0

Două inimi omul are…

Și cum stăteam noi la ceas de seară – Ionuț construind de zor și eu privindul-l cu drag și cu dureri de spate și altele (că am umblat la proteste și am vrut musai să port încălțări faine și nu neaparat călduroase) ne apucăm de povestit și recuperat orele pe care le-a petrecut fiecare în treaba lui. Mi-a spus cum a fost la școală – fain, cum s-au jucat în parc, cum tema săptămânii ăsteia a fost aleasă jungla (pentru că au convins-o pe Maria să voteze cum au votat toți băieții așa că … „democrație, mami, cum mi-ai explicat tu!”) mi-a povestit cum s-au certat, s-au împăcat, au discutat. Eu i-am spus de ale mele și după o tură de strâns îm brațe, se trage brusc și exclamă:

– Ha, asta-i fix ca inima iubirii!

– Care, mă?

– Asta de pe pernă!

img_8372

– Aha. Păi cum vine asta? întreb eu mirată. Ce inima iubirii? Că doar o inimă avem… sau?

– Nu, draga mea. Iar nu știi nimic. Noi avem o inimă în formă de pumn, așa ca în atlas și aia e o inima de nemoarte, adică nu ne lasă să murim. Că trebuie să pompeze sânge. Și din inima de nemoarte ies inimi de iubire care merg unde vor ele. Ale tale merg la tati, ale lui tati merg la tine și tot așa. Se întâlnesc la mijloc inimile ăstea de iubire. Și atunci e iubire peste tot…

– Am înțeles. Chiar nu aveam idee! Și inimile ăstea de iubire arată așa?

– Da. Ca niște floricele. Uită ce mică și frumoasă e inima asta a iubirii. Să nu speli niciodată perna asta!

 

Îl las povestind cu inima iubirii și vin să vă spun și vouă. O poezie copilul ăsta al meu…

Anunțuri
2

10 (fără 1 zi)

Acu’ 10 ani pe vremea asta stăteam cu Maria pe plajă. Eram amândouă absolut praf după o săptămână și mai bine de vacanță. Tolănite pe două șezlonguri – fără soare, fără lume-n jur, doar noi și poveștile noastre. Mai aveam 3 zile de Grecia și încercam să-nghesuim în ele ce mai era de înghesuit. „Poate chiar să tragem o fugă până-n Chalkida”, mi-a propus ea și eu am dat din cap a „Da, orice, nu mai contează, mai puțin și-s la Viena unde-i linște și pace. Și mai puțin soare – spre deloc. Și unde lumea se culcă la ore normale și cina tot la ore din ălea o iau!” Ea râde, râd și eu și de ce n-am face-o, doar suntem fără griji, pe o plajă-n Grecia în miezul verii.

A doua zi am făcut exact ce-a zis, am plecat în vizită. Câteva ore mai târziu, după o cină ca-n povești, m-am trezit că un prieten de-al ei, grec simpatic foc, vorbăreț și cu părul creț nu se mai dă dus de lângă noi. Ba mai mult, îmi traducea spontan versuri ce se auzeau la boxe. Au urmat o noapte cu povești, gașcă strânsă pe o bancă la malul mării, râsete și întrebări de pus pe gânduri: „Te-ai gândit vreodată să te muți aici? Doamne, nu, ce idee o mai fi și asta?” A zâmbit – știa el ce-i de știut, am zâmbit și eu, fără să știu ce vine. Era miercuri, 4 iulie 2007, spre joi, 5 iulie chiar către dimineață. I-am scris pe un colț de șervețel adresa mea, să-mi scrie și el mi-a dat o îmbrățisare cu un „Have a nice life” șoptit la ureche. O lună mai târziu a venit după mine, alte trei mai încolo am mers eu după el. Au trecut 10 ani (fără o zi) și roata-i iar întoarsă. De data asta n-a mai venit după mine ci CU mine.

10 ani mai târziu, chiar de n-au fost toate mereu roz și faine și vesele ci au fost așa cum sunt toate, eu le-aș mai lua la trăit, măcar o dată, exact așa. Fără să schimb nimic. 10 ani fără o zi de „nice life”. Urarea, pare-se nu era doar pentru mine ci pentru noi.

1

Sâcâiala-i moarte sigură

După mai bine de șapte ani aici, am tras o concluzie. Grecii ăștia se plictisesc tare repede. Se umflă entuziasmu’ în ei de stă să explodeze, îi ține câteva zile, hai săptămâni, după care, ca niște balonașe îi vezi cum revin la vechi obiceiuri și se pitesc și tac chitic. Mie una nu prea-mi plac generalizările, că-ntre noi fie vorba nu toate româncele-s curve și nici toți bărbații porci. Mai găsești și greci harnici așa cum și majoritatea românilor își țin mâinile doar în buzunarele lor nu numai în ale altora. Dar chestia asta cu entuziasmul și cocoșeala (adica umflatu-n pene) și datul din aripi cu avânt pentru ca doar câteva zile mai târziu să dai cu botul de asfalt și cu elanul de toți pereții, ei bine, chestia asta atinge alt nivel în țara asta frumoasă de pe mal de mări. Exemplul de sub nasul meu e chiar crețul. Băiat bun – cel mai bun, că doar l-am mai lăudat și cu alte ocazii. Are un stil ce mie-mi dă palpitații. Intră-n el gândul fain și pofta de schimbare-n bine. Ține regim, se lasă de fumat, schimbă programul ca să petreacă mai mult timp acasă, se apucă de alergat. Toate-s bune până încep să pâlpâie luminițele semn că-s gata bateriile și-ncepe plictiseala. De regim nu scapă nici de vrea. Că eu una nu-s maestră-n bucătărie și nici nu voi fi vreodată. Cu fumatul, m-am lăsat eu de spus ceva mai repede decât el de țigară. El spune că nu mai e fumător „în adevăratul sens al cuvântului” dar între noi fie vorba, habar nu am ce înseamnă asta. Simt miros doar din când în când, mai ales după o zi de lucru iar când suntem împreună, chiar deloc. Ăsta o fi sensul? Programul de la magazin l-a schimbat și văd că se ține de el. Până și de alergat s-a ținut până zilele trecute. Când s-a trezit la 6 și la 7 s-a urcat la loc în pat. I-am dat pace vreo două zile. Cică era frig. Sau bătea vântul. După alte trei a început să mă enerveze situația dar am tăcut din nou. Ei bine, ieri de dimineață după ce s-a trezit de unul singur la 6 și la 7 s-a culcat la loc, n-am mai rezistat.

– Auzi, dar până și Ion are mai multă ambiție ca tine.

Îl simt cum se foiește-n pat. Dau să tac, dar nu pot.

– Mă deeeezzzaaammăăăgești. (pauză de suspans) Rău de tot.

Sare din pat ca ars, comentează ceva, se simte miros de țandără sărită și arsă. Iese val vârtej din cameră, trântește ceva, se îmbracă și pleacă. Pentru o secundă am impresia că l-am enervat așa de tare încât s-a dus să-și verse năduful pe stadion. Evident, se dovedește că nu-l cunosc deloc pentru că crețul cel nervos a plecat la lucru. Și le-a lăsat pe toate împrăștiate-n urmă. Să tac sau să-i mai trag una? Așa, că știu unde să apăs de-i musai. Mai ales pe tastatură.

„Nu încetezi să mă uimești. În sensul nașpa, evident”

Trimit. Aștept. Evident, mă ignoră că doar nu-i nebun să intre-n gura nevestei nebune. Pe la prânz mă înmoi și trimit unu de împăcare – presărat cu griji (sincere, nu degeaba m-am măritat cu el). Seara ne revedem și-l umflă râsul. Lovești la ambiție? Și la butonul ăla siropos cu dezamăgire? Și mai dai și una din aia de fată rea? Râd și eu. Că doar știam că nu funcționează.

– Păi și dacă ăstea nu funcționează, să te sâcâi adică, atunci, ce funcționează?

– Să nu mă sâcâi, asta funcționează. Și să-mi pregătești tu echipamentul de cu seară.

Așa ușor să fie oare?