0

Îmi doresc un cititor

Prima carte pe care i-am citit-o era una cu povești de noapte bună. Ionuț avea doar câteva zile – era cât o sticlă de suc, mic, urât, chel și cu gura mare. Dar era al nostru. Îmi amintesc fotoliul din camera lui, era cu o pernă moale la spate. Pe el îl pusesem să stea la mine pe burtă și-i citeam aproape în șoaptă. Un ritual pe care timp de șapte ani jumătate l-am respectat aproape seară de seară cu mici excepții. De la cinci sau șase cărți pe care le aveam atunci, la început, în bibliotecă am ajuns în prezent la câteva sute. Uneori citim aceași carte timp de zile bune, alteori citim chiar două sau trei, uneori aleg eu, alteori el sau ta-su. Fiecare își are preferințele dar un lucru e sigur: și lui îi plac la fel de mult cărțile cum ne plac și nouă.

Anul trecut, înainte să venim în țară, când încă era în clasa 0 – în Grecia, la minunata și draga noastră Katerina, începuse să fie curios: ce-i cu literele, cum se leagă, cum arată un cuvânt? Stătea în continuare ore-ntregi (dar cine avea atâta voce și putere?) să ne asculte citindu-i povești dar întreba tot timpul – ce literă e asta, ce literă e cealaltă? Cu ta-su a descoperit alfabetul grecesc și-i plăcea la nebunie să caute litere care seamănă cu alfabetul latin. Mă întreba și pe mine despre literele „mele”, care-s, cum sunt, cum se citesc? Mă feream să-i zic prea multe, lasă, să fie curios pe când a merge la școală.

– Dar Katerina ne-a învățat toate literele scriindu-le în aer! Și ne-a pus și pe noi pe podea și am făcut și alfa și beta și le-am făcut pe toate! Vrei să-ți arăt?

Și-mi arăta și mă luminam la față gândindu-mă ce frumos e să înveți prin joacă și cu degetele-n aer. În ritmul lor, unul mai repede, unul mai încet, unul mai curios, altul mai puțin dar toți cu sufletele deschise și mințile curate.

Anul acesta, din nou, o clasă 0, în țară. A început să-și piardă elanul dar n-am băgat de seamă din prima. Ci doar când am văzut că ascultă dar nu întreabă. Știam că știe – dar undeva, pe drum, a pierdut întrebările cu care eram obișnuită „Ce literă-i aia?” și „Cum se citește cuvântul de acolo?” Între timp s-au lămurit multe, povestea nu-și are încă locul aici. Așa că acum suntem în faza în care vrem să trecem peste, să uităm și să revenim acolo unde ne-am oprit.

Iau cartea de povești, îl provoc, hai, citește-mi tu, o împinge cu ciudă, nu, nu vreau, nu-mi place, nu pot, nu știu. Înghit nodul o zi, două, trei, zece.

Astăzi iau altă carte, o iubește, o știe din cap – e Harold și creionul mov. Are litere mari, rotunde, textul nu-i lung. Se tolănește lângă mine, deschid cartea și încep să inventez o primă fază, pompoasă tare. Trag cu ochiul la el, îl văd cum se încruntă.

– Păi stai, că nu-i așa.

– Cum să nu fie așa? Ia ascultă încă o dată: Era un băiețel care se plimba pe o cărare și care…

– Nu, nu-i așa. Citește cum trebuie!

– Eu citesc. Un băiețel care a făcut un pârț. (da, am spus pârț)

Râde și râde nu se oprește decât după un minut bun.

– Dar nu citești bine!

– Hai mă, eu nu citesc bine? Glumești! Uită, iau literă cu literă.

Le amețesc într-un hal fără de hal. El râde de se ține cu mâinile de burtă.

– Stai să-ți arăt eu cum se face.

Îmi citește prima frază. O recitesc și eu, corect de data asta. Apoi, o iau cu ale mele și pe pagina următoare. Râde, chițăie, râd și eu, râde din nou, citește. Ajungem în ritmul ăsta pe la jumătate, eu încep să citesc corect dar pun și cuvinte ce nu-și au locul. Mă corectează, râde.

E gata, închid cartea. Dintr-o dată mă privește serios.

– M-ai păcălit.

Aș putea să-i spun că nu. Că până la urmă-s mama și știu mai bine. Dar l-am păcălit. Dau din cap și-i zâmbesc.

– Nu-mi place deloc că m-ai păcălit. De fapt sunt de-a dreptul furios.

– Da, îmi pare rău, dar chiar voiam să te aud citind. Nici eu nu știu de ce – simt că mint și nu vreau să o fac. Adică știu: pentru că mi-e teamă că nu știi sau că nu-ți place sau că nu  o să vrei să citești niciodată.

Mă privește așa de serios de-mi vine să intru în pământ. Încerc să aplic ce la ta-su funcționează întotdeauna:

– Dar ai văzut ce bine ne-am distrat? Și am râs?

– Am râs. Dar să nu mă mai păcălești.

Înghit în sec, înghit când îl îmbrățisez, înghit în gând în timp ce le scriu pe toate ăstea. Sper că-s doar temeri neîntemeiate și că de-acum încolo o să avem noroc și-n asta așa cum am avut cu celelalte.  Și că Ionuț o să fie la fel de cititor – ca mine și ca ta-su…

 

0

Curiozitatea a ucis pisica

Ieri seară am ajuns acasă după 4 zile de vacanță la Berlin în doi – eu și Ionuț. A fost atât de bine, dar atât de bine, de încă oftez a dor și poftă de ducă. Am pornit seara la drum, eram sigură că o să se lase cu lacrimi și nervi (ora lui de culcare e cel târziu ora 21) așa că, ce să vezi, m-am relaxat, aveam deja gândul că știu ce mă așteaptă. Și evident, m-am înșelat. Ionuț a fost în formă de zile mari. Începând cu entuziasmul de la decolare: „Bagăăăăă, apasă acelerația, iuhu, am decolat, Berin, venim! Mamă, cât sunt de emoționat, ce vacanță minunată o să avem! Iuhu! Iubesc decolările! Iubesc avioanele! Vă iubesc pe toți!” (sunt convinsă că ar fi sărit într-un picior de nu-l ținea centura) urmat de descoperirea unui joc fantastic (spânzurătoare) și drăgăleli și strâns în brațe.

– Auzi, spune el, era și o fetiță pe care n-am mai văzut-o…

– Ha?

– Și avea niște sandale incomode, așa, sandale stupide care-s doar să te uiți la ele că oricum nu poți să le porți… și nu putea să se joace și ea…

Eu fac urechile mari, mari de tot. Mă bag cu capul în spatele lui – el desenează de zor și-mi povestește. Încerc să prind momentul și să nu-i dau drumul.

– Și am stat amândoi pe bancă. Știi cum o cheamă?

– CUM?! Spune-mi!! Vai, ce mult îmi place să te ascult povestindu-mi din ăstea! Adică n-ai mai povestit niciodată! Oh, ce fain, hai, spune-mi repede, vreau să aflu cât mai multe (domolește-te Alexandro, că doar nu ți-a spus că se însoară!)

– Olivia.

– Wow, ce nume frumos, oftez eu. Simt cum prind aripi.

– Care-i numele frumos?

– Olivia! Cum care?! sar eu de colo.

– Cine e Olivia? întreabă el și-l văd cum zâmbește fâstâcit.

Eu mă aprind. Ce se întâmplă aici?

– Cum cine e Olivia!? Păi tu mi-ai povestit despre ea! Eu te întreb cine e?! Hai, spune-mi mai multe că mor de curioasă.

– Nu, nu cred că-ți mai spun nimic.

Așa, să-mi fie de bine că m-a ars curiozitatea.

 

 

0

Marșuri

Aseară aveam în minte o poveste despre unul dintre cei mai faini oameni din viața mea. Voiam să scriu despre ea dar uneori cuvintele potrivite vin greu și nu le lasă așternute în ordinea în care vreau eu, în ordinea în care merită. Mi-am promis că voi face asta de cu bună dimineață. Între timp au apărut altele, o poveste pe care chiar o voi scrie pentru că vreau să-mi fie învățătură de minte. Odată cu ea o să-mi pun cenușă-n cap, voi sta smierită și, sper eu, voi învăța ceva.

Dar pe când compuneam ce-i de compus, am dat peste niște evenimente pe facebook care mi-au dat planurile (și gândurile) peste cap. Două marșuri în București, amândouă azi și pare-se, în contradicție. E și o contradicție-n termeni, m-am gândit eu când le-am văzut. Unu-i marșul diversității, altul e marșul normalității. Și m-am simțit prinsă cumva între două lumi. Pentru că, serios, eu chiar consider că sunt un om normal. Nu-s nici excentrică, am două mâini, două picioare, funcționează bine toate, nu am probleme psihice de nici un fel (poate niște OCD) – asta dacă luam definiția din DEX (și anume „Sănătos (din punct de vedere fizic și psihic); în toate mințile”) chiar sunt.  Și normalitatea mea, e chiar … normală. Dar ce să vezi, normalul meu, normalitatea mea include și diversitatea. Adică mie-mi place și o accept. Îmi place varietatea, îmi plac oamenii diferiți, mă bucur să-i descopăr. Așadar normalitatea mea nu doar că întâlnește diversitatea dar chiar o îmbrățisează, o cheamă la masă, o bagă- casă cum s-ar zice.

Eu știu că și voi știți ce e de știut când vine vorba de marșurile ăstea și denumirile lor sub care se ascund alte chestii, dar chiar și așa, de ce normalul n-ar fi diversitate? Sau mai bine zis, de ce normalul meu (care include diversitatea) nu e la fel de bun precum normalul lor (care o exclude)? Încep să mă satur de toate discuțiile ăstea despre ce-i tradițional, ce nu-i, ce-i normal, ce nu-i, fiecare cu balanța lui de valori și idei. N-ar fi oare mai bine dacă toți ne-am vedea de treaba noastră? Și ne-am bucura unul de altul pentru că suntem oameni, suntem bine, suntem aici și acum?

 

0

1-0 pentru greci

Dacă e o chestie care mă calcă efectiv pe nervi, așa, unul câte unul, apăsat e faptul că unora le place să-și complice viețile și nu doar atât, dar le complică și pe ale noastre. Pe zi ce trece îmi dau seama că am o mare problemă cu tot ce se ascunde sub umbrela oficială: statul drept și țeapăn până trece coloana, zâmbitul la comandă și gândurile ascunse, covor roșu și ținute obligatorii, hârtii și birocrații și vorbit cu domnești și cordoane de titluri. La capitolul titlurilor folosite peste tot, nu-i neam mai aprig ca austriecii. Am stat minute bune nas în nas cu sonerii lângă care apărea numele însoțit de un cârnaț de trei rânduri de titluri (academice). Acolo mă-ntrebau toți dacă eu sunt doar un A și-un P – chiar dacă am studiat la școli înalte. „Nu-i nimic, după un masterat aici, poți să-ți pui și tu două litere noi lângă al tău nume. Dă bine, nu?” Habar nu am, nu m-am folosit niciodată de asta, cine știe, dacă drumurile mă vor duce înapoi, încolo, poate-oi trece și titlul în lista de ce trebuie să faci pentru a te adapta mai repede. (nu că mi-ar fi greu să mă readaptez traiului în capitala de la Dunăre).

Am trăit de multe ori episoade cu personaje stricte și scrobite. La propriu și la figurat. Aici, la noi pe tarla dar am avut parte de astfel de întâmplări și prin țări străine, cu de-ai noștri, cum altfel? Și eu știu că se presupune că deh, cei ce-s ajunși să ne reprezinte prin alte țări au nevoie de ținută și atitudine dar n-ar fi rău să nu uite de unde au plecat și mai ales de ce. Când, la facultate fiind, am avut nevoie de un stagiu de practică, colega mea, grecoaică s-a dus țintă la ambasada lor. Au primit-o imediat, cu apă, cu zâmbet și poftă de povești și au chemat-o a doua zi, să-nceapă practica. M-a inspirat așa că am trecut și eu pe la ambasada noastră. Am vorbit cu portarul, la microfon, cică nu se poate să intru fără programare. Așa că am sunat, am trecut prin interviu și discuții, toate oficiale și pe tocuri. Până la urmă norocul a fost de partea mea, pentru că am ajuns să lucrez cu oameni faini – dar nici în ziua de astăzi n-am scăpat de senzația de cearceaf apretat și tare.

În Grecia, am dat din nou peste câțiva oameni prietenoși care m-au ajutat cu chestiile oficiale – cerere pentru x și y ca să fie aprobate de q și z pentru a ajunge înapoi la x și y, Doamne, cine le-o fi gândit pe toate?! Dar în continuare, atitudinea de servilitate ascunsă sub masca respectului mi-a pus capac. Excelențe și politețuri și atitudini de la Case Regale, nu, chiar nu am răbdare pentru astfel de lucruri!

Și atunci vine grecul, că mi-e și ciudă s-o spun, și-mi povestește încântat de cât de prietenoși au fost cei de la Ambasada Greciei când le-a cerut ajutorul, cât de repede îi răspund la mesaje și la întrebări și-l văd cum se luminează la față și mi-e ciudă, serios, chiar mi-e ciudă. Că e deja a doua oară când aud astfel de povești din surse sigure deci e clar, ai lor sunt mai faini ca ai noștri. Și dau și eu zi de zi peste oameni care-s „importanți” și-mi dau seama că nouă, românilor, chiar ne lipsește apropierea asta, lejeritatea de a fi (cu) oameni odată ajunși în „funcție”. Și nu, nu e vorba de respect – că am mai auzit și din ăstea – românii-s respectuoși tare! pentru că respectul nu e dat numai de politețuri și faceți loc că vine șeful! respectul e mai mult de atât. Și da, repet, mi-e ciudă când văd că la alții se poate în timp ce noi tot așteptând să dăm și să primim plecăciuni.

 

0

Când toate se leagă

Nu cred că-i cineva în Timișoara care să nu fi visat cu ochii deschiși la Casa cu iederă. Pe Pârvan, înainte de pod, o casă absolut fabuloasă, acoperită-n verde, în contrast cu blocurile de pe partea opusă.

18176168_10154353030520927_1699912465_o

O știu de când eram de-o șchioapă, când am mai crescut și drumurile mă duceau pe lângă ea, mereu încetineam pasul sperând să apuc să trag cu ochiul. Poate, poate se va da la o parte o perdea sau se va deschide o ușă. Cine locuiește în ea? Ce fac? Ce fel de oameni? Povești felurite mi se plimbau prin minte și doamne, câte pagini albe am început cu mintea la casa ceea. Am auzit că în sfârșit cineva a ajuns la ea și nu doar atât dar o va deschide pentru public. Regatul albinelor e pe cale să prindă formă – pentru că acolo se mută firma Apiarium din Timișoara – va fi un fel de spațiu alternativ și interactiv, albine, miere, produse fantastice, o locație de poveste. Și cum Ionuț al meu a început să zumzăie de bucurie la gândul că va vedea în sfârșit ce se petrece în lumea albinelor, cartea pe care am primit-o de la editura Cartea Copiilor a venit fix la țanc.

18195259_10154353029330927_395048777_o

De ce albine și de ce Ionuț care zumzăie? Pentru că are o pasiune (nouă) care se alătură Titanicului, dinozaurilor și pieselor de lego: vrea să culeagă polen din flori și să producă miere. Evident, am căutat pe nici eu nu mai știu unde informații despre miere și albine – pentru cănu-mi aminteam mare lucru din anii de școală! iar cartea asta m-a salvat.

18215932_10154353029210927_419003658_o.jpg

E cu un autobuz magic – ce mult ne-am dori și noi unul! Să ne ducă la vulcani și să ne întoarcă în timp, înainte de toate când pe pământ locuiau doar dinozauri, să ne plimbe în spațiu și în adâncul oceanului. Până una alta ne-a dus în lumea albinelor și vă spun sincer, am plecat amândoi de acolo, tolbă de informații. E o carte pe care o recomand părinților de copii curioși – tuturor adică! Foarte simpatic structurată, vocabular accesibil (undeva pentru copiii peste șase ani, ca să nu fie nevoie să ne pierdem și noi în explicații) și ilustrații minunate.

18195653_10154353029110927_2009683586_o (1)

Acum studiem de zor și așteptăm să se deschidă porțile casei cu iederă. Eu vă tot spun că toate se întâmplă când trebuie să se întâmple!

0

Ce facem duminica asta?

Am (re)venit în țară cu o listă de planuri. Mereu mi-au plăcut – listele și planurile. Și ce-i mai ciudat, uneori, de multe ori, mi se pare minunat că nu ies toate cum le-am gândit ci cum s-au potrivit. Dacă în urmă cu vreo 10-15 ani sufeream teribil că nu-s toate precum descrise la mine-n minte, de o vreme încoace mă bucur când pot improviza, când ies toate pe frânturi și bucăți care, adunate, dau un final mai bun decât cel povestit de mine.

Sus, de tot, în top, mi-am pus una sănătoasă. Mă apuc de alergat. În Grecia plănuiam să fac treaba asta de două, trei ori pe an – aveam deja traseu (în minte), echipament (tot în minte) și poftă nebună de mișcat picioare (tot acolo și ea). În opt ani, am ieșit o singură dată să alerg. Peisaj de vedere – marea-n stânga, plaja în dreapta și vreo patru, cinci dulăi vagabonzi după noi. Mi-a pierit cheful de fugit așa că m-am apucat de altele, visând, cum altfel, la aleile verzi de la Timișoara. Din septembrie până acum, la mijloc de aprilie, am tot amânat momentul – nu-i ușor să faci din ăstea de n-ai antrenament nici la picioare, nici la grade puține. M-am moblilizat săptămâna trecută: după ce am mormăit bine că   n-am echipament frumos, că poate totuși întâi mă duc să-mi cumpăr și mă apuc după, că una, că alta, Ionuț a zis „Stop. Hai afară!” El cu trotineta, eu cu picioarele în urma lui. Am realizat că am nivel de rezistență de nici bacul la sport nu l-aș lua. Așa că mi-am făcut program și-i clar, mă apuc de treabă. Pentru că tot visez să particip la un maraton – asta-i deja poveste veche! Și ce să vezi, până să ajung la cel de la Boston sau New York sau Stockholm (da, știu, visez departe) pot să încep cu unul chiar la mine-n oraș! Așa că la anul vreau și eu să particip la Timotion! (alături de o mulțime de oameni dragi)!

Teoretic aș fi putut participa și acum la Timiotion, la pas vioi mă descurc binișor dar, cum spuneam planurile-s făcute să fie încălcate. Anul acesta, dorința asta s-a suprapus cu alta: așa că o sunt parte de program la Sant Jordi – Ziua internațională a cărții. Eveniment ce începe de dimineață și se întinde pe toată durata zilei de duminică. O zi numai bună de petrecut cu și între cărți cu ateliere, lansări de carte, autori. O să fiu și eu acolo ca să fac ce-mi place mie cel mai mult (pe lângă scrisul poveștilor): o să le citesc. Am ales două căți, doi autori germani, unul pentru cei mici, mici (Michael Engler, Elefantastic în Africa), altul pentru cei mai mărișori (Michael Ende, Momo). De la ora 10, la Casa Artelor din Timișoara. Veniți, da?

 

1

Sărbători (și amintiri)

Dacă stau acum și privesc în urmă un lucru e clar: pentru mine cele mai frumoase zile de sărbătoare sunt cele pe care le-am petrecut la Cluj, la buna, cu prietenii de pe alee. Simt și acum așa pentru că aveam ani puțini, minte deloc și toată viața înainte? Pentru că fiecare sărbătoare era cumva legată de vacanță și ăsta era motiv de bucurie în sine? Habar nu am. Cert e că cele mai frumoase amintiri sunt cele de atunci. Noapte de Înviere la biserica din Grigorescu, cu fetele, lunea de după Paști când umbau băieții la udat, miros de primăvară printre blocuri și sentimentul că vara, vacanța de vară e așa de aproape.

Au urmat anii de facultate când am ales să petrec Paștile la Timișoara, apoi ani prin Germania, la Viena și ultimii ani pe care i-am petrecut în Grecia, frumoși toți nu zic. Adevărul e că la malul mării, sărbătoarea asta are ceva special. Începe de cu o seară înainte, continuă cu trezire târzie, cafea, plăcintă cu brânză și spanac, foc întețit pentru miel (nu se poate fără!), masă de prânz ce se întinde până pe după amiază, cafele, prăjituri, familie-ntinsă, muzică și leneveală. Cred că-n opt ani de Grecia am prins doar un an cu vreme tulbure, în rest, soare și pălării și verde și miros de mare.

Anul acesta, prima Sărbătoare acasă. Ploaie și vânt, burți pline și două cărți începute și terminate. O duminică în care lenea a fost la putere și ce bine a fost! Nu mai am de ceva vreme chemare spre ce înseamnă sărbătorile ăstea, mă bucur pur și simplu că suntem împreună. Am trecut de ceva vreme de faza în care simțeam – ori ba, una sau alta. Acum pur și simplu e bine că mi-e bine și că ne e bine. Și avem câteva zile în care nu trebuie să…  nimic!

Dacă duminica a fost somn și cărți și stat în pijamale, lunea am petrecut-o cu oameni dragi. Și mi-a venit în minte un an, în urmă cu mulți, foarte mulți ani, nici nu mai știu – se poate să fi visat? în care seara de sărbătoare s-a încheiat la noi acasă, în jurul mesei din sufragerie (parcă era acoperită cu o pătură?) și cu oamenii mari de atunci jucând remi. Lumina în cameră era gălbuie și țin minte că nu era prea cald dar era ceva în aer – nu știu, faptul că erau/ eram împreună? Era bine.

Așa am încheiat și noi seara de ieri. Cu remi și oameni dragi și copii veseli și bine. Voi cum ați petrecut anul ăsta?