2

Motive de zâmbit

Am promis că-mi fac regulat câte o listă cu motive ce-mi pun zâmbetul acolo unde-i șade cel mai bine. Chestiuțe, lucrușoare, oameni, locuri ce-mi ies în cale și-mi fac zilele mai frumoase și mă ajută să nu regret (încă) decizia de a ne muta în țară. Întâmplări, sclipiri de câte o secundă sau mai multe, luminițe, chestii faine – toate cele care adunate, la ceas de seară îmi fac somnul bun și ne fac tranziția ușoară. Care au fost ele, ultimele, că lista-i lunga și mai mereu încerc să fac loc și pentru altele?

Faptul că săptămâna trecută am dat startul oficial sesiunii de alergat pe mal de Bega. Visam la momentul ăsta de multă vreme și iată, ce s-a întâmplat o dată s-a mai întâmplat și azi. Sunt pe drumul cel bun – dar aștept cu nerăbdare momentul acela despre care-mi spun toți prietenii alergători, cel ce creează dependență și-ți dă o stare de la foarte bine-n sus. Adevărul e că la ce peisaje verzi am în jur ar fi fost chiar păcat să ratez momentul.

Azi a fost prima zi în care am mers la lucru cu bicicleta și bine-a fost! Mi-a făcut ziua mai bună domnul care a dat dovadă de prea mult elan și a ieșit cu jumătate de mașină pe stradă de a blocat trecerea dar, pentru că e și un dar aici, care  s-a scuzat și a dat mașina un metru mai în spate ca să pot trece. Vedeți, ăstea-s momentele care mă țin cu gura la urechi de dimineața până seara!

Vineri se întâmplă Creative Mornings la Timișoara, în locația mea preferată, Ambasada. Ce altceva să-mi doresc pentru finalul de săptămână? Da, merg la teatru cu mama, Teatrul German să-mi văd actrițele preferate. Pe lista motivelor care mă fac să fiu în pasă bună e și faptul că-s la un pas distanță de teatre și spectacole. Că-s și-n limba germană, ei bine, ăsta e cu adevărat un bonus!

Faptul că am povestit cu Sleepy00 pe Skype pentru că ea are ceva idei și planuri noi pentru blogul ei și numai bine că mi-am dat seama că sunt o norocoasă să am în jur – chiar dacă în cazul ei, jurul e la 700 de kilometri distanță! – oameni ca ea. Aș fi putut sta până dimineață să-i povestesc și să-mi povestească, să o ascult și să-i mai zic una sau două.

E haotică plimbarea printre momente de bucurie, știu, dar îmi vin în minte ca nebune și alergând la vale: O zi de duminică pe care am petrecut-o între cărți, cu iubitori de cărți, cu discuții despre cărți într-un loc absolut minunat, Casa Artelor (cei din Timișoara știu ce vorbesc!) Un prânz în trei, the italian way și apoi momentul în care mi-am luat inima-n dinți să-i spun unui autor care-mi place la nebunie fix asta: că mor după cum scrie!

Ionuț care a văzut afișul de la Cartea Junglei (tot la Teatrul German) și a spus celor care voiau să-l asculte că e un spectacol absolut minunat și că el cu sigurață ar vrea să-l revadă! (nu contează că după spectacolul la care am fost împreună mi-a spus răspicat și limpede că lui nu i-a plăcut deloc! M-am obișnuit deja cu joaca lui de-a face pe nebunul!)

Faptul că în sfârșit avem prieteni care stau la o aruncătură de băț și ne putem vedea cu ei fără planificări și pregătiri intensive.

O zi de luni de după Paști pe care o vom ține minte cu toții – visam la ea de când eram în Grecia, cu oameni dragi, tare dragi nouă.

Un teanc de cărți de la biblioteca de cartier și faptul că pot să sun oricând să-mi rezerv volume (pe care le găsesc întâi în catalogul online).

Că au mai rămas mai puțin de două luni până la escapada la Berlin. Eu cu Ion, doi, mamă, fiu, aventură, timp doar pentru noi.

Niște momente care au lipit timpul potrivit cu oamenii potriviți și eu am fost lipiciul. Astfel de episoade îmi dau energie pentru tot anul.

Duc mai departe poveștile din Fabulafia și parcă mă simt tot mai acasă acolo. Cresc și eu odată cu ea și realizez cât de important e să fim acolo unde trebuie să fim și mai ales când.

Îmi place că la Timișoara e verde tot, mereu am iubit verdele mai mult decât albastrul. Și Viena-i verde și mă apucă iar dorul dar e bine, că-s cu un pas mai aproape și niciodată nu se știe unde duc drumurile, nu-i așa?

Sunt fericită, dacă fericit e egal cu liniștit, că în marea asta nebună de incompetenți în funcții și scandaluri și rezist și politică și prea multe drumuri și prea multe mașini și prea puțin timp pentru oameni frumoși, lucruri care să rămână, aer de primăvară, că mi-am găsit, parcă, locul.

..

 

 

Anunțuri
0

Poftă mare

E tare, tare greu să scriu despre mâncare atunci când sunt cu burta plină. Cuvintele se-mpiedică și parcă nu-mi găsesc vorbele pentru a lăuda ce am lăudat așa cum se cuvine.

Nu sunt o mâncăcioasă. Nu-mi place să gătesc – întreg procesul de a pregăti, găti, curăța, spăla mă plictisește teribil! și de mâncat mănânc doar când îmi amintesc. De cele mai multe ori când începe să mă doară stomacul. Știu, știu, rușine mare pe numele meu și cartea mea de sfaturi bune legate de alimentație pentru copii.

Când am venit în Grecia am privit reticentă toate minunile pe care le pregătește lumea la ora mesei. Aici procesul de a sta împreună și a împărți bucatele e unul dintre cele mai importante. Sudează familia și relațiile. Pentru una ca mine care mănâncă doar ca să nu leșine, ăsta a fost primul șoc cultural. Mâncare, mâncare și iar mâncare. Mă bombardau din toate părție cu chestii care de care mai minunate și parcă-ncet încet am început să apreciez ce se întâmplă aici. Acum spun cu mâna pe inimă oricui vrea să mă asculte – gusturi și arome ca aici am mai întâlnit doar la Istanbul. Toate-s bune. Legume, fructe, carne. Combinații. Mirodenii. Mâncarea-i bună. Știu să fac diferența cu ușurință între carne cu gust și sosuri ce te ung la suflet, legume bune și brânzeturi delicate. Și toate trebuie să fie îmbrăcate-n ulei de măsline că altfel n-are farmec. Vin în țară des și de fiecare dată dau în mania bombănitului. Nici măcar pâinea nu-mi mai place. Așa-i de te înveți cu lucuri cu gust.

În restaurante cu specific pescăresc am pășit prima dată, cu rușine recunosc, în anul în care am venit aici. 2007. Pește mai mâncasem și eu, ca tot omul și doar la asta se rezuma experiența mea cu astfel de locații. Când am ajuns la prima cină am mâncat salată și cartofi prăjiți. Că nu doar că nu-s mâncăcioasă, dar nici să gust nu-mi place. Nu deschid gura să probez arome, sunt mai îndărătnică decât un copil în prag de diversificare. Mai încolo însă, după ce papilele mi s-au obișnuit cu alte arome de bucătărie și după vreo alți doi ani aici, m-am trezit curioasă. Da, eu. Noroc am avut și o prietenă mare fană a mâncărurilor ăstora și treptat am intrat în altă lume. Unde gusturile au altă textură și plăcerea de a mânca capătă alt sens.

Acum merg cu drag la ouzerii. Băutura ce se asortează la ăstea mese (adică ouzo) nu mi-e deloc pe plac, însă un pahar de vin alb face să cadă bine minunile pe care le comandăm de fiecare dată. Să știți una și bună. Când e vorba de ales restaurantul ghidați-vă să fie plin. Nu de turiști ci de localnici. Nu-i musai să fie pe malul mării (adică dacă e nu înseamnă că are mâncare mai bună decât unul de pe vreo străduță din oraș). În Xalkida unde-s eu, de departe cea mai gustoasă mâncare se găsește în buricul târgului unde nici mirosul de mare nu ajunge.

Apoi, de la soțul cel grec sfat, evitați pe cât se poate ouzeriile care-s îmbârligate și cu meniu de tavernă. Adică pește și surate alături de porc și pui. Lăsați-le să fie separate și fiecare să lucreze acolo unde se pricepe mai bine. Aș mai adăuga de la mine citire una cu „lucrul amestecat miroase a…” dar mă abțin. Pentru că vorbim de mâncare.

Un restaurant bun, bun de tot nu-i musai să fie și scump. E drept, dacă vrei bucăți proaspete, plătești mai bine decât pentru cele înghețate. Și peștele proaspăt costă. Eu am avut poftă de pește, l-a scos din găleata cu care tocmai parca barca-n port și am plătit 90 de euro pe el. Un gust de vis, recunosc. Dar piperat nevoie mare.

Acum când vine vorba de ce comandați, priviți și-n jur. Grecii comandă farfurii multe cu câte un pic din fiecare. Salată-n mijloc (vara nu trece zi fără o Χωριάτικη, cu feta sau salată de legume fierte) apoi altă salată de crab (unsă pe pâine prăjită și stropită cu ulei și asortată cu oregano).

feta

Neaparat să pui acolo, lângă ele nișe vinete pane atinse cu lămâie și cartofi prăjiți, cei mai buni dacă-s curățați și tăiați acolo și nu aiureli din pungi congelate.

photo 2

Cheamă la masă și o porție de γυαλιστερές (adică scoici cu sos de lămâie) și un σαγανάκι κόκκινο (creveți cu sos de roșii și brânză) că mie ăla alb nu-mi place (e testat!).

photo 4

Calamari sau caracatiță prăjită (cu cea fiartă nu-s prea prietenă) sau creveți pane pudrați cu brânză și maioneză.

creveti

Unii-s prieteni și cu sardelele, mie nu prea-mi plac, dar asortate la cele spuse sunt și ele cu siguranță. Acum pune pe comandă și o sticlă, două de ouzo (nu din alea mici!) sau tsipouro (un fel de țuică de aici care, spre deosebire de ouzo nu te mahmurește). De nu-ți place, o carafă de vin alb, rece.

La final, tot ce se poate să te îmbie cu desert – fie el fructe sau iaurt cu marmeladă. Îndrăznește dacă mai poți.

Notă: Toate sfaturile ăstea sunt parte a experiențelor mele. Nu mă dau rotundă și cu diplomă-n mâncărurile de p-aici, sau de oriunde. Pur și simplu scriu din suflet și cu suflet. Trimit gânduri pe tastatură și mă adresez vouă ca și cum mi-ați fi cei mai buni prieteni. Vă spun ce-mi place mie și ăsta nu-i lucru puțin. Dar să fim înțeleși, nu-i musai să vă placă ăstea recomandări și nici să fiți de acord cu fiecare cuvânt pus aici.