0

Gânduri și-o lansare

După ora opt – ceas de seară, încerc să mă țin departe de Facebook. Mi-e plină mintea de teorii și conspirații și am impresia că nesimțirea e mai mare ca oricând (sau așa o fi fost mereu dar n-am observat?) și nu, nu doar în ograda noastră. E drept, la noi e mai groasă și-s mai multe și toate-s cam adunate, stau să explodeze cumva dar parcă mă lasă puterile și adevărul e că-s sătulă de nopți nedormite și gânduri de luat lumea-n cap. Unde să mă mai pornesc mai ales acum? În sfârșit am o bulă faină de tot, cu oameni unul și unul, nu-i nici prea frig, nici prea cald, lucrez ce-mi place, dau peste personaje ce-și scriu singure povestea după doar o întâlnire, pline de inspirație-s toate și încă n-am poftă s-o iau din loc. Ionuț mă testează, cică dacă plecăm de la Timișoara, n-ar fi mai bine să ne mutăm pe altă planetă că oricum aici sunt șanse ca soarele să explodeze cândva și să ardă tot în cale. Îl întreb unde a auzit povești din ăstea, se hlizește și-mi spune că doar sunt povești de toți știute dar adevărul e că le-a văzut pe internet, cândva, demult, când îl scăpasem liber pe youtube. Și apoi îl simt că-i revoltat când aude că vreau să merg din nou la proteste, nu, nu s-au terminat, măi mami, dar hoții ăștia sunt deja ca niște super eroi cu niște super puteri și noi trebuie să facem ceva, să prindem puteri și mai puteri ca altfel nu-i chip să scăpăm de ei! Tu-ți dai seama că-i urmăriți deja de două săptămâni și tot nu i-ați prins? Vă fac eu o armă cu laser, să vezi, o să funcționeze. Îi îmbrățisez entuziasmul și punem la cale campanii de atac, apoi ne prăvălim pe canapea și revenim la ale lui – câte lego trebuie să mai cumpărăm până avem tot ce-i în catalog?

Mă țin departe de știri și-n timpul zilei, mi-au mâncat prea multe zile din săptămânile trecute, mă simt așa de obosită și mi-e parcă tot mai greu să discern între ce-i grav și ce pare a fi grav pentru că ne spun alții că e.

Dar nu mă pot abține și mai trag cu ochiul și mă trezesc cu câte un zâmbet pe toată fața – când ridic ochii din telefon, în tramvai și văd câte o banderolă albă cu #rezist care face cu ochiul banderolei mele albe cu #rezist. Parcă suntem mai împreună decât eram și parcă totuși oamenii sunt faini. Și care nu-s și care insistă să stea strâmbi și încordați, ei bine, treaba lor.

Am pornit să scriu despre lansarea Fabulafia de sâmbăta asta și realizez că tot despre ce mi-a mâncat zilele trecute am ajuns să spun. Dar nu-i nimic, că nu-s singură. Sâmbăta asta lansăm super revista și la Timișoara, unde altundeva decât La Două Bufnițe – că v-am mai povestit eu despre el. Și-s fericită că s-au aliniat toate așa cum visam eu – și revista cea dragă (da, am o poveste și în numărul acesta!) și oamenii faini care vor fi prezenți și librăria care-i ca un fel de casa cărților (unde am vrea toți să ne mutăm!). Cine-i prin oraș și are și copii la el, sâmbătă, 18 februarie, de la ora 17.00, să facă bine să vină. Și ca să fie și mai clare lucrurile, avem și eveniment, pe Facebook, unde altundeva? Îl găsiți aici – de luat aminte și mai ales, dat mai departe!

Anunțuri
0

De sâmbătă

Am așteptat sâmbăta asta cu un dor nebun. Mi-am făcut planul de joi, tiptil și fără să dau de veste nimănui – mi-am conturat o vineri seara ca un peron de așteptare pentru ziua de azi. Să ieșim în oraș, să vedem oameni dragi, să-l duc pe Ion la bunică-sa și să stăm cu ochii unul la altul, nu pe ceas. Să fie frig și să găsim un loc frumos cu vin fiert și apoi și-o cină și-o poveste. Să venim acasă unde-i cald și păturile acelea noi abia așteaptă să mă ia în brațe. Să adorm târziu, cu gând că n-am oră de trezire dimineață. Ion e-n vecini și sigur nu dă deșteptarea și să lenevesc până lumina obosește să-și facă drum printre jaluzele (că le-am fixat să strângă parcă din dinți!). Am adormit cu greu – ieri chiar a fost prima seară după șase ani și nouă luni în care Ion nu e acasă. Au mai fost dăți și destule în care n-am fost noi acasă, dar el n-a lipsit niciodată. Faptul că doar un perete ne despărțea, sau doi chiar, a ajutat puțin dar inima tot îndoită a stat, chiar dacă numa-n colț. Am visat că l-am pierdut – coșmarul oricărui părinte! și am petrecut o noapte agitată și-n căutare. M-am trezit brusc, cu-n telefon pus la ureche – E Tinu, nu pricep ce vrea! îmi spune crețul și îl aud pe tata oficial, spunându-mi că e tatăl Alexandrei și că așteaptă un pachet din Grecia. Sunt buimacă, adormită, e-ntuneric, mama lor de jaluzele, văd un 8 și un 30, dorm? Visez? Ce vrei, îl întreb și realizez instant că așteptăm un camion cu alte lucruri. Și în loc să-i dau numărul șoferului, am dat numărul crețului. Și de aici confuzia și trezirea mai dureroasă decât mi-a fost toată săptămâna. Încerc să mă cuibăresc la loc, dar nu-i la fel. Urnesc un picior, încă unul, îmi fac un ceai și promit că nu mai fac nici un plan. Că pare-se nu mă învăț minte. Acum plouă afară (da, era în program pentru azi), cu zgmot pe fundal de lego răsturnate, pregătesc povești pentru oameni mari și mă bucur de canapea. Începe să se contureze sâmbăta și să mă simt acasă.

acasa

0

Vera & Dana

Îmi place să mă înconjor de oameni faini. Buni. Veseli. Care au energie pozitivă și poftă de făcut tot felul de lucruri. Mi-am găsit personaje care mi-au făcut viața mai frumoasă cam peste tot pe unde am ajuns. Nu am dus dorul lor nici în Grecia, nici la Viena, nici prin State-ndepărtate, iar acasă, ei bine, acasă îi am pe alese.

Sunt oameni care-s aproape, fizic dar mai ales la gânduri și porniri, sunt și mulți pe care-i știu din auzite și citite și-mi sunt dragi fără să fi apucat să dau ochii (și mâna) cu ei. Persoane cu care mi s-au intersectat drumurile și cu care am pornit tot felul de proiecte fără să fi analizat prea mult. Și bine am făcut. Două astfel de fete sunt dragele de Vera, jumătatea Mame de Poveste și Dana, de la Juxi Magic. Am impresia că regulat ies în față cu câte o poveste despre ele, dar n-am cum să n-o fac, prea multe și frumoase-s toate ce ies din mintea și de sub mâinile lor.

Eu nu-s la București, dar de-aș fi (cu toate că mai degrabă ajung ele la Timișoara!) tare m-aș duce la un eveniment pe care l-au pus la cale. E cu poveste, culoare, voie bună și copii. Sâmbăta asta, de la 11:30, mergeți la Elefănțelul curios să vedeți ce se-ntâmplă cu vântul și de ce-i veselă morișca. Și apoi aștept să-mi spuneți și mie. Pentru că eu am în față trei zile de veselie și arte performative – chestii de oameni mari, să fim înțeleși! Și covoare-n așteptare și cărți ce trebuie șterse de praf și un Ionuț ce-mi duce dorul – că de creț nici nu mai zic!

14853292_701291560021052_4106081700696131179_o

 

 

 

1

Atenția distributivă și lipsa ei. Și muffins.

Nu știu voi cum sunteți dar eu am mari probleme cu atenția distribuitivă. De fapt, ce zic probleme? Problemele apar dacă o ai. Eu una nu o am. Deloc. Lipsește cu desăvârșire. Nu mă pot concetra în mai mult de două direcții orice aș face. Cică-i chestie de exercițiu – o fi, probabil că nu le fac eu bine (exercițiile adică).

V-am mai povestit și altă dată, eu de-s la volan nu pot să vorbesc. De-s la volan și vorbesc și mai trebuie să o fac și-n altă limbă în timp ce Ionuț vrea ceva și-o cere-n românește sunt pericol public. De-s acasă și mă prinzi, de exemplu, în elan de cofetar, cel mai bine ar fi să nu-mi vorbești deloc. Să măsor cantități, să arunc un ochi pe rețetă, să te aud că-mi vorbești și să pornesc și mixerul e un proces ce mie una-mi trezește nevoi de medicație. Nu glumesc.

Sâmbătă am profitat de faptul că Ionuț e până-n gât în plastilină și am pregătit terenul pentru niște muffins. Cu mintea la musafirii de duminică, m-am apucat de lucru. Organizat, așa cum îmi place. Măsurat, pus în boluri pe culori, ordonat, de zici că mă pregăteam de filmare. Dau drumul la mixer, îl opresc brusc. Fug să închid ușa la bucătărie. Prea târziu. Domnișorul Știetotnu-iscapănimic apare într-o suflare.

– Ce faci aici?

(eu încerc să țin ușa cu piciorul, poate poate se dă bătut)

– Lasă-mă să intru și să văd!

– Fac niște muffins, răspund eu și mă las păgubașă.

– Aaaaa, îmi place să fac muffins!

(sunt convinsă!)

– Vreau să te ajut!

– Mulțumesc, nu-i nevoie!

– Dar eu chiar vreau!

Intră în bucătărie și-și trage scaunul. Îi observ pantalonii. Sunt invers.

– De ce ți-ai pus pantalonii așa?

– A avut loc un accident și… așa-s ca de bucătar. Pantaloni de bucătar. Eu ce fac? Să torn făina în bol?

– Nu, nu pui mâna pe nimic până nu-ți spun eu!

(deja simt cum mă trec toate apele, ce fac? nu mai durează mult și o să mă isterizez a neputință, o simt)

Încep eu să amestec ingredientele,mă ajută și el, dă p-afară jumate din făina măsurată (bolul e prea mic!), se grăbește să-mi aducă uleiul, varsă și din el. Mintea-mi galopează, trebuie să-i găsesc de lucru:

– Gata, uită un bol pentru tine să faci tu o supă de fructe de pădure!

Începe să amestece, îmi cere ba una ba alta. Vorbește singur.

photo 2

– Delicios. Acum vreau și piper și sare și fulgi de porumb și făină.

photo 3-1– Stai să gust!

photo 4 (2)– Vreau să pun și detergent de vase!

– Ce să pui???

Ajung la concluzia că nu-mi pasă ce amestecă atâta timp cât pot să-mi fac treaba în pace.

– Pune, dar după aia nu mai guști!

– De ce? Că-mi ies baloane pe gură?

Râdem amândoi și ne terminăm treaba.

– Vezi, mami, ce bine lucrăm noi împreună?

Chiar așa…

photo 1

2

Sâmbăta asta nu-i ca aialaltă

Mă gândeam eu zilele trecute – pentru că se anunța un weekend ploios – să-i ofer lui Ionuț un program alternativ pentru sâmbăta asta, ca să nu retrăim scenele de acu’ o săptămână. Și-mi vine geniala idee (la ora la care mi-a venit, chiar așa părea) de a-i propune mamei prietenului lui Ionuț să-l aducă la noi de dimineață pentru câteva ore. Bun, femeia încântată, mă întreabă de vreo trei ori de-s sigură îl aduce și pleacă-n treaba ei. Au ajuns când eu tocmai îmi pregăteam lista – ce scriu azi, ce fac azi, ce mai organizez pentru că, nu-i așa Ionuț se joacă, are companie, eu stau la mine la computer, ultimele zvâcniri de campanie electorală, trei, patru texte ce-s în stand by de vreo săptămână. Greșit.

Dragilor, aici e casă de nebuni. Ce faceți voi, ăia viteji, cu doi, trei și mai mulți? Cum rezistați? Eu una am lego si-n chiloți (vorba vine!), am strâns deja de vreo patru ori cuburile de lemn din toată casa, Ion e ca turbat- aleargă, chiuie, vesel, nebunie, prietenul lui la fel și eu aud câte un zbang bang tot la două minute de-mi stă inima-n loc. Acu’ m-am mutat pe holul de lânga camera unde se joacă, cu laptop în brațe și-mi dau seama că asta-i de fapt sâmbăta stresantă,

– Nu stați în picioare în pat!

– Nu-i pat, e barcă!

Apoi s-au pus pe lucru și au mutat toată camera în patul de sus.

photo 1

și acum, citez „stăm liniștiți și luăm o pauză cu o carte bună”.

photo 3

Așa-i că-s de poză? Încă-i linște, așa că nu mai număr minutele până la ora 13. BANG. ZDRANG. MAAAAAMMMMMIIIII!!!

43 de minute.

1

‘neațza

Sâmbătă. 6:44. Îl aud cum mă strigă. Încerc să-l ignor, e cald și bine în pat, nu mă grăbesc nicăieri. Strigă. Ignor. Strigă mai tare.
– Maaaaaaaaaaaaaaaaaaammmmmiiiiiii!!!
Răspund cu juma’ de gură (nu, nu vreau să mă trezesc, nu vreau să mă ridic din pat, nu vreau să mă mișc)
– Da!
– Mammmmmmmmiii, am făcut pișu!
Uită ce am scris mai sus pentru că sar din pat de zici că am arcuri sub fund. Mă arunc înainte ca o luptătoare, ies din cameră și dau de lumină. Dureros moment, serios.
– În pat?????? zic eu cu vreo două tonuri mai sus decât ce-i place.
– Nu dragă, cum să fac în pat? La toaletă! răspunde Ionuț pe un ton senin ca o o zi de vară.
– Păi și atunci de ce m-ai trezit??? buimacesc eu de zor căutând drumul spre pat.
– Ca să-ți spun să stai liniștită. M-am dus singur.
Baloane și confetti. Evident, n-am mai dormit.
O sâmbătă de vis să aveți.