0

Lectura de weekend

N-am mai povestit de multă vreme nimic despre cărțile mele. Despre ce-mi place mie să citesc, ce am mai citit, ce liste am – în derulare și-n așteptare. Sunt într-un grup de cititoare serioase, mare noroc am cu ele că de-acolo îmi iau inspirația și citesc mai mult decât am făcut-o vreodată. După ce vara asta am trecut-o cu nordic noir și alte minuni ușoare, așa cum se potrivesc la plajă și la soare, de câteva săptămâni am trecut la chestii mai serioase. M-am îndrăgostit iremediabil de Ioana Pârvulescu – m-a făcut să visez la o escapadă la Brașov – chiar așa, ultima dată când am fost acolo a fost în iarna 2001 spre 2002, mulți, prea mulți ani de-atunci. Și adevărul e că din povestea de atunci n-a rămas decât amintirea unor grade puține, al naibii de puține și un drum de noapte cu serpentine, de la ceva întorsură până în Piața Sfatului. Așa că Inocenții ori ba, se cere o vizită în orașul ăla, că prea l-am lăsat să-mi scape nedescoperit!

Am recitit The Handmaid’s Tale și apoi m-a pus naiba să-mi încalc regula – Niciodată nu mă uit la ecranizări (regulă impusă după multe dezamăgiri, nu, pentru mine filmul nu a bătut niciodată cartea). M-a dezorientat rău de tot povestea, chiar de a fost fain jucată. Nu trebuia să-mi stric lectura cu nici un serial. Am zis.

Ieri seara am ajuns în vizită la mătușa mea preferată, draga de ea citea cu poftă și când am văzut ce, am vrut și eu. Am așteptat sâmbăta seara să mă bucur de carte așa cum îmi place: în pat, sub plapumă și la lumina galbenă a veiozei. M-a pleznit somnul și m-am luptat cu el vitejește, am adormit și m-am trezit la 2, am citit până la 3, am adormit la loc și azi am petrecut ultimele ore ale după amiezii tot cu ea în brațe. Ionuț m-a văzut și mă cunoaște, m-a lăsat să citesc în liniște făcându-și de lucru cu niște plușuri. Am stat împreună dar fiecare în lumea lui și doamne, mult iubesc momentele ăstea!

22196204_10154797882470927_3652932504745395502_n

Cartea e faină, e dureroasă, e pe alocuri poate prea plină de termeni și e prea ca un articol de ziar, mai puțin roman. Dar sunt pasaje care-ți fac inima să stea în loc. Sună ireal și totuși atât de cunoscut. E poveste? E pe bune?  Da, sunt șanse să ti se facă pielea de găină în momentul în care realizezi că lucrurile ăstea chiar s-au întâmplat și chiar așa și poate chiar mai rău. Tu, de ești născut prin anii ’60 sau ’70 o să îți amintești de frig și de serile multe și la rând fără curent. De cozi, de frică, de întuneric. Eu nu-mi amintesc așa de multe trăite, cât mai mult auzite și simțite prin ai mei.

O să te revolte și o să urăști tot ce înseamnă ideea de „est”, est comunist. Ideologii stupide care au distrus vieți. O să te întrebi, probabil, așa cum am făcut-o și eu, cine, doamne, cine regretă sau poate regreta vreodată acele timpuri?! Cui îi poate fi dor? Ce nostalgii pot să-ți trezească teama de a vorbi, teama de a gândi, teama de a fi auzit, spionat, urmărit? O să simți alături de ei, de oamenii ăia care peste un gard, la propriu, erau despărțiți de o altă lume.

N-am terminat-o. Mai am un capitol sau două. Le-am lăsat singure, să mă aștepte. Și acum mă duc s-o dau gata. Merită.

P.S. Mi-am amintit de un film, aceași poveste, temă dar spusă pe un ton de-a dreptul vesel. Ironic, ireal, totuși așa ceva chiar s-a întâmplat? Vi-l recomand și pe ăsta:

Anunțuri
0

Recomandarea de sâmbătă

Despre cărți am tot scris. Ba despre ale mele, ba despre ale lui Ionuț. Suntem toți cititori pasionați – pentru mine cel puțin nici o zi nu-i perfectă de nu apuc să-mi linștesc ochii și mintea pe vreo pagină, două trei. Chestia-i valabilă și pentru soț iar copilul, copilul din fericire ne moștenește. A primit zilele trecute un set nou de cărți de la nașa Maria și vă spun sincer, nu-mi amintesc ultima dată când patru cărțulii pentru copii m-au entuziasmat în asemenea hal. Și evident, nu doar pe mine.

Despre Oliver Jeffers am mai povestit eu. Întâmplarea cu pinguinii mi-e încă proaspătă-n minte – și vouă? Tipul are un talent incredibil. Poveștile par spuse de un copil de cinci, hai șase ani. Și tocmai aici e secretul: micuților, le merg direct la suflet. Nimic nu-i mai normal decât să-ți dorești o stea pe care să o duci acasă. Și să te chinui să o prinzi, pentru că nu mai ai combustibil în rachetă.

Întâlnirea pe lună cu un extraterestru e perfect naturală, e chiar de dorit să ți se întâmple așa ceva, ca să nu fi singur. Ei, și de vrei să mergi acasă, pur și simplu, sari în mare. Un pinguin apare la ușa ta. O chestie obișnuită. Un pinguin ce vrea să zboare și cât de important e să ai prieteni care cred în tine.

Vă spun cu mâna pe inimă, eu una m-am îndrăgostit de cărticelele ăstea!

photo 1

5

Povești (de noapte bună) 1 2 3 4

Când vine vorba de cărți pentru Ionuț, așa cum am mai spus și cu alte ocazii, sunt extrem de sclifosită. Nu îi cumpăr orice – nu am răbdare să-i citesc traduceri proaste sau texte pe care e musai să le modific tot la al doilea cuvânt. Încerc pe cât se poate să nu fiu răutăcioasă dar sunt cărți pentru copii care doar risipesc hârtia. E părerea mea – după multe, multe ore petrecute prin libării în căutare de povești pe care să i le citesc cu drag. Am renunțat de mult la basmele clasice – cam de când mă întreba mirat cum se poate ca o scufiță mică și roșie să fie lăsată singură prin pădure? Și ce capră (de mamă) pleacă la cumpărături și-și lasă copiii singuri acasă? Caut mai mereu povești noi, cu texte frumoase – autori români sau traduceri bune, menite să-ți lipească paginile de mână și textul de inimă.

Azi a ajuns la noi un pachet mare și gras – cărți, ceaiuri și dichisuri. Asortat cu nori negri și ploaie cu găleata. Așa că am desfăcut darul, am făcut un ceai pentru năsuc înfundat, am umplut un bol cu biscuiți și ne-am cuibărit la ceas de poveste. Care ceas a fost până la urmă vreo trei. Repetiție. De câte ori poți citi o carte nouă până să te plictisești de ea? Eu una, de vreo două, hai maxim trei. Ionuț? După runda patru de citire, am renunțat la numărat. „Mai vreau doar o dată, mami, doar o singură dată povestea cu Jacqueline, Jacqueline, toți sunt Jacqueline, chiar și tu” Râde, râde și-mi crește inima de bucurie să-l aud așa de vesel. Mai citim o dată. Și apoi din nou. Și se distrează, ce se mai distrează. Mă lasă să încep povestea doi și eu citesc text nou, curat, pe care nu mi-au poposit niciodată ochii și mintea mi-o ia înainte, la galop. „Na, ăsta da text absurd. Oare Ion al meu pricepe ceva?” Nu-mi termin vorba din cap și mă ajunge râsul lui din urmă. Ce se mai distrează fecioru’mi cu Eugene Ionesco, și repetă după mine:
„- Se cheamă brânză? întreabă Josette. Atunci ziceam că e brânză.
– Nu, spune tăticul, fiindcă brânza nu se cheamă brânză, se cheamă cutiuță muzicală.
Cutiuța muzicală se cheamă covor.
Covorul se cheamă lampă.
Tavanul se cheamă podea.
Podeaua se cheamă tavan.
Peretele se cheamă ușă.”
Pe mine una mă umflă râsul, dar nu pentru că mi se pare că-i distractiv ci pentru că, în mintea mea de om mare, nu are sens. Ce teatru? Ce absurd? Alta-i situația cu Ionuț care nu știe teorie dar începe să-și creeze denumiri noi și doar pentru el. Doamne, Doamne ce se mai veselește. Până să ajungem la povestea patru, Ionuț are o nouă carte preferată – și după ce apuc să-i citesc și ultima poveste, e clar. Începe să-mi placă și mie (pentru ca mă simt cu musca pe căciula, nu alta!). Tati merge-n baie să-și facă toaleta, micuța Josette se duce după el și stă-n fața ușii, vrea să intre, bate, miaună (mămici și tătici de prunci mici, sună cunoscut?) iar el, ei, el are o idee genială care o ține pe fetiță ocupată și pe el liber să se bucure de câteva minute de liniște-n privat.
Patru povești – POVESTI 1 2 3 4, dialogurile lui Josette, o fetiță de treizeci și trei de luni cu tatăl ei. Scrise de Eugene Ionesco, ilustrate de Etienne Delessert si aparute la editura Arthur. Citite de mine cu voce tare timp de cateva ore bune. Si „recitite” de el, inca o data, inainte de culcare. Vi le recomand una cate una, de cat mai multe ori!

photo-24