2

Jurnal de vacanță (9)

Gata. E gata și vacanța. De două zile am dat mirosul de mare pe ăla al teilor (mă rog, în Timișoara multe-s altele care miros și nu neaparat plăcut) dar  mă simt mai bine ca niciodată. Am intrat duminică seara-n casă și mi-erau așa de dragi toate de le-aș fi îmbrățișat pe rând și una câte una.

Ultima săptămână de Grecia a fost așa cum mi-a fost cam în toți anii acolo – cu sufletul la plecare. Am petrecut însă două zile faine de tot, pe o plajă pierdută, la cort, cu un Ionuț mai vesel ca niciodată, cu foc de tabără și We Wish You a Merry Christmas (nu glumesc! Ionuț a început să cânte în drum spre plajă și s-a oprit în drum spre casă!). Am realizat că-mi place la nebunie să merg cu cortul dar e musai să fim mai mult de trei oameni mari și un copil. Că-s fricoasă și mă trezește fiecare bătaie de vânt. Și aud mișcări și văd umbre și îmi amintesc fiecare scenă de film de groază pe care am văzut-o vreodată și serios, mi s-a făcut din nou frică doar amintindu-mi.

Am profitat de ultimele zile acolo ca să mănânc exact ce-mi place – un fel de comfort food pentru toată energia ciudată pe care o simțeam venind din toate părțile. M-am ascuns de soare, am lenevit în hamac, am visat cu ochii deschiși la toamna de la Timișoara.

Acum suntem acasă, am adus-o și pe bunica de acolo cu noi pentru o săptămână. Eu am început programul obișnuit – Doamne, ce dor mi-a fost!!! Ionuț se bucură de încă două săptămâni de vacanță, grecul face planuri pe hârtie. În curând le va da viață, hai să ne liniștim și noi.

 

 

 

Anunțuri
2

Planuri, planuri și degeaba

Săptămâna trecută cam pe vremea asta, așteptam cu mare nerăbdare weekendul. Ziua de duminică. Să-mi las băieții să se regăsească și să petreacă o zi în doi și eu, eu să-mi iau tălpășița la Atena, pentru o zi cu fete, prânz și cafea-n oraș plus, teatru la ceas de seară. Toate erau pregătite. Și nu, nu doar eu așteptam cu nerăbdare (până la urmă și băieții mei apreciază o zi în care pot să facă doar ce vor ei fără să le umblu pe la spate și să le pun pe toate la loc!)

Sâmbătă dimineața mă trezesc sunete ciudate din baie. Crețul se simte rău. Tare rău. E alb ca varul și de-abia se ține pe picioare. Îl iau pe Ionuț și plecăm de acasă. La plimbare, prin oraș, pe la tot felul de plaje din jur. Vremea ține cu noi. Soacră-mea, biata, numai ce a trecut de două săptămâni de joaca de-a infirmiera cu socrul, îmi spune (cu juma’ de gură) să mergem la ei, dacă vreau. O refuz politicos, de cinci ani de când suntem trei, de unul se îmbolnăvește – și se manifestă cu vărsături, urmăm toți pe rând. Prefer să stau acasă și să aștept să se declanșeze. Ajungem sâmbătă pe seară – Ionuț e rupt de oboseală, eu nu-s departe. Trece noaptea fără incidente. Crețul se simte și el mai bine duminică, dar nu destul de bine încât să-i las singuri și să mă duc așa cum a fost planul. Anulez ieșirea. Nu. Doar o amân. Eu cu Ion petrecem o altă dimineață afară și apoi, o după amiaza în care strâng și curăț curățenia soțului. Că patru mâini sunt mai sigure decât două. Trece și ziua de dumincă – aia așteptată întreaga săptămână. Suntem bine toți, am scăpat. Și eu nu mai fac planuri – aștept doar duminica viitoare pentru o ieșire… spontană!