0

Amintiri de la volan

Mi-am luat carnetul de șofer de-abia în 2003. Sor-mea, mai tânără, conducea deja ca o profesionistă iar pe mine începuse să mă apuce rușinea când eram întrebată – Păi bine, tu de ce nu? Adevărul e că nu că n-aș fi vrut dar după ce am făcut școala (și pe aia de șoferi!) la Cluj și am picat examenul la sală de vreo patru ori am decis să o las baltă. Șofatul nu-i de mine, mi-am spus, poate-s neam din ăla ce va circula cu șofer. O fi vreun semn, cum zicea o prietenă. Până la urmă am venit la Timișoara, l-am lăsat pe tata să mă bată la cap și după câteva ore de șofat și încurajări – oh, și când e vorba de încurajat, tata e tatăl lor! am dat și examenul. L-am luat că doar nu era să-l pic și a cincea oară. La partea practică, instructorul m-a scos pe câmp și mi-a zis:

– Ia, domnișoară, ia și fă niște bucle pe șosea!

– Bucle?

– Zig zaguri, sau cum le zice. Du-te-ncolo și încoace!

– Serios?!

– Foarte serios.

Am făcut ce mi-a cerut dar cică n-a fost bine, că trebuiau semnalizate.

– Păi bine, domnule, crezi că o să mă apuc să fac din ăstea? Stați linștit, că dacă îmi vine ideea să fac așa ceva cu siguranță voi semnaliza!

– Știi că orice mișcare trebuie semnalizată, da?

– Știu, cum nu.

Habar nu am acum de știam atunci, eram tânără și fericită că am și eu carnet, mama lui de carnet că-l așteptasem patru ani și cinci examinări. Am urcat în mașina lui tata și am scos-o pe sor-mea la plimbare. Emoții, schimbat de viteze, moare motorul, învie, pornim, intersecție înainte și un domn polițist în mijlocul ei. Ce faci, dragă, strigă sor-mea. Mă trezește. Înghețasem când am văzut omul legii-n drum și am făcut ce știam să fac cel mai bine. Am oprit mașina. Lângă el. S-a aplecat la geam, m-a privit lung și m-a întrebat: „Domnișoară, ce dracu’ faceți? Carnetul la control!”, adaugă el și eu îi iau vorba din gură și-o asortez cu un zâmbet larg și senin: „N-am. N-am carnet.”

– Azi a luat carnetul, adaugă sor-mea și-l dezmorțește pe bietul că înghețase lângă noi.

– Repede, repede, porniți de aici! ne face semn și dusă-s. Până acasă mi-a mai murit motorul de câteva ori dar nu mai conta, botezul a fost făcut.

În anul ăla am mai condus de câteva ori, apoi am luat o pauză, Viena fără mașină, un an, doi, trei, patru, Grecia. În 2012 mi-am dat seama că-i păcat de carnet să-l țin degeaba în portofel și mașina în fața blocului – mai ales în Grecia unde fără mașină nu poți ajunge la nici o plajă faină! Așa că am făcut din nou vreo zece ore intensive de șofat – la Timișoara, în condiții vitrege de februarie, cu zăpadă și ghețuș!  și mi-am învins frica. De parcat între două mașini, de parcat în pantă, de plecat de pe loc(ul care e în vârf de deal și eu vreau să merg în sens invers) – fricile ăstea le-am învins după vreo doi ani de șofat, dar cine mai numără? Exercițiul e mama șofatului, pare-se și am făcut o groază de exerciții în ultimii patru ani. De patru luni sunt în țară și ieri m-am încumetat să iau mașina și aici. Și probabil că voi repeta experiența, dar doar în weekend și mai ales înafara orașului – ce credeați, că una cert și alta fac?

1

Crapă pietrele

Din cei aproape 36 de ani pe care-i am trecuți prin lume, îmi amintesc exact, puținele dăți când mi-a fost cu adevărat frig. Crețul sare de pe canapea ca ars când aude povești din ăstea, doar mă știe că-s veșnic cu șosete la purtător și cel puțin două pături (din ălea groase, de Scoția) după mine. Cică mie mi-e veșnic frig. Dar el, crescut în zone calde nu înțelege diferența: una-i povestea în care mi-e frig în casă (lucru ce-i pe lista neplăcerilor în top 3) alta-i când mi-e frig afară. Și adevărul e că rare au fost ocaziile în care chiar mi-a fost frig afară. Pentru că mie-mi place la nebunie iarna (ce-am căutat eu opt ani în țările calde?) și am dulapul echipat – fulare și jachete și paltoane, nu trece sezon fără vreo nouă achiziție! de obicei sunt pregătită. Doar se știe, vremea nu-i rea, doar hainele-s nepotrivite! Dar până și pentru mine ce se petrece azi – cu-ncepere de azi noapte, e prea mult și prea pe minus. Ocazie numai bună de a-mi amintit trei momente în care m-am simțit precum de dimineață.

Prin 2000, la Cluj, primul an de facultate, iarnă grea că nămeți și -20 de grade. Răcoare. Îmi cumpărasem o jachetă de iarnă, de puteai să juri că-s plapumă umblătoare, cu pene ce se lipeau cu mare drag mai ales de haine negre și erau multe, multe, de ciuleai urechile puteai să juri că auzi măcăit de rațe de prin buzunare. Urâtă alegere vestimentară dar doamne, bine-mi era în ea! Cu bocanci și șosete groase, căciulă, mănuși, fular eram pregătită de atac. Până am mers la săniuș și mi s-au udat picioarele – cu tot ce aveam peste ele. Până să ajung acasă – vântul începuse ușor, să viscolească am crezut că rămân fără. Nici putere-n dinți, de clănțănit nu mai aveam! N-o să uit momentul dezghețului – lângă aragaz, în stânga și calorifer, în spate.

Al doilea episod în care am crezut că nu scăpăm cu viață – sau fără degerături! a fost un revelion de pomină, undeva lângă Brașov. Întorsura Buzăului să fi fost? Cert e că afară erau multe, mult prea multe minus grade.  Din amintiri, parcă iese la lumină un -35. Dar nu-s sigură. Și oricum, după – 20 cine mai stă să numere? Un frig tăios de nici să respiri nu-ți rămânea loc! Am plecat repede de-acolo, cu vreun ceas înainte de schimbarea anului – înghesuiți vreo 6 într-o mașină de 4. Măcar ne-am încălzit.

Al treilea, neașteptată locație. Prima iarnă-n Grecia. Cu drumuri, școli, magazine închise vreo trei, patru zile. Ninsoare fără pauză. Munți de zăpadă peste tot și ghici cui îi ardea de plimbări romantice pe malul mării? Mai că nu m-a luat vântul – un frig de-ți intra prin toți porii, să-ți ajungă până-n primăvară.

Și azi consemnez numărul patru. De dimineață bine că bătea vântul din spate că altfel nu mai ajungeam la birou. Cică -7, se simt ca -22. Eu știu că am început să nu-mi mai simt picioarele, nici fața, nici urechile, nu neaparat în ordinea asta. Obrazul mi-e de porțelan. Am venit pe jos până acasă, de așteptam după tramvai Crăiasa Zăpezii mă numeam, cu țurțuri cu tot. Mâinile se dezmorțesc acum, pe tastatură. Crețul s-a retras în bârlog, probabil nu mai iese de-acolo până-n primăvară. Grea primire i-ai făcut, măi Timișoaro, măi…

0

Curieri și durere

E plină blogosfera de povești de groază cu tot felul de curieri neserioși. Și evident, toate-s mai rele și dracu’ mai negru și curierul mai de trimis pe scări în jos (cu-n șut, a se-nțelege!) în perioada sărbătorilor. În perioada care tocmai a trecut, am evitat pe cât s-a putut comenzile de prin alte părți. Cadourile de Crăciun au ajuns în noiembrie, listele și cărțile au fost făcute și expediate încă de la începutul lui decembrie. Evident, nimic nu-i după cum se pregătește ci după cum se nimerește și întâmplarea a făcut să fie musai să trimitem două pachete (cu minuni, condimente din Grecia) în două direcții din țară. Nu era grabă dar pentru că mie-mi place să rezolv ce e de rezolvat fără să mă-ntind la povești, am decis să-ncalc ce reușisem să evit cu succes: să trimit pachetele cu curierul. În perioada nebună. Adevărul e că nu m-aș fi aventurat în astfel de acțiuni dacă nu aș fi dat peste textul acesta – Zis și făcut. Am completat chestionarul – pentru primul pachet, la prânz curierul a bătut la ușă. L-a luat și a vrut să plece.

– Păi, nu primesc nici o hârtie? Dovadă, chitanță? Că ați preluat pachetul?

– E în mașină… se scuză el.

– Ok. Și asta ce înseamnă?

– Că trebuie să veniți cu mine la mașină!

– Serios?

Întrebarea asta a fost pe cel mai ironic ton de care-s în stare. Se pare că n-a fost suficient pentru că tinerelul s-a uitat la mine și a confirmat:

– Serios!

Așa că m-am dus cu el. M-a întrebat cine plătește expedierea. I-am spus, pe scurt, cât mai ușor de priceput – că e plătită, printr-un serviciu online. Pachetul trebuie doar ridicat și expediat.

– Adică plata ramburs?

Rămân cu explicația-n aer. O ridic de unde am rămas, e chinuită și julită, o iau de la capăt.

– Nu. E plătit pachetul.

– De cine?

– De mine.

– Păi mie nu mi-ați plătit!

– Nu. Am plătit online. Am folosit un serviciu numit allpacka.ro. E plătit, nu trebuie să vă faceți griji. Trebuie doar să-mi dați o hârtie de confirmare că ați preluat pachetul și să-l duceți la destinație. Nu e cu plata ramburs.

Dă din cap pe ritmul melodiei ce se aude din mașină. Durere. E cu durere. În text și-n urechile mele. Îmi dă chitanța, îi dau pachetul, îi mulțumesc, pleacă. Ajung sus, pe chitanța aia-i X-ul cât capul meu: plata la destinatar. Simt cum mă cuprinde dulcea amețeală și scot pe gură ce n-am scos de când am plecat din Grecia. A doua zi aflu că destinatara nu poate ridica pachetul până nu achită expedierea. Sună la allpacka – serios, de departe cel mai prompt serviciu la care am apelat vreodată (și nu doar în România). Îi explic doamnei de la telefon ce s-a întâmplat, mă asigură că va rezolva neînțelegerea și chiar așa se întâmplă. Pachetul 1, bifat.

Al doilea pachet a avut ghinionul să rămână suspendat între ani. Am sunat vineri la allpacka, m-au asigurat că au transmis serviciului de curierat ce era de transmis și ei, au asigurat că vin după pachet. Vineri n-au ajuns, sâmbătă n-au ajuns, luni a fost an nou, azi încă n-au ajuns. Între timp eu am mai discutat de două ori cu doamna de la allpacka – mai puțin și ne împrietenim! E politicoasă și prietenoasă și tot ce nu-s curierii în ziua de azi! Din păcate curierul n-a ajuns nici azi. Sunt convinsă că-i pe drum. Probabil, pe jos.

Așa că asta-i o poveste cu așa da și așa nu. Ghiciți voi care-n ce categorie intră.

 

0

de Crăciun

În ultimii opt ani mă prindea pofta de Sărbători de prin octombrie și așteptam și număram zilele până la început de decembrie când veneam acasă. Am petrecut destule finaluri de an departe dar mereu am fost înconjurată de oameni dragi și faini și mereu mi-am spus că nu contează unde sunt atâta timp cât mi-e bine. Dar adevărul e că nici o Sărbătoare de iarnă nu-i ca una petrecute la Cluj sau Timișoara.

Până pe la douăzeci de ani, cu siguranță, Clujul era primul în top. Am puține amintiri legate de Crăciunurile de dinainte de ’89, mai mult frânturi care nu știu de s-au petrecut aievea sau le-am citit undeva. O coadă la aprozar, portocale numărate, bunu drag care asculta radio pe furiș, agitație-n casă – la Timișoara au ieșit oamenii-n stradă și se trage, noi la Cluj, mama și tata la Timișoara, ultimul discurs a lui Ceaușescu văzut la televizor la prietena mea Georgiana, furișat pe scări și dat nas în nas cu un vecin mai mare – „Nu o să-i mai vezi pe ai tăi! Îi împușcă pe toți la Timișoara!” Asta-mi răsună în urechi toată noaptea și următoarele, până-i văd din nou. Următoarele vacanțe de iarnă-s tot la Cluj. Ani buni și mulți sau cel puțin așa păreau atunci. Cu frig de înghețau pietrele, la propriu, cu trei luni înainte hașurate pe calendar, cu așteptare și dor și poftă de revedere prieteni dragi. După trei luni de vară petrecute așteptam cu chef nebun vacanța de iarnă în Grigorescu. Buna ne aștepta cu tot felul de minuni – cornulețe cu gem, cozonac moale și pufos cu nucă, sarmale și cârnați și bomboane de pom. Mai punea și câte o portocală sau mandarine și mereu primeam bani să ne luăm ce vrem noi dar mai bine câte o pijama nouă. Mergeam la colindat – motiv să ne strângem unul la altul și să mâncăm și să râdem și să ne dăm mari când eram îmbiați cu câte un pahar cu vin. Nu-mi amintesc să fi fost ani mulți fără zăpadă, îmi amintesc însă bine de tot iernile albe. Cu sania la Hoia sau pe vreun derdeluș improvizat în fața blocului. Cu râsete și mâini înghețate cu ceai cald băut lângă aragazul din bucătăria lui buna și cu tras cu ochiul în bufetul de lângă. Mai mereu găseai ceva bun acolo.

Apoi am crescut și au urmat Crăciunurile acasă, la Timișoara. Frumoase-s, mai ales de când e și Ionuț în peisaj. Ne facem mare lucru – ne mutăm dintr-o cameră în alta, schimbăm farfuriile de mic dejun cu cele pentru prânz, vin oameni dragi să ne vadă, mergem noi să-i vedem, cadouri pentru pitici, Ionuț se bucură de David și noi de ei.

Anul acesta e primul Crăciun în care nimic nu-mi umbrește zâmbetul până la urechi. Sărbătorile-s la fel ca anul trecut și anul de dinainte. Doar că nu mai plecăm nicăieri când sunt gata. Ne vom întoarce la rutina noastră, dar cu aceiași prieteni dragi aproape. Deocamdată mi-e bine. Ne este bine. Am liniște – zgâlțâită din când în când de te miri ce amintire sau veste supărată, dar e suficientă. Urmează o mică vacanță de stat acasă. De ascultat muzică bună, de ținut în brațe, de mâncare cum doar mama știe să facă, de chițăieli de băieței, de filme și cărți și fețe dragi.

Ceea ce vă dorim și vouă!

adobe-spark

1

Brum, brum

Ieri a fost ultima zi de școală pentru Ionuț, penultima de lucru pentru mine. El s-a trezit vesel, eu aș mai fi dormit măcar până vineri. Ne echipăm rapid și ieșim în viteză din casă. Mă minunez pentru a nu știu câta oară când văd cozi de mașini care stau în așteptarela instersecții, în drumul către școală. Dimineață de dimineață, zeci, sute de mașini pufăie pe drum, claxoane, fețe încruntate, ce fain trebuie să fie să-ți începi așa ziua, altfel nu pricep de ce se complac toți pe patru roți. Ne oprim la trecerea de pietoni, două mașini în paralel, trecem de prima, cea de-a doua vrea să ne-o ia înainte. Apuc să-l trag pe Ionuț dar îmi stă inima-n loc. Șoferul realizează ce-a făcut, frânează brusc. Mă dezmeticesc dau să spun ceva, dar mă opresc la timp, cât pe ce să-mi iasă pe gură una alta, de-aș umple pușculița lui Ionuț din două mișcări (un cuvânt în context urât, cinci lei, unul care n-are nevoie de context, zece). Trecem repede pe celălalt trotuar, încă tremur. Mama lor de mașini și șoferi grăbiți și trafic și putoare de țevi de eșapament. Toți se grăbesc, toți înjură și-s furioși. Cum să nu fie, cât vezi cu ochii doar mașini aliniate în trafic. De-abia se mișcă, nici ora nu stă pe loc.

Bine că m-au călit grecii, alt neam născut cu dosu’ în mașină. Nu trec niciodată strada în grabă, mă uit de zece ori înainte să o fac, chiar de-i verde, tot cu grijă merg, sunt cu ochii-n patru și acum dau înțelepciunile mai departe, copilului. În Grecia, în miniatura aia de oraș în care trăiam nu puteam pricepe nici în ruptul capului de ce toată lumea umblă cu mașina. Erau niște cozi infernale pe străduțe pe care de-abia te puteai strecura pe două picioare, trotuare ocupate de mașini. Fiecare familie avea cel puțin două din care una neaparat 4×4.Și trebuia să mergi cu atenție pentru că mereu se găsea un deștept care să nu știe la ce servește trecerea de pietoni.

Am ajuns la Timișoara în luna august, când orașu-i pustiu, și pentru câteva săptămâni m-am minunat – ia te uită, se poate și altfel! Nici n-am intrat cu bine în septembrie că am priceput cum m-am păcălit de una singură. Mă chinui să înțeleg de ce e așa de greu să vezi lucruri care-s clare? Din comoditate? Lipsă de educație? Trăim într un oraș în care până și Mall-ul e în centru! Timișoara-i dreaptă ca-n palmă, fără dealuri, fără urcușuri, fără Piezișă (cei din Cluj, știu la ce mă refer!) Loc să faci piste pentru biciclete e cât cuprinde, e plin de parcuri și bulevarde largi. Poți extinde liniile e tramvai, fă și altele de-i nevoie, lasă drumurile oamenilor, nu mașinilor! Pistele de bicicletă de aici … sunt. Comparativ cu situația din satul din Grecia – unde nu existau nici măcar trotuare decente! dar tot departe de ce ar trebui să fie (cârpeala tipic românească, aia care-l scoate din minți pe grecul meu) Și acum e drept, nu suntem toți bicicliști și adevărul e că de prin noiembrie nu-s nici eu prea vitează, așa de vitează încât să pedalez la grade minus. Dar de când sunt aici aud doar de extinderi de drumuri, extindere de șosele și locuri de parcare. Peste tot în lume(a civilizată) se dă nebunia din trafic pe extinderea rețelei de mijloace de transport în comun, piste de biciclete, în timp ce noi vrem bulevarde și parcări. Nu, nu-i nevoie de drumuri mai late și nici de parcări. E nevoie tramvaie noi și multe, de autobuze și troilebuze, de „car sharing”, de las mașina acasă și merg puțin pe jos (da, face piciorul frumos!). Oh, știu că pare ușor să-ți dai cu părerea pe astfel de teme dar mi-e ciudă când văd câte resurse sunt rispite pentru mai mulți nervi în trafic, mai multă înghesuială, mai multă gălăgie, claxoane, nebunie.

P.S. Citeam aseară pe un forum din Viena, comentariile locuitorilor din capitala austriacă supărați că întârzie autobuzele, că iarna nu-i ca vara, că ninge și se blochează circulația. Și-mi dau seama că dacă și oamenii ăia și-au găsit motive de suspin (în singurul oraș în care am trăit și în care, după a mea părere, sistemul de transport în comun bate tot!) eu mai bine tac.

1

Unele-s mai grele ca altele

… și una-i mai grea ca toate la un loc. Dar o să-i vin de hac.

Mereu m-au atras limbile străine. Mi se pare fascinant să pot să merg prin alte țări și să înțeleg ce mi se spune fără să mă folosesc de engleză. Pricep mai mult decât pot să explic – pot urmări o discuție-n olandeză fără să fi învățat o boabă (asta doar pentru că mă simt acasă cu engleza și germana), mă uit la filme-n spaniolă tot așa, fără să fi studiat vreodată limba și până și pe italieni și francezi îi înțeleg dacă mă concentrez nițel (ca oricare român, zice-se?). Nu pot vorbi, dar uneori, zice soțul, acesta e cel mai bun lucru care li se poate întâmpla (celor din jur).

Când am hotărât să mă mut în Grecia nu știam nici măcar o vorbă. Știam doar că-mi place la nebunie cum sună limba – încă-mi place și-mi duce mintea la muzică și armonie! Și asta a fost chestia decisivă care m-a ajutat să-nvăț și să mă descurc singură  în mai puțin de jumătate de an. I-am petrecut pe următorii, respectiv ultimii șapte ani, perfecționând-o. Mi se pare că e o limbă care mi se potrivește – e rapidă, curge și serios, nu e deloc greu de învățat. Am trăit zeci de ore de urmărit seriale, conversații cu oameni fericiți să-mi dea o mână de ajutor și câteva luni de cursuri cu o profesoară – a învăța limba greacă via engleză, un deliciu! Acum mă descurc de-a dreptul onorabil și accentul, zice-se, e slab și doar atât cât să dea farmec vorbei mele.

De când am ajuns în țară am noroc de loc de muncă unde îmi pot aduce și germana la zi – de departe limba mea preferată! Trei ani în care minte a funcționat în germană, după care alți opt în care aproape că am uitat de ea și-am dat-o pe greacă și engleză pentru ca în final să mă întorc la a mea dragoste veche, zi de zi. Nu-i ușor. Pentru că înainte erau trei, acum sunt patru și dacă tot sunt cu chef și poftă de ce n-aș face 5?  Ceva ce-i diferit de toate cele și pe care trebuie s-o iau de la 0. Ca să-mi țin mintea alertă și capul în mișcare? Ce-aș putea și ce-aș putea, și una mi-a venit în minte. Maghiară. Că doar nu degeaba avem în familie vorbitori și-mi pot corecta accentul, așa m-am gândit, serios vă spun. Și câte un Szia! sau kívánok mai știu și eu că nu degeaba am trăit la Cluj. Așa că am pus mâna pe duolingo – ambiționată de soțul care învață română și se luptă cu pui și lapte și el merge, ea merge, noi mergeM. Cu un bărbat și bărbatuL. Dacă el poate, eu de ce nu pot? În plus, acesta-i exemplu bun pentru Ionuț, ca să vadă singur ce bine-i când știi multe limbi și te poți înțelege cu toți.

Am făcut prima lecție – pe aia de 10 minute în vreo două ceasuri. Și în continuare nu știu mai mult decât ce știam și mai sus. Cred că e de departe cea mai grea limbă care mi-a ieșit în cale. Sună bine dar prea-s toate la fel. Și despre cât e de liberă structura unei propoziții nu mai vorbim. După ce în germană, țin de verb cu dinții ca să-l scot la capătul propoziției, după ce în română trebuie să am mai nou grijă cu el că nu-i ca-n greacă iar de engleză nu mai spun nimic, în maghiară toate-s libere și le poți pune cum vrei. Na, ordonează-te minte dacă ai cum. Mă văd ieșind din casă, pășesc încet, tiptil afară și mă uit din ușă la ele, cuvintele. Ordonez gândurile, cuvintele, ordinea lor. E plină de s-uri și z-uri și cele mai multe-s unele după altele. Mă împiedic de unele cuvinte care au litere multe și consoane-s toate și să fiu al naibii de mă dau bătută! O să le repet și o să le zic până se vor sătura de mine și o să iasă line și cu cum trebuie, cu intonația acolo unde trebuie. Nu-i după ele, e după mine.

Așa că dacă știți prin cercul vostru oameni dornici să-mi dea o mână de ajutor, aici mă găsiți! Köszönöm!

blog-3-mainx

1

Fete, lego sau băieți?

Uneori am impresia că-s tot acolo. Dar mă trezește frigul la realitate și uneori îmi dau seama, în timp ce mi se vorbește, că nu trebuie să-mi traduc nimic în minte-mi. E frig și gri și orașul e mare. Îmi ies parcuri în cale orice drum aleg, și în viața mea miroase a toamnă așa cum n-a mai făcut-o de mai bine de opt ani. Dar sunt momente, vă zic, în care pot să jur că-s tot acolo sau că acolo-ul e aici. Când se bagă lumea în seamă pe stradă, când toți stau cu sfatul gata pregătit de dat altora, când ți se vorbește fără să fi întrebat dar dar mai ales când e vorba de copil. Ba că are căciulă, dar mai des că n-are, ba că dacă mai plânge îl ia poliția (serios?) sau îi face nenea doctor injecție, ba că nu e frumos io-știu-ce, ba că vine bau bau sau că e băiat și băieții nu plâng. Asta-i preferata mea – și cred că-i și a lui Ionuț pentru că de fiecare dată când o aude plânge mai cu foc (și mai artistic decât aș putea-o face eu vreodată!). Cât am stat în Grecia multe mi-a fost dat să aud. De la problema vântul care bate și gradele care dacă-s prea puține NU IEȘIM AFARĂ, DOAMNĂ, NU IEȘIM! – și credeți-mă oamenii ăia chiar nu știu ce-i acela frig! la ferește-te de termometru și alte superstiții stupide. Dar nici cu ăștia de aici nu mi-e rușine. E drept, acolo auzeam tâmpenii de la oameni care erau umblați prin lume, citiți, cu minți deschise, așa că durerea era parcă și mai aspră. Aici, măcar în bula mea nu aud din ăstea și deja am mai pus un plus pe listă.

Astăzi cu Ionuț. Așteptăm. Lângă noi o doamnă la vreo 50 de ani. Se deschide ușa și iese o fetiță. Îmi scapă una cu semnul exclamării: Ce drăguță e! Ionuț nu mă bagă în seamă, lego-ul din mână îi ține atenția acolo.

– Ia te uită băiețel, ce fetiță drăguță a ieșit! Ai văzut?

Evident, Ion o ignoră. Stă și meșterește la o roată.

– Nu-ți plac fetițele? insistă ea.

Tăcere, doar sunet de roți.

– Dar trebuie să-ți placă fetițele! continuă și o simt puțin iritată.

– Are timp să-i placă și fetițele.

Regret secunda în care am deschis gura pentru că doamna îmi aruncă o privire c r i m i n a l ă!

– Cum să aibă timp? Trebuie să-i placă fetițele DE LA ÎNCEPUT!

Alta care are filme alb negru în cap, mă gândesc dar îmi țin gura. O deschide Ionuț.

– Mie nu-mi plac fetițele. Mie îmi place doar LEGO!

Femeia tace, tac și eu dar stau cu hohotul în gât. Ca și în alte episoade, Ionuț salvează situația. Cum de nu m-am obișnuit deja?