0

November Notes 2017

Acum doi ani pe vremea asta eram încă la plajă. La propriu. Mai știți cum visam la evenimente și întâmplări și oameni faini cu care să schimb idei și lumea? În timp ce-mi ascundeam ciuda că nu-s unde vreau să fiu, sub poze cu nisip și mare și soare? Îmi vărsam amarul pe tastatură: în ultimii opt ani am scris mai mult decât aș fi făcut-o de eram altundeva. Sunt sigură de asta.

Anul trecut eram deja aici, la Timișoara și-mi intram încet încet în ritmul de oraș mai mare. E clar, nu-s făcută să trăiesc într-un oraș mic. Liniștea de acolo nu-mi cade bine. Mă agită și mă frustrează. Înapoi acasă, am început timid să ies și să cunosc, să-mi amintesc și să-i las și pe alții să-și amintească de mine. Am continuat să scriu, mai mult pentru mine. Îmi place să-mi fac ordine-n gânduri și fac asta cel mai bine în clipa în care le așez pe hârtie (sau mă rog, într-un document).

Anul ăsta e iar de întorsură. S-au spart niște bule, am făcut tot felul de schimbări, pare că suntem pe drumul cel bun. Sau cel puțin încercăm să găsim drumul cel bun. Eu scriu mai puțin decât o făceam înainte și de fiecare dată îmi promit că asta se va schimba și poveștile vor deveni regulate. De fiecare zi.

La Timișoara, luna viitoare se pune la cale un eveniment fain. Visam la să ajung la el și anul trecut, dar s-a suprapus cu altele de care n-am putut să fug. Anul ăsta vreau cu atât mai mult să merg pentru că vin oameni care-mi plac și nu doar atât, dar de la care am ceva de învățat. Pe care-i citesc și care-mi dau (uneori) impulsul de a pune mâna pe tastatură. Cel mai mult și mai mult vreau să o cunosc pe Miruna – pe care am descoperit-o pe vremea când visam să ne mutăm în UK și ea numai ce-a venit înapoi de-acolo (și tot ce scrie îmi merge la suflet!), să o revăd pe Ioana,  să-l ascult pe Cristian (pe care-l urmăresc de foarte, foarte multă vreme și uneori chiar prind curaj și-i mai las și câte un comentariu!), să o văd si pe Romina – mama Verde pentru biciclete, o tipă faină despre care am auzit numai lucruri bune de la o groază de oameni dragi. Să cunosc și eu care-i lumea cu bloguri din Timișoara, să mai învăț una, alta, ceva nou. November Notes in Social Media 2017 – „este pentru oamenii care vor sa invete, oamenii care au povesti de spus, sunt deschisi cand vine vorba despre nou si orientati spre munca in echipa.” Păi spuneți și voi, aș fi putut lipsi?!

P.S. Mai multe detalii găsiți aici! 

21761678_1975692526041297_2736198438659949719_n

Anunțuri
1

Jurnal de vacanță (1)

Ultima dată când am venit în vacanță în Grecia eram cu zece ani mai tânără. Am venit, l-am cunoscut și m-am mutat aici. Anul trecut am revenit în țară, una plecată, trei întorși și acum ne bucurăm (vorba vine) de Grecia din perspectiva de turiști. Sună ciudat, se simte ciudat, e ciudat. Și al naibii de cald. Am ajuns ieri seară – noi aici nu mai avem o casă, acasă a noastră (nici la propriu, nici la figurat) și am parcat direct la socrii. Ionuț și-a petrecut ultimele 24 de ore încercând să recupereze tot ce n-a făcut un an de zile (mai exact toate tâmpeniile cu care era obișnuită bunică-sa) și pretinzând că nu s-a schimbat nimic. Până la urmă 367 de zile nici nu-s așa de multe. S-a lovit de realitate azi când s-a întâlnit cu prietenul lui – dădeau din colț în colț și parcă nici chimia n-a putut salva situația. Apoi a bombănit de câteva ori și și-a pus capul la mine pe burtă. „Nu mai e cum era atunci. Putem da timpul înapoi?”

Dau din umeri. Îl înțeleg prea bine dar la mine sentimentele nu-s așa de înălțătoare. Ne plimbăm pe străzi în sus și-n jos, tot orașul încape în Piața Unirii din Timișoara, mă simt stingheră și realizez pentru a nu știu câta oară că nu regret pentru nici o secundă că am plecat de aici. Toată lumea e apăsată și stresată și parcă nimeni nu mai are chef de viață. La noi e #muiedragnea și #ciumarosie, aici lucrurile sunt de sute de ori mai rele. Sau cel puțin așa se simte.

Soacră-mea își privește nepotul cu ochi critici.

– Oare n-ar trebui să-i dai niște vitamine?

– Pentru ce?

– Să-i facă poftă de mâncare!

– Dar el mănâncă, răspund eu (am uitat cum stau lucrurile aici).

– Păi să mănânce mai mult să i se mărească stomacul!

– Pentru ce să i se mărească stomacul?!

– Să mănânce mai mult și să crească!

– Dar crește!

E clar. Unele lucuri nu se schimbă niciodată. Prima zi din 22.

1

Politețea lipsește din pungă dar se găsește-n vârf de blanco

Sunt, am fost și probabil voi rămâne un om pe care-l atrag extremele. Nu mă simt eu atrasă de ele ci mai degraba ele de mine. Că se știe, eu sunt prietenă cu echilibru-n toate și povestesc despre asta oricui vrea să asculte. Mâncare cu măsură, distracție tot așa, cumpătare cât cuprinde. Ei bine cu toate ăstea uneori simt cum cad din lac în puț – de la nebunia din Grecia unde toți lucrau fără program de simțeam cum mi se micșorează zilele și rămân fără nervi, până la un job creativ și care-ți lasă spațiu de manevră dar care se bazează pe termene limită și program și unde fiecare știe ce are de făcut! (Doamne, cât de relaxant e!)

Acum e drept că n-am venit dintr-o extremă în alta, că nu-s nici apucăturile românilor la ani lumină de ale grecilor – când e vorba de gălăgie, mămiceală, șofat și lăsat pe mâine sau poimâine – doar ăstea-mi vin în minte acum, poate pentru că mă văd cu ele toată ziua.

Dar când vine vorba de diferențe duse la extreme una-mi sare-n ochi ca sarea-n bucate (pe care eu nu o prea folosesc dar o simt în mâncărurile făcute de alții). Dacă în Grecia lucrătorii din sectorul privat sunt printre cei mai politicoși/ prietenoși/ deschiși/ simpatici din ce mi-a fost dat să trăiesc (de cei din sistemul pubic mai bine nu spun nimic) în România dacă dau peste câte unul prietenos am impresia că am greșit filmul.

Ajung zilele trecute în oraș cu Ionuț. Are poftă de prăjitură, mie nu-mi lipsește niciodată, decidem să luăm un platou mare pentru acasă. Alege una, aleg eu una, mai alegem încă una de comun acord, vrea și apă, cerem și apă. Plătesc și doamna de la casă îmi întinde pachetul. Așteaptă să-l iau ca să-mi dea și sticlele de apă.

Mă uit la ea întrebătoare:

– Hmmm, mi le dați așa?

– Păi cum să ți le dau?

– Habar nu am. Într-o pungă? (eu încă nu mi-am revenit după episodul cu pungile de acu’ aproape șase ani din Grecia)

– Păi nu mi-ați cerut! se răstește ea.

– Nu m-ați întrebat, răspund eu obraznic.

Strânge din dinți, eu zâmbesc. Scoate o pungă de sub tejghea, împachetează prăjiturile, plătesc suma finală și ies.

În orice altă zi aș fi bombănit vreo două ceasuri după întâmplare și încă niște zile mai târziu. Dar acum nu. Pentru că de dimineață intrasem la poștă, plouată ca o curcă (la propriu) în căutare de „blanco”, nu pentru păcate ci pentru o greșeală de pe un document.

– Bună dimineața, mă întâmpină doamna de după tejghea.

Are un zâmbet larg și pare suspect de fericită pentru o oră așa de matinală.

– Buna dimineața, răspund eu și îmi caut zâmbetul. (E chiar foarte devreme!) Am nevoie de un blanco… aveți de vânzare?

– Oh, din păcate nu. Dar vi-l pot împrumuta pe al meu, poftiți!

Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Și ochilor. Doamna cu zâmbet mare îmi întinde un blanco.

– Vă mulțumesc mult de tot, bâjbâi eu.

– Stați liniștită, mă bucur că v-am putut ajuta!

Unde am nimerit? Zâmbesc și eu, am prins curaj. Rezolv ce am de rezolvat, îi mai mulțumesc o dată, ies în fugă dar nu destul de repede încât să nu o aud:

– Să aveți o  minunată!

A avut dreptate. M-a salvat. Dintr-o extremă în alta, ce vă ziceam?