0

Cum a trecut mezociclonul peste noi

Duminica furtunoasă ne-a prins în formulă extinsă. Treziți târziu după cheful de la nunta de sâmbătă seara am decis că sarmalele mâncate în familie sunt mai faine decât cele mâncate acasa așa că ne-am făcut program ad hoc la miri.

Ion, varu-su și bunicii ne-au luat-o înainte, noi am mers mai cu ritm de părinți care și-au ieșit din ritmul petrecerii. La Timișoara a fost cald ieri. Prea cald și prea fără aer. Am ajuns în calea Șagului (la vreo 10 minute de casă, 10 minute de mers cu mașina în condiții de oraș gol), am mâncat una, două, trei, vreo șapte, că erau mici și cu varză dulce, hi, hi și ho, ho, grecul testează țuica, mai o bere, mai o glumă, Ionuț îmi povestește despre iubita lui, trag cu ochiul în stânga mea, sus pe cer, parcă-i cam negru cerul. Începe să bată vântul, dar nu pare nimic serios, aici în Banat suntem obișnuiți cu ploaie de vară și furtună de final de august. Tata se ridică brusc: „Eu mă duc acasă!”, mama după el, Ionuț și varu-su se lipesc de ei că vor la LEGO și jucării. Vântul bate tot mai tare, sor-mea spune „Știi ce, merg cu ei că-s mai liniștită de-s și eu acolo!”. Ei pleacă, trec câteva minute, două, trei, cinci? se aude o bufnitură, se trântește masa în curte, cad nucile din copac, zboară ceva pahare. Nu pricep mare lucru, casa e lungă, au doar o fereastră înspre stradă restul dau în curtea îngustă unde vântul nu are loc să-și facă de cap. Sun la mama – „Suntem bine, bate vântul, te sun când ajung acasă!” Nu termină ce are de spus, se aude o bufnitură și-l aud pe David țipând ca din gură de șarpe. „Ce se întâmplă?” urlu-n receptor în timp ce pe fundal se mai aude o bufnitură. „Venim înapoi!” zice mama și rămân cu telefonul în mână. Ies în stradă, simt că mă ia vântul pe sus, crengi și țigle zboară-n toate direcțiile, apare mașina lui tata cu trei geamuri sparte: două în față, unul în spate. David urlă, sor-mea urlă, Ionuț stă nemișcat în scaunul lui dar țipă când mă vede: „Mami, a fost ca-n filme! Mami, dar nimeni nu e rănit, suntem bine, mami, aproape că ne-a luat vântul pe sus!” Îl scot în brațe trec drumul în fugă, tomberoane de gunoi aleargă în direcția noastră, e ca-n filmele ălea de le vezi la cinema și zici că așa ceva nu ți se poate întâmpla. Intrăm în casă, Dea are un atac de panică, David urlă și mai tare, respirăm, suntem toți bine. Ionuț povestește despre dragonul lui care a fost supărat că n-a primit destul desert și a pornit uraganul. Apoi o întoarce cu altă poveste cu iubita lui după care brusc merge la David și-l ia în brațe. „Te iubesc”. Stăm împreună toți încă un ceas, eu îmi liniștesc sufletul cu napolitane și ciocolată, toți suntem cu telefoanele în mână. Într-un final plecăm înspre casă. Sinistru peisaj ne iese-n cale. Drumuri blocate, copaci smulși din rădăcină, țigle, cărămizi, gunoaie, mașini sparte. La noi din fericire toate-s cum le-am lăsat. Lipesc niște crengi din teii din fața geamului și ferestrele se cer spălate. Nimicuri.

Seara în pat Ionuț îmi spune că mă iubește. Pe mine, pe tati, pe David, pe iubita lui. În ordinea asta? Nu. Pe tine prima, pe iubita mea tot prima. Se poate oare? Se poate, îl liniștesc eu și-l țin aproape. Încerc să nu mă gândesc la cum ar fi fost drumul lor până acasă de nu săreau geamurile din loc. Încerc să nu mă gândesc de ce naiba i-am lăsat să plece. „Când se mai întâmplă urgențe din ăstea, mami, stăm pe loc. Ne adăpostim. Nu facem pe vitejii, bine?” Bine, răspund eu. „Și mâine mergem în parcul de lângă școală să facem ordine, pentru că e parcul tuturor și toți trebuie să facem!” Asta-i una din concluziile de noapte bună. Aia cu însuratul cere poveste separată.

P.S. Azi, așa cum visa el aseară, au fost în parcul de lângă școală și au făcut curat. Au strâns crengi și frunze și au lucrat împreună. Există speranță, zic eu.

 

Anunțuri
2

Jurnal de vacanță (9)

Gata. E gata și vacanța. De două zile am dat mirosul de mare pe ăla al teilor (mă rog, în Timișoara multe-s altele care miros și nu neaparat plăcut) dar  mă simt mai bine ca niciodată. Am intrat duminică seara-n casă și mi-erau așa de dragi toate de le-aș fi îmbrățișat pe rând și una câte una.

Ultima săptămână de Grecia a fost așa cum mi-a fost cam în toți anii acolo – cu sufletul la plecare. Am petrecut însă două zile faine de tot, pe o plajă pierdută, la cort, cu un Ionuț mai vesel ca niciodată, cu foc de tabără și We Wish You a Merry Christmas (nu glumesc! Ionuț a început să cânte în drum spre plajă și s-a oprit în drum spre casă!). Am realizat că-mi place la nebunie să merg cu cortul dar e musai să fim mai mult de trei oameni mari și un copil. Că-s fricoasă și mă trezește fiecare bătaie de vânt. Și aud mișcări și văd umbre și îmi amintesc fiecare scenă de film de groază pe care am văzut-o vreodată și serios, mi s-a făcut din nou frică doar amintindu-mi.

Am profitat de ultimele zile acolo ca să mănânc exact ce-mi place – un fel de comfort food pentru toată energia ciudată pe care o simțeam venind din toate părțile. M-am ascuns de soare, am lenevit în hamac, am visat cu ochii deschiși la toamna de la Timișoara.

Acum suntem acasă, am adus-o și pe bunica de acolo cu noi pentru o săptămână. Eu am început programul obișnuit – Doamne, ce dor mi-a fost!!! Ionuț se bucură de încă două săptămâni de vacanță, grecul face planuri pe hârtie. În curând le va da viață, hai să ne liniștim și noi.

 

 

 

1

Jurnal de vacanță (1)

Ultima dată când am venit în vacanță în Grecia eram cu zece ani mai tânără. Am venit, l-am cunoscut și m-am mutat aici. Anul trecut am revenit în țară, una plecată, trei întorși și acum ne bucurăm (vorba vine) de Grecia din perspectiva de turiști. Sună ciudat, se simte ciudat, e ciudat. Și al naibii de cald. Am ajuns ieri seară – noi aici nu mai avem o casă, acasă a noastră (nici la propriu, nici la figurat) și am parcat direct la socrii. Ionuț și-a petrecut ultimele 24 de ore încercând să recupereze tot ce n-a făcut un an de zile (mai exact toate tâmpeniile cu care era obișnuită bunică-sa) și pretinzând că nu s-a schimbat nimic. Până la urmă 367 de zile nici nu-s așa de multe. S-a lovit de realitate azi când s-a întâlnit cu prietenul lui – dădeau din colț în colț și parcă nici chimia n-a putut salva situația. Apoi a bombănit de câteva ori și și-a pus capul la mine pe burtă. „Nu mai e cum era atunci. Putem da timpul înapoi?”

Dau din umeri. Îl înțeleg prea bine dar la mine sentimentele nu-s așa de înălțătoare. Ne plimbăm pe străzi în sus și-n jos, tot orașul încape în Piața Unirii din Timișoara, mă simt stingheră și realizez pentru a nu știu câta oară că nu regret pentru nici o secundă că am plecat de aici. Toată lumea e apăsată și stresată și parcă nimeni nu mai are chef de viață. La noi e #muiedragnea și #ciumarosie, aici lucrurile sunt de sute de ori mai rele. Sau cel puțin așa se simte.

Soacră-mea își privește nepotul cu ochi critici.

– Oare n-ar trebui să-i dai niște vitamine?

– Pentru ce?

– Să-i facă poftă de mâncare!

– Dar el mănâncă, răspund eu (am uitat cum stau lucrurile aici).

– Păi să mănânce mai mult să i se mărească stomacul!

– Pentru ce să i se mărească stomacul?!

– Să mănânce mai mult și să crească!

– Dar crește!

E clar. Unele lucuri nu se schimbă niciodată. Prima zi din 22.

1

Ca frații (cum n-au fost surorile)

Relația mea cu sor-mea a fost mereu un fel de joacă de-a șoarecele și pisica. În care eu eram pisica sau cel puțin am fost până a băgat foarfeca în părul meu, la propriu. Nu mai știu care a fost reacția mea când am aflat că e pe drum o soră și că nu voi mai fi singură (niciodată) dar privind în urmă, am impresia că bucuria n-a dat p-afară.

Când era mică, mică știu sigur că am avut o tentativă de a o ridica din pat, s-o iau în brațe și s-o duc undeva. Cică plângea și ăsta o fost motivul. Bine că m-a prins mama la timp. Când a mai crescut, o căpăceam cu fiecare ocazie. Tras de păr, picioare date pe sub masă, să nu pună mâna pe nimic din ce era al meu, să nu dorească nimic, să nu poftească nimic, să nu miște, să nu respire. Era blândă biata și moale și rotundă și nu prea-mi ieșea din vorbă. Mai avea și episoade (scurte, ce-i drept) de revolta pe care le îmblânzeam cu câte o amenințare sau una peste cap. Știu, sună tragic și pentru ea chiar era. Pe lângă asta, cam toata copilăria ei am fost dată drept exemplu, explodam de atâta seriozitate. Dar meritul pentru asta nu-l am eu ci e o treabă ce intra în categoria tâmpenilor făcute de ai mei.

Îmi amintesc că seară de seară – pe vremea aia dormeam împreună, într-un pat, o pocneam pe sub pătură. Pentru că se mișca, se foia, respira. Nu cred că i-a fost ușor. Nici mie. Mama mi-o băga pe gât cu fiecare ocazie, ia-o cu tine în oraș, scoate-o-n lume, și toate ăstea culminau cu nu te duci nicăieri de nu o iei și pe sor-ta cu tine. O luam – dar știa biata deja că trebuie să stea cu câțiva pași mai în spate, să nu deschidă gura, să fie invizibilă. Când și-a luat carnetul, condiționam ieșirea cu noi de poziția ei de șofer. Și câte și mai câte, mărunte dar al naibii de afurisite. M-a prins și ea la un moment dat, pe scaunul de frizerie, m-a tuns de aici, m-a tuns de acolo până m-am trezit că arăt ca o veveriță și nu mai aveam ce face. Am înghițit în sec. O meritam.

În ăia doi ani pe care i-am trăit împreună la Viena în loc să-mi plătească tot chinul prin care a trecut, mi-a călcat și haine și mă aștepta duminică de duminică cu supă de pui și pireu de cartofi ca la mama acasă. Mai mereu lăsa câte ceva dulce-n frigider și voia să știe pe unde sunt, să nu care cumva să mă fure cineva. Comenta când ieșeam în oraș, comenta când veneam, și acum e clar: ăla a fost momentul în care am schimbat puțin rolurile – atât cât să lăsăm o urmă de echilibru să-și facă loc în viața noastră.

Acum suntem bine. Ne vedem și suficient de rar cât să nu dăm în plictiseală și pe mine să mă mănânce-n palmă să-i mai trag câte una. Obiceiurile proaste mor greu. Mai primesc din când în când câte un mesaj cu poze cu haine – care se potrivesc mai bine? Sau cu câte un covor – arată fain aici? Chestii pe care le fac probabil toți frații mai mici din lume. Mici și nesiguri. Chiar de-i comentez de fiecare dată – ce scriam mai sus, faza cu obiceurile proaste? îmi place la nebunie că mă întreabă. Tot io-s aia mare.

Ce-i mai fain și mai fain însă în toată nebunia asta e faptul că ai noștri pitici se au mai bine ca frații. Ionuț îl iubește pe David, David îl iubește pe Ionuț. Nu, nu sunt verișori, sunt mai mult de atât, sunt cei mai buni prieteni, sunt frații pe care  nu-i au.

-Mami, știi că pe tine te iubesc cel mai mult în lumea asta? Adică tu ești prima! îmi șoptește Ion la ureche. Dar mai știi ceva? Și pe David îl iubesc la fel de mult cum te iubesc pe tine. Doar pe voi doi vă iubesc pe primul loc. Și apoi și pe ceilalți…

Îi văd cum se joacă, se îmbrățișează, de se ceartă încearcă să facă repede pace. Sunt așa de luminoși împreună. Fericiți, cu gurile până la urechi. Se caută, duc dorul unui altuia, fac planuri de împreună pentru totdeauna. Ei au ce n-am avut noi. Și-i bine.

1501840_10151725609205927_1392487261_n

 

2

10 (fără 1 zi)

Acu’ 10 ani pe vremea asta stăteam cu Maria pe plajă. Eram amândouă absolut praf după o săptămână și mai bine de vacanță. Tolănite pe două șezlonguri – fără soare, fără lume-n jur, doar noi și poveștile noastre. Mai aveam 3 zile de Grecia și încercam să-nghesuim în ele ce mai era de înghesuit. „Poate chiar să tragem o fugă până-n Chalkida”, mi-a propus ea și eu am dat din cap a „Da, orice, nu mai contează, mai puțin și-s la Viena unde-i linște și pace. Și mai puțin soare – spre deloc. Și unde lumea se culcă la ore normale și cina tot la ore din ălea o iau!” Ea râde, râd și eu și de ce n-am face-o, doar suntem fără griji, pe o plajă-n Grecia în miezul verii.

A doua zi am făcut exact ce-a zis, am plecat în vizită. Câteva ore mai târziu, după o cină ca-n povești, m-am trezit că un prieten de-al ei, grec simpatic foc, vorbăreț și cu părul creț nu se mai dă dus de lângă noi. Ba mai mult, îmi traducea spontan versuri ce se auzeau la boxe. Au urmat o noapte cu povești, gașcă strânsă pe o bancă la malul mării, râsete și întrebări de pus pe gânduri: „Te-ai gândit vreodată să te muți aici? Doamne, nu, ce idee o mai fi și asta?” A zâmbit – știa el ce-i de știut, am zâmbit și eu, fără să știu ce vine. Era miercuri, 4 iulie 2007, spre joi, 5 iulie chiar către dimineață. I-am scris pe un colț de șervețel adresa mea, să-mi scrie și el mi-a dat o îmbrățisare cu un „Have a nice life” șoptit la ureche. O lună mai târziu a venit după mine, alte trei mai încolo am mers eu după el. Au trecut 10 ani (fără o zi) și roata-i iar întoarsă. De data asta n-a mai venit după mine ci CU mine.

10 ani mai târziu, chiar de n-au fost toate mereu roz și faine și vesele ci au fost așa cum sunt toate, eu le-aș mai lua la trăit, măcar o dată, exact așa. Fără să schimb nimic. 10 ani fără o zi de „nice life”. Urarea, pare-se nu era doar pentru mine ci pentru noi.

0

Îmi doresc un cititor

Prima carte pe care i-am citit-o era una cu povești de noapte bună. Ionuț avea doar câteva zile – era cât o sticlă de suc, mic, urât, chel și cu gura mare. Dar era al nostru. Îmi amintesc fotoliul din camera lui, era cu o pernă moale la spate. Pe el îl pusesem să stea la mine pe burtă și-i citeam aproape în șoaptă. Un ritual pe care timp de șapte ani jumătate l-am respectat aproape seară de seară cu mici excepții. De la cinci sau șase cărți pe care le aveam atunci, la început, în bibliotecă am ajuns în prezent la câteva sute. Uneori citim aceași carte timp de zile bune, alteori citim chiar două sau trei, uneori aleg eu, alteori el sau ta-su. Fiecare își are preferințele dar un lucru e sigur: și lui îi plac la fel de mult cărțile cum ne plac și nouă.

Anul trecut, înainte să venim în țară, când încă era în clasa 0 – în Grecia, la minunata și draga noastră Katerina, începuse să fie curios: ce-i cu literele, cum se leagă, cum arată un cuvânt? Stătea în continuare ore-ntregi (dar cine avea atâta voce și putere?) să ne asculte citindu-i povești dar întreba tot timpul – ce literă e asta, ce literă e cealaltă? Cu ta-su a descoperit alfabetul grecesc și-i plăcea la nebunie să caute litere care seamănă cu alfabetul latin. Mă întreba și pe mine despre literele „mele”, care-s, cum sunt, cum se citesc? Mă feream să-i zic prea multe, lasă, să fie curios pe când a merge la școală.

– Dar Katerina ne-a învățat toate literele scriindu-le în aer! Și ne-a pus și pe noi pe podea și am făcut și alfa și beta și le-am făcut pe toate! Vrei să-ți arăt?

Și-mi arăta și mă luminam la față gândindu-mă ce frumos e să înveți prin joacă și cu degetele-n aer. În ritmul lor, unul mai repede, unul mai încet, unul mai curios, altul mai puțin dar toți cu sufletele deschise și mințile curate.

Anul acesta, din nou, o clasă 0, în țară. A început să-și piardă elanul dar n-am băgat de seamă din prima. Ci doar când am văzut că ascultă dar nu întreabă. Știam că știe – dar undeva, pe drum, a pierdut întrebările cu care eram obișnuită „Ce literă-i aia?” și „Cum se citește cuvântul de acolo?” Între timp s-au lămurit multe, povestea nu-și are încă locul aici. Așa că acum suntem în faza în care vrem să trecem peste, să uităm și să revenim acolo unde ne-am oprit.

Iau cartea de povești, îl provoc, hai, citește-mi tu, o împinge cu ciudă, nu, nu vreau, nu-mi place, nu pot, nu știu. Înghit nodul o zi, două, trei, zece.

Astăzi iau altă carte, o iubește, o știe din cap – e Harold și creionul mov. Are litere mari, rotunde, textul nu-i lung. Se tolănește lângă mine, deschid cartea și încep să inventez o primă fază, pompoasă tare. Trag cu ochiul la el, îl văd cum se încruntă.

– Păi stai, că nu-i așa.

– Cum să nu fie așa? Ia ascultă încă o dată: Era un băiețel care se plimba pe o cărare și care…

– Nu, nu-i așa. Citește cum trebuie!

– Eu citesc. Un băiețel care a făcut un pârț. (da, am spus pârț)

Râde și râde nu se oprește decât după un minut bun.

– Dar nu citești bine!

– Hai mă, eu nu citesc bine? Glumești! Uită, iau literă cu literă.

Le amețesc într-un hal fără de hal. El râde de se ține cu mâinile de burtă.

– Stai să-ți arăt eu cum se face.

Îmi citește prima frază. O recitesc și eu, corect de data asta. Apoi, o iau cu ale mele și pe pagina următoare. Râde, chițăie, râd și eu, râde din nou, citește. Ajungem în ritmul ăsta pe la jumătate, eu încep să citesc corect dar pun și cuvinte ce nu-și au locul. Mă corectează, râde.

E gata, închid cartea. Dintr-o dată mă privește serios.

– M-ai păcălit.

Aș putea să-i spun că nu. Că până la urmă-s mama și știu mai bine. Dar l-am păcălit. Dau din cap și-i zâmbesc.

– Nu-mi place deloc că m-ai păcălit. De fapt sunt de-a dreptul furios.

– Da, îmi pare rău, dar chiar voiam să te aud citind. Nici eu nu știu de ce – simt că mint și nu vreau să o fac. Adică știu: pentru că mi-e teamă că nu știi sau că nu-ți place sau că nu  o să vrei să citești niciodată.

Mă privește așa de serios de-mi vine să intru în pământ. Încerc să aplic ce la ta-su funcționează întotdeauna:

– Dar ai văzut ce bine ne-am distrat? Și am râs?

– Am râs. Dar să nu mă mai păcălești.

Înghit în sec, înghit când îl îmbrățisez, înghit în gând în timp ce le scriu pe toate ăstea. Sper că-s doar temeri neîntemeiate și că de-acum încolo o să avem noroc și-n asta așa cum am avut cu celelalte.  Și că Ionuț o să fie la fel de cititor – ca mine și ca ta-su…

 

0

Curiozitatea a ucis pisica

Ieri seară am ajuns acasă după 4 zile de vacanță la Berlin în doi – eu și Ionuț. A fost atât de bine, dar atât de bine, de încă oftez a dor și poftă de ducă. Am pornit seara la drum, eram sigură că o să se lase cu lacrimi și nervi (ora lui de culcare e cel târziu ora 21) așa că, ce să vezi, m-am relaxat, aveam deja gândul că știu ce mă așteaptă. Și evident, m-am înșelat. Ionuț a fost în formă de zile mari. Începând cu entuziasmul de la decolare: „Bagăăăăă, apasă acelerația, iuhu, am decolat, Berin, venim! Mamă, cât sunt de emoționat, ce vacanță minunată o să avem! Iuhu! Iubesc decolările! Iubesc avioanele! Vă iubesc pe toți!” (sunt convinsă că ar fi sărit într-un picior de nu-l ținea centura) urmat de descoperirea unui joc fantastic (spânzurătoare) și drăgăleli și strâns în brațe.

– Auzi, spune el, era și o fetiță pe care n-am mai văzut-o…

– Ha?

– Și avea niște sandale incomode, așa, sandale stupide care-s doar să te uiți la ele că oricum nu poți să le porți… și nu putea să se joace și ea…

Eu fac urechile mari, mari de tot. Mă bag cu capul în spatele lui – el desenează de zor și-mi povestește. Încerc să prind momentul și să nu-i dau drumul.

– Și am stat amândoi pe bancă. Știi cum o cheamă?

– CUM?! Spune-mi!! Vai, ce mult îmi place să te ascult povestindu-mi din ăstea! Adică n-ai mai povestit niciodată! Oh, ce fain, hai, spune-mi repede, vreau să aflu cât mai multe (domolește-te Alexandro, că doar nu ți-a spus că se însoară!)

– Olivia.

– Wow, ce nume frumos, oftez eu. Simt cum prind aripi.

– Care-i numele frumos?

– Olivia! Cum care?! sar eu de colo.

– Cine e Olivia? întreabă el și-l văd cum zâmbește fâstâcit.

Eu mă aprind. Ce se întâmplă aici?

– Cum cine e Olivia!? Păi tu mi-ai povestit despre ea! Eu te întreb cine e?! Hai, spune-mi mai multe că mor de curioasă.

– Nu, nu cred că-ți mai spun nimic.

Așa, să-mi fie de bine că m-a ars curiozitatea.