1

Jurnal de vacanță (1)

Ultima dată când am venit în vacanță în Grecia eram cu zece ani mai tânără. Am venit, l-am cunoscut și m-am mutat aici. Anul trecut am revenit în țară, una plecată, trei întorși și acum ne bucurăm (vorba vine) de Grecia din perspectiva de turiști. Sună ciudat, se simte ciudat, e ciudat. Și al naibii de cald. Am ajuns ieri seară – noi aici nu mai avem o casă, acasă a noastră (nici la propriu, nici la figurat) și am parcat direct la socrii. Ionuț și-a petrecut ultimele 24 de ore încercând să recupereze tot ce n-a făcut un an de zile (mai exact toate tâmpeniile cu care era obișnuită bunică-sa) și pretinzând că nu s-a schimbat nimic. Până la urmă 367 de zile nici nu-s așa de multe. S-a lovit de realitate azi când s-a întâlnit cu prietenul lui – dădeau din colț în colț și parcă nici chimia n-a putut salva situația. Apoi a bombănit de câteva ori și și-a pus capul la mine pe burtă. „Nu mai e cum era atunci. Putem da timpul înapoi?”

Dau din umeri. Îl înțeleg prea bine dar la mine sentimentele nu-s așa de înălțătoare. Ne plimbăm pe străzi în sus și-n jos, tot orașul încape în Piața Unirii din Timișoara, mă simt stingheră și realizez pentru a nu știu câta oară că nu regret pentru nici o secundă că am plecat de aici. Toată lumea e apăsată și stresată și parcă nimeni nu mai are chef de viață. La noi e #muiedragnea și #ciumarosie, aici lucrurile sunt de sute de ori mai rele. Sau cel puțin așa se simte.

Soacră-mea își privește nepotul cu ochi critici.

– Oare n-ar trebui să-i dai niște vitamine?

– Pentru ce?

– Să-i facă poftă de mâncare!

– Dar el mănâncă, răspund eu (am uitat cum stau lucrurile aici).

– Păi să mănânce mai mult să i se mărească stomacul!

– Pentru ce să i se mărească stomacul?!

– Să mănânce mai mult și să crească!

– Dar crește!

E clar. Unele lucuri nu se schimbă niciodată. Prima zi din 22.

1

Politețea lipsește din pungă dar se găsește-n vârf de blanco

Sunt, am fost și probabil voi rămâne un om pe care-l atrag extremele. Nu mă simt eu atrasă de ele ci mai degraba ele de mine. Că se știe, eu sunt prietenă cu echilibru-n toate și povestesc despre asta oricui vrea să asculte. Mâncare cu măsură, distracție tot așa, cumpătare cât cuprinde. Ei bine cu toate ăstea uneori simt cum cad din lac în puț – de la nebunia din Grecia unde toți lucrau fără program de simțeam cum mi se micșorează zilele și rămân fără nervi, până la un job creativ și care-ți lasă spațiu de manevră dar care se bazează pe termene limită și program și unde fiecare știe ce are de făcut! (Doamne, cât de relaxant e!)

Acum e drept că n-am venit dintr-o extremă în alta, că nu-s nici apucăturile românilor la ani lumină de ale grecilor – când e vorba de gălăgie, mămiceală, șofat și lăsat pe mâine sau poimâine – doar ăstea-mi vin în minte acum, poate pentru că mă văd cu ele toată ziua.

Dar când vine vorba de diferențe duse la extreme una-mi sare-n ochi ca sarea-n bucate (pe care eu nu o prea folosesc dar o simt în mâncărurile făcute de alții). Dacă în Grecia lucrătorii din sectorul privat sunt printre cei mai politicoși/ prietenoși/ deschiși/ simpatici din ce mi-a fost dat să trăiesc (de cei din sistemul pubic mai bine nu spun nimic) în România dacă dau peste câte unul prietenos am impresia că am greșit filmul.

Ajung zilele trecute în oraș cu Ionuț. Are poftă de prăjitură, mie nu-mi lipsește niciodată, decidem să luăm un platou mare pentru acasă. Alege una, aleg eu una, mai alegem încă una de comun acord, vrea și apă, cerem și apă. Plătesc și doamna de la casă îmi întinde pachetul. Așteaptă să-l iau ca să-mi dea și sticlele de apă.

Mă uit la ea întrebătoare:

– Hmmm, mi le dați așa?

– Păi cum să ți le dau?

– Habar nu am. Într-o pungă? (eu încă nu mi-am revenit după episodul cu pungile de acu’ aproape șase ani din Grecia)

– Păi nu mi-ați cerut! se răstește ea.

– Nu m-ați întrebat, răspund eu obraznic.

Strânge din dinți, eu zâmbesc. Scoate o pungă de sub tejghea, împachetează prăjiturile, plătesc suma finală și ies.

În orice altă zi aș fi bombănit vreo două ceasuri după întâmplare și încă niște zile mai târziu. Dar acum nu. Pentru că de dimineață intrasem la poștă, plouată ca o curcă (la propriu) în căutare de „blanco”, nu pentru păcate ci pentru o greșeală de pe un document.

– Bună dimineața, mă întâmpină doamna de după tejghea.

Are un zâmbet larg și pare suspect de fericită pentru o oră așa de matinală.

– Buna dimineața, răspund eu și îmi caut zâmbetul. (E chiar foarte devreme!) Am nevoie de un blanco… aveți de vânzare?

– Oh, din păcate nu. Dar vi-l pot împrumuta pe al meu, poftiți!

Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Și ochilor. Doamna cu zâmbet mare îmi întinde un blanco.

– Vă mulțumesc mult de tot, bâjbâi eu.

– Stați liniștită, mă bucur că v-am putut ajuta!

Unde am nimerit? Zâmbesc și eu, am prins curaj. Rezolv ce am de rezolvat, îi mai mulțumesc o dată, ies în fugă dar nu destul de repede încât să nu o aud:

– Să aveți o  minunată!

A avut dreptate. M-a salvat. Dintr-o extremă în alta, ce vă ziceam?