0

Două inimi omul are…

Și cum stăteam noi la ceas de seară – Ionuț construind de zor și eu privindul-l cu drag și cu dureri de spate și altele (că am umblat la proteste și am vrut musai să port încălțări faine și nu neaparat călduroase) ne apucăm de povestit și recuperat orele pe care le-a petrecut fiecare în treaba lui. Mi-a spus cum a fost la școală – fain, cum s-au jucat în parc, cum tema săptămânii ăsteia a fost aleasă jungla (pentru că au convins-o pe Maria să voteze cum au votat toți băieții așa că … „democrație, mami, cum mi-ai explicat tu!”) mi-a povestit cum s-au certat, s-au împăcat, au discutat. Eu i-am spus de ale mele și după o tură de strâns îm brațe, se trage brusc și exclamă:

– Ha, asta-i fix ca inima iubirii!

– Care, mă?

– Asta de pe pernă!

img_8372

– Aha. Păi cum vine asta? întreb eu mirată. Ce inima iubirii? Că doar o inimă avem… sau?

– Nu, draga mea. Iar nu știi nimic. Noi avem o inimă în formă de pumn, așa ca în atlas și aia e o inima de nemoarte, adică nu ne lasă să murim. Că trebuie să pompeze sânge. Și din inima de nemoarte ies inimi de iubire care merg unde vor ele. Ale tale merg la tati, ale lui tati merg la tine și tot așa. Se întâlnesc la mijloc inimile ăstea de iubire. Și atunci e iubire peste tot…

– Am înțeles. Chiar nu aveam idee! Și inimile ăstea de iubire arată așa?

– Da. Ca niște floricele. Uită ce mică și frumoasă e inima asta a iubirii. Să nu speli niciodată perna asta!

 

Îl las povestind cu inima iubirii și vin să vă spun și vouă. O poezie copilul ăsta al meu…

Anunțuri
0

Așchia, trunchiul și băieții mei

Cine a venit cu vorba „Așchia nu sare departe de trunchi”, mare adevăr a grăit. Pe cât îmi seamănă Ionuț la blonzenie și picături de trăsături, pe atâta-i ta-su în miniatură când vine vorba de caracter.

Ieri am fost la ziua prietenei lui. O fetiță ca-n povești pe care Ion, știu bine, o place la nebunie. Și treaba asta vine la pachet cu altele. M-a pregătit încă de pe drum:

– Dacă sunt și alți copii, mie o să-mi fie rușine! Și o să vreau la tine-n brațe.

La început n-au fost alți copii, dar Ionuț tot în brațe a stat, preț de vreo două ceasuri. Când s-a umplut casa de musafiri, s-a lipit și mai cu foc și nu s-a mai dat jos. Degeaba a încercat fata să-l ia și să-l tragă-n jocul lor. Băiatul meu a făcut ce face de fiecare dată în astfel de situații. S-a strâns și mai tare-n el și lângă mine și i-a privit de departe. Greu, greu de înțeles pentru mine comportamentul ăsta, mai ales că eu de când mă știu tot pe scenă am fost. Pentru câteva minute impulsul a fost să-l trimit cu forța la joacă, îmi simțeam ochii cum vor să se dea peste cap și oftatul de exasperare îmi era-n gât. Am rezistat eroic, chiar de am scăpat printre dinți o dată, o singură dată – „Băăăăiiii Ioaaaanneee, dar chiar așa, că doar nu venim pentru prima dată aici!” Copilul meu nu s-a dat înduplecat și a rămas eroic pe genunchii lui mă-sa. Și pe când credeam eu că nu mai există nici o speranță, apare fetița cu alt băiețel râzând și fugărindu-se cu el. Ion coboară din brațe-mi fără nici o avertizare, își ia căruciorul (pentru că și-a dus și bebelușul cu tot cu cărucior după el, ca un tătic adevărat ce este) și și-l pune-n cap. Începe sa se învârtă – da, ați citit bine! cu căruciorul de jucărie tras peste ochi, moment în care fata se oprește din alergat și începe să râdă. Râde ea, râde și Ion al meu. Râd amândoi. Ion face pe clownul și fetei îi place la nebunie. A uitat că era prinsă-n joacă alături de altcineva și râde cu băiatul meu. Apoi, dispar amândoi în cameră, povestind. Eu rămân cu gura căscată. Mă dor picioarele și brațele după trei ore de ținut copil în brațe și tot ce fac e să zâmbesc tâmp. Și brusc, am o revelație. Îmi vine în minte seara aceea, SEARA în care l-am cunoscut pe ta-su. N-a scos o vorbă când ne-am întâlnit, stătea doar și se uita și-și vedea de povești cu cei din jur. Iar la un moment dat, după vreo trei ore – timp în care am ajuns într-un club cu muzică tare, tare și grecească pe deasupra! s-a apropiat de mine și a început să-mi traducă versurile cântecelor. M-a pufnit râsul. Dar parcă nu era râsul meu.

Până la urmă, o fi vreun secret în toată reținerea asta a lor, în tăcerea și timiditatea de care au amândoi din plin. Cert e că funcționează!