impresia că parcă nu mai e râsul lui…

4

Puterea obișnuinței

Pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că alea mai ușoare zile din viața cu Ionuț au fost cele de dinainte de începerea grădiniței. N-aveam nici o grijă-n lume – el oricum n-are nici acum, nu mă chinuiau gânduri și eram pașnică mai mereu. Ei bine, de când e-n colectivitate și prin urmare în contact cu tot felul de individe, mie una îmi vine să mă dau cu capul de pereți în fiecare zi. Și tot în fiecare zi visez la Finlade-ndepărtate și sisteme de educație deschise la minte. Obsesia ăstora de aici, nu, nu doar în învățământ ci în general, de a-i „obișnui” și „pregăti” pe copiii cu una alta, se izbește de bunul (meu) simț. De common sens-ul ăla pe care ar trebui să-l avem cu toții de la mama natură, sau mă înșel? Ce-i cu fixația asta continuă de a educa, de a modela, de a construi, de a repara copiii? De ce trebuie să ne setăm pe direcția că trebuie să-i obișnuim cu chestii? De a-i pune neaparat în forme și tipare, să iasă ca niște matrițe, unul după altul și toți la fel?

Până acum vreo patru luni aveam impresia că Ion al meu e model de personaj antisocial. Nu vorbea cu nimeni, nu băga pe nimeni în seama, nu saluta, nu mulțumea, de cele mai multe ori de insista cineva să-l audă vorbind, copilul meu bolborosea niște chestii doar de el înțelese sau, și mai bine, făcea pe surdul. Trebuie să-l duci să facă activități. Să se învețe cu lumea! Să-l despartă la grădi de prietenul lui ca să fie nevoie să socializeze cu alții. Să se-nvețe și cu alții. Muream încet în fiecare zi și după fiecare discuție. Ce să explici și mai ales de câte ori, că asta are de-a face doar cu caracterul și nu cu obișnuința? Ion iese în lume de când are 10 zile – nu se pune problema că n-ar fi obișnuit cu oamenii în jurul lui. Pur și simplu, AȘA E EL. Când a fost pregătit și-a dat drumul singur. Asta s-a întâmplat cu vreo două luni în urmă și de atunci nu s-a mai oprit din socializat. A avut nevoie de mai mult timp decât mine. Decât media copiilor. Și ce dacă?

Trebuie să se învețe cu statu’ liniștit. Că la anul, nu o să mai zburde ca un miel. La anul, e treabă serioasă, să fie obișnuit până atunci că trebuie să stea cuminte. La anul merge la școală! Zbang, zbang, simt cum m-aș face una cu peretele din fața mea.

– Azi la grădi n-am ieșit afară, am pierdut provocarea, îmi explică Ion.

– Păi cum așa?

– Pentru că ne-am mișcat și am vorbit, doamna profesoară a zis că am pierdut așa că stăm în clasă. Dar ea nu știe că eu aștept să stau în clasă de când a început grădinița! Mă săturasem de jucat afară…

Cer o explicație. Cică a fost doar un joc. Dacă stăteau nemișcați și tăcuți și cuminți – vorbim aici despre copiii dintre care cel mai mare are 5 ani și 7 luni! ieșeau afară, la joacă. „E un joc, să-i învățăm să stea cuminți. Să-i obișnuim!” Nu vreau să arunc nici măcar o pietricică în direcția lor. E una dintre cele mai simpatice grădinițe, educatoarele sunt empatice și nu folosesc metode de pedeapsă, ceartă, umilire. Dar nu lipsește nici acolo obsesia asta cu obișnuitul copiilor. Cu dresarea lor.

Crețul încearcă să-mi dezamorseze bomba de sub șezut. Eu am însă una și-n buzunar și-n geantă și mai ales în minte. Încerc să fac pace cu mine. Mi se spune să încerc să mă obișnuiesc…

4

Sistemu’ sistemului

Am avut câteva zile în care m-am ciocnit de tot felul de întâmplări care au întărit convingerile mele privind sistemul de învățământ din Grecia. Sunt aici din 2008 și am avut timp suficient, zic eu, să-mi formez o părere. Din păcate-i una proastă. Chiar foarte proastă. E drept, nu am foarte multe opțiuni când vine vorba de a compara curtea de aici cu cea a vecinului -poate doar cu România și cu Austria unde am apucat să trăiesc mai pe mult și mai pe-ndelete. Dar să nu uităm, vremurile mele acolo au fost lipsite de copii și interes pentru ei.
Ionuț merge la o grădiniță privată. Am mai povestit eu cu alte ocazii peripețiile noastre și mi-am strigat în gura mare ori de câte ori am fost întrebată dezamăgirile privind modul în care copiii de aici sunt băgați în sistem. Fiecare părinte își măsoară calitățile în funcție de performanțele odraslei. Știe trei limbi, joacă fotbal, dansează, știe să citească și să scrie la trei- patru ani? Îți faci bine treaba, bulină roșie și notă cu plus. Nu le faci program care să-i țină ocupați toată ziua? Nu face NIMIC înafară de ce face la grădiniță? Rușine. Ai picat testul. Nu neg, de fapt, nu doar că nu neg, sunt convinsă că toți părinții aceștia își iubesc enorm copiii și vor să le ofere ce-i mai bun. Dar oare, ce credem noi, părinții, că-i mai bun pentru ei, e văzut la fel de cei în cauză?

Oh, și poveștile horror continuă de îndată ce odoarele încep școala. Care școala și clasa I sunt văzute ca niște babe cloanțe. De vrei să bagi în sperieți o mamă spune-i zâmbind pe sub mustăți (da, sunt rea, dar aici chiar se poartă! Mustața nu sperieții!) „Stai să vezi când începe școala! Gata cu distracția!” Primele clase, hai, treacă meargă, faci teme cu ei de când ajung acasă până după amiaza. Și apoi engleză sau franceză. Sport. Dans. Program liber? Ce-i ăla? Dar de prin a IIIa, chiar că-i gata viața lor. After school, unde învață bieții de ei tot ce n-au învățat dimineață la școală. Nu, corectez, unde le este predată materia ce n-a fost predată dimineața la școală. În Grecia e dezvoltat până la refuz sistemul ăsta de școlarizare particulară de după amiază. Colțul și farmacia. Colțul și școala (așa numitele „φροντηστηρια”). Și se mai miră toți că puștani de 10-12 ani sunt plictisiți de viață…

Părinții înjură sistemul, plâng de mila copiilor, suferă financiar pentru ei. Și atunci, normal ar fi să încerce să amâne, pe cât se poate, chinul ăsta. Nu? Ei bine, nu.

Habar nu am care-i sistemul în țară când vine vorba de mersul la școala, vârsta etc. dar aici, toți copiii născuți în același an, din ianuarie până-n decembrie, merg împreună în aceași clasă. Adică în anul pre pregătitor (unde-i Ionuț acum) cei treizeci de copii au vârste între 5 ani (cei născuți în ianuarie 2010) și 4 ani și 3 luni (cei născuți în decembrie 2010). La anul, toți ăștia merg în anul pregătitor și peste doi ani, la școală, clasa 1. Adică într-o clasă de, să zicem 20 de copii, vor fi copii de 6 ani jumătate (Ionuț) și copii care nici nu au împlinit 6 până începe anul școlar. Pe mine gândul ăsta, sincer, mă cutremură. Și atunci, pornesc discuții. Prietenul cel mai bun al lui Ionuț a împlinit cinci ani în decembrie. Anul ăsta, în septembrie, merge în clasa 1 și mama lui, o femeie extraordinară dealtfel, e speriată ca de bombe.
Educatoarea i-a recomandat să-l mai țină un an la clasa de grădiniță și de aici, o întreagă poveste.
– Om bun, nu-i vorba că-i prost copilul (evident, la asta a dus-o mintea prima dată!) E pur și simplu mic! De ce să se chinuie?
– Dar el vrea să meargă! L-am întrebat și vrea să meargă la școala! îmi explică ea.
Îmi amintesc de o prietenă dragă care-mi spunea – „Copiii știu ce vor dar nu știu de ce au nevoie”, o citez dar fără prea mare succes.
– Dacă educatoarea ți-a zis că ar fi bine să-l mai ții un an acasă, de ce să nu o asculți? Are experiență, ai încredere în ea…
– A zis că sigur face față, dar va trebui să muncească mai mult ca restul…
– Păi tocmai asta-ți spun și eu! Lasă-l să fie copil încă un an… De ce să-l chinui?
– Toți colegii lui merg la școala, dacă-l las un an ce o sa creadă? Că-i ceva în neregulă cu el?

Nu, nu-i nimic în neregulă cu el. Ceva-i putred în mintea celui care a gândit un astfel de sistem. Și e drept, nu mă pot pune-n locul ei pentru că al meu copil o să aibă șase ani jumate în prima zi la școală. Nu cinci.

Altă prietenă, alt copil în aceași situație. Ea l-ar ține încă un an, la altă grădiniță, ca să nu se simtă copilul prost. Mai ales că-i și cel mai înalt din clasa lui. Ea l-ar ține, soțul însă nici nu vrea să audă.
– O să creadă lumea că-i prost! Copilul meu să rămână încă un an la grădiniță? N-are nimic, o să muncească mai mult. Nici nu vreau să aud.
Duc lupta asta surdă – dar gălăgioasă tare, de luni bune. Degeaba-i vorbește educatoarea, degeaba îi explică nevasta. Nu. Eticheta e mai lipicioasă decât ar trebui.

O mămică de gemeni din clasa lui Ionuț îmi povestea cum copiii, care împlinesc cinci ani în luna mai, sunt foarte diferiți. Băiețelul e cu mult înaintea surorii lui – care în plus, are niște mici probleme de vorbire. Să o țină pe fetiță încă un an la grădiniță? Dar SUNT GEMENI! Ce o să facă în clipa în care cei doi vor înțelege că unul e cu un an înaintea celuilalt? Mai are un an și ceva timp de gândire, dar cred că decizia-i luată. Și nu, nu în favoarea fetiței.

Și poveștile pot continua. Părinții se încăpățânează – soluția-i simplă: copiii vor munci mai mult decât ceilalți, puțin mai mari. Oricum, între șase ani și șapte luni și șase ani fără trei luni nu-i mare diferență, doar câteva zeci de zile. Și apoi, scuza mea preferată – așa am fost și noi și suntem bine! Nu, nu sunteți bine. Și nu vor fi nici ei bine. Dar cine are poftă s-audă?

6

Cocoșul, găinile și întrebările lui Ionuț

O prietenă bună i-a adus lui Ionuț o carte ce l-a fascinat încă de la prima citire. Am citit-o, recitit-o, discutat-o, analizat-o. Ca de fiecare dată când dăm peste un autor ce ne place, eu încep sa-i caut toate creațiile – în cazul ăsta s-a dovedit că domnul Sven are o mulțime de titluri. Când am plecat la Viena aveam în minte cărțile ăstea și așteptam doar ocazia unei vizite prin librării. Nu mi s-a arătat așa că am delegat-o pe tușa Dea să meargă să aleagă un titlu la întâmplare. Fata a găsit, m-a sunat, între un chiuit a lui Ionuț și un zgomot de pe pe stradă am dat din cap „Ia orice, doar să fie cu Petterson și Findus!”, ea a luat și de aici începe distracția.
Ieri, pe drum, de la Viena la Timișoara m-am apucat de citit. Text la prima vedere, în limba germană, carte și a el ei conflict necunoscute pentru amândoi. Povestea e simplă: Petterson e un domn în vârstă care locuiește cu al lui prieten bun, pisoiul vorbitor Findus și zece găini. Într-o zi, domnul acesta aduce acasă un cocoș (pentru că i se făcuse milă de el, fostul lui stăpân voia să-l facă supă!) și de aici începe distracția – mai ales pentru pisoi care nu pricepe nici în ruptul capului ce-i așa de special la un cocoș de toate găinile sunt mereu după el. E gelos micul pisoi și pe bună dreptate. În plus, cocoșul face gălăgie, cântă mai mereu și-i aduce pe toți în pragul disperării. Prea mult zgmot, prea mult tărăboi. Într-un final, Findus îl păcălește pe cocoș, care fiind mândru, ca toți cei din soiul lui, își ia zborul și dispare. Totul clar. Neclar începe să(-i) fie (lui Ionuț) finalul. Petterson află de la găini ce s-a întâmplat, cum cocoșul a fost păcălit de Findus și a plecat dar văzându-le „așa de vesele” trage concluzia că în curând curtea va fi plină de puișori. Ele, râd și chicotesc și îi confirmă. Iar Findus e tare fericit să afle că va trebui să aibă grijă de puiuți.
Și gata cartea. În primă fază Ionuț a fost teribil de preocupat de cocoșul care făcea gălăgie.
– Mami, dar cât poate să cânte un cocoș? De ce nu voia să facă și liniște?
Apoi, mai pe seară, după ce am recitit povestea, au început altele.
– Dar mami, de unde să apară puișorii? Și cum apar? Și de ce chicotesc găinile? Și cum o să fie puișorii? Doar cu mămicile? Și cine e tăticul? Și unde-s? Nu-i arată-n poză?
Evident, m-am codit și m-am dat neștiutoare, dar asta nu prea funcționează pe termen lung. Ce explicații să-i dau? Crețul zice – tu ai găsit cartea, tu dezlegi misterul, și bine zice. Prietenele râd și tare, tare n-ar vrea să fie-n locul meu. Sor-mea chicotește și ea și confirmă că eu am ales cartea.
Voi ce i-ați spune? Mama lui de cocoș…

9

TREBUIE să…

M-am săturat până peste poate de domnia lui „TREBUIE”. Copilul trebuie să asculte, să mănânce ce-i spunem noi și când îi spunem noi, să se poarte frumos, să se supună, să se îmbrace cum îi spunem, să nu aibă prea multe păreri, să stea cuminte, să stea frumos. Copilul trebuie.
Revoltată până sus, sus de tot în dimineața asta și cu fum gros ce-mi iese din nări. Fum negru de supărare. Copilul trebuie.
Nu știu care-i povestea cu ce „trebuie să” un copil din România pentru că de fiecare dată când ajung acasă mă înconjor de oameni faini și buni care simt ca mine. Habar nu am care-i situația printre restul oamenilor. O fi mai bună ca aici, o fi mai rea, n-o fi deloc. Aștept să-mi spuneți voi. Dar în partea asta din josul globului, unde-s io acum, pufăi de cel puțin trei ori pe zi. Pentru că aici un copil trebuie. Trebuie să asculte, să stea cuminte, să nu se miște prea mult, să stea frumos, trebuie. Și dacă trebuie, trebuie.
Săptămâna trecută, Ionuț mă anunță că el nu vrea să meargă într-o mini excursie organizată de grădiniță (la bibliotecă). Nu vrea și pace, el va rămâne la grădi cu prietenul lui cel mai bun. Mă neliniștesc nițel, educatoarea însă îmi alungă temerile: nu vrea să meargă, nu merge. Nu trebuie! (din fericire, grădinița lui Ionuț e pe alt sistem și din partea aia nu am nici un motiv de supărare) După amiază îl întreabă bunică-sa cum a fost în excursie, Ionuț spune că nu a fost, femeia se dă de ceasul morții.
– Dar trebuia să mergi! Cum să nu mergi? Dacă au mers toți?
– Nu a vrut să meargă, nu-i obligatoriu, răspund eu cu lecția învățată de la grădi.
– Dar nu se poate să facă doar ce vrea! Unele lucruri trebuie făcute, explică ea foarte serioasă.
– Ăsta a fost unul dintre lucrurile ce nu trebuiau făcute, și închid subiectul.
– Dar nu se poate așa. Trebuie să facă ce fac toți.
Și să stea cuminte, să stea frumos, să asculte, să se supună.
Ieri vorbesc la telefon cu o amică. Disperată și stresată.
– Fii’mea cea mare nu suporta hainele pe ea. O enervează toate, ne ia ore bune până reușim să o îmbrăcăm. În fiecare dimineață urlă ca nebuna, când vine acasă vrea să stea desculță, nu mai știu ce să fac cu ea!
– Păi las-o să-și aleagă singură hainele dimineața și când vine acasă las-o să stea desculță! zic eu (ce altceva??)
– Nu se poate! Că ea vrea hainele de vară că o enervează hainele groase. Cum să meargă în rochie de vară la grădi? Și desculță? O să răcească!
(aici spatele gol, picioarele goale, vântul și curentul fac ravagii mai rău ca-n România!)
– Dacă răcește, răcește. Cu siguranță data viitoare o să-și aleagă haine mai groase!
– Nu se poate să facă DOAR CE VREA EA! Trebuie să și asculte!
Și să stea cuminte, să stea frumos, să se supună.
Altă zi, altă mamă. Băiețelul de o vârstă cu Ionuț. Se joacă și nu se oprește din jucat nici când îl cheamă la masă.
– Hai să mănânci.
– Dar nu mi-e foame.
Vine până la urmă la masă, alături de al meu copil care de pe toate platourile pline cu bunătăți jinduiește doar la macaroane. I le pun în farfurie și începe să mănânce.
– Doar macaroane mănâncă?
– Asta a vrut.
– Dar nu se poate să-l lași să mănânce doar macaroane! spune ea în timp ce umple farfuria micuțului cu ceva din fiecare.
– Păi dacă asta vrea! Are opțiunile în față, e liber să-și ia ce vrea.
– Dar nu se poate. Trebuie să mănânce și altceva! oftează ea în timp pune farfuria băiețelului în fața lui și începe să-l îndoape.
– Trebuie să mănânci tot dacă vrei să te mai joci. Altfel mergem la culcare! decretează sigură și copilul mănâncă. Nu se poate să facă doar ce vor ei.Trebuie să ne asculte când le spunem ceva, pentru că le vrem binele.
Și să stea cuminte, să stea frumos, să se supună.

– Ionuț nu spune mulțumesc, aud eu dintr-o parte. Trebuie să-l înveți. Și nici nu salută. Ce-o să zică lumea, are aproape cinci ani și trebuie să salute. Și nici nu-și împarte jucăriile. Trebuie să le împartă.

Știți ce greu e să fii părinte când „trebuie” ăsta îți conduce viața?

Din fericire, în viața noastră nu prea-și are locul. Ionuț trebuie doar să deschidă gura când merge la doctor, trebuie să ia medicamentele pe care ni le dă, trebuie să nu alerge ca nebunul pe străzile unde circulă mașini, trebuie să nu arunce jucării de la balcon. Adică trebuie când e vorba de sănătate și siguranță. La voi ce trebuie și ce nu?

0

Limbi străine și un sfat

Am mai povestit și cu alte ocazii despre cum văd eu lucrurile, dar subiectul e în continuare actual și provocator. Mă oftic și mă revolt, îmi tot șoptesc eu cum că nu are rost, că sunt responsabilă pentru ce simt și nimeni, nimeni nu mă poate scoate din pepeni decât dacă le permit eu și alte cele. Ei, astăzi am uitat de toată teoria (pe care mi-o repet în minte în fiecare dimineață, ca pe o mantra, poate-poate reușesc să o pun și-n practică). Ionuț e mult mai bine așa că am organizat o ieșire. Și ce loc e mai bun pentru petrecerea dimineții cu un copil de patruanișișapteluni (care a stat în casă o săptămână întreagă!!) decât un magazin cu farfurii și cuțite și obiecte de bucătărit și bucătărie? Intrăm, eu încep să-i explic domnului ce vreau, Ionuț dă atacul printre obiecte (cuțite la nivelul lui??? Vreau și eu unul și o pensulă! Și o cană, și uita-te mami, ce farfurii puse una peste alta!) Eu cu o mână-l caut, cu alta caut în geantă să plătesc.
– Vai doamna, dar de ce nu vorbiți grecește cu copilul? mă întreabă vânzătorul.
Eu mă uit la el ca și cum nu l-aș fi auzit bine.
– Păi de ce să vorbesc cu el grecește? răspund cu o întrebare și zâmbesc politicos.
– Pentru că sunteți în Grecia. Ha ha.
Mă încrunt.
– Și vorbiți foarte bine! Nici n-aș fi zis că nu sunteți de aici, continuă el.
Eu tot încruntată.
– Eu vorbesc cu el în românește. Restul, grecii, să vorbească cu el în grecește.
– Dar doamnă, așa numai în încurcați! Și la ce îi folosește româna? Că doar nu locuiți acolo? Și probabil e obositor pentru el…
Respir, inspir, număr până la patru. Mă opresc din numărat în clipa în care dânsul adaugă, pe un ton din ăla, așa, stațisăvăzicunsecretBOMBĂ:
– Poate de aia e așa agitat…
Pufnesc în râs și nu mă opresc. Încă râd. Ionuț sare într-un picior tot drumul. Și când umblă în două picioare, se cațără pe toate gardurile, la propriu. Îi spun în românește să se liniștească nițel, nu de alta, dar am plase-n mâini și e greu, tare greu să mă țin după el. Evident, mă ignoră. Poate domnul ăla avea dreptate… L-am amețit și acum e prea târziu. (în continuare, râd și râd și râd!)