0

De ce ne doare capul?

Mă simt ca un arici țepos ce se pregătește să tragă pe dreapta și să-și înceapă hibernarea. M-a terminat de-a dreptul evenimentul care s-a încheiat duminică seara, multe, prea multe zile nedormite (dacă mi-ai fi spus acum vreo 10-15 ani că trei nopți cu petreceri sunt prea multe aș fi râs timp de-o săptămână!) și agitație și nebunie. Și lumini mișcătoare și oameni faini dar și destui țăcăniți. Luni m-am culcat odată cu găile, drept pentru care am fost ca un zombie toată ziua de marți. M-a trezit Cabaretul – de la Teatrul German (my favorite place in town!) și astăzi am căzut la loc. Mai avem patru zile de vacanță – cum socotea Ionuț și planuri pentru încă de zece ori pe atâtea.

E seară și mă plimb de pe canapea pe pat, de pe pat în fotoliu, de pe fotoliu în camera lui Ionuț unde el instalează și proiectează tot felul de chestii pentru noul lui muzeu. Simt că-mi pleznește capul (am nevoie de o pauză de la nebuniile cu legi și praguri și #ciumarosie). Mă așez pe podea lângă el.

– Ce-ai pățit? mă întreabă el serios în timp ce montează o lupă peste niște omuleți de lego.

– Mă doare capul.

– Care parte?

– Asta dreaptă.

– Probabil s-a strâns prea multă informație acolo! concluzionează el pe ton sobru. Uneori mă doare și pe mine și atunci știu că s-a umplut tot spațiul și trebuie să mai șterg din chestiile cu care mi-am umplut capul. Știi, creierul nostru e ca o tabletă, punem tot felul pe ea și pe urmă nu mai ai unde. Și atunci te doare ca să știi că ai pus prea multe.

– Nu cred că am pus prea multe… adica mă doare de oboseală. Nu de la informații. Niciodată nu poți știi prea multe.

– O, ba da. Eu azi am văzut multe poze cu Titanic și Britannic și la un moment dat m-a durut capul și am zis gata, partea dreaptă e plină!

– Partea dreaptă?

– Păi aia mă durea!

– Aha, și de ce nu ai pus informații și în partea stângă? Ca să nu se umple cea dreaptă așa de repede?!

– Nu, nu se poate. Aia e mai mică și acolo am niște chestii horror și mi-e frică să mi le amintesc. Nu pot să le șterg fără să mi le amintesc.

Pe mine discuția asta m-a depășit. Așa că mă duc direct la culcare.

 

 

Anunțuri
2

7

În urmă cu șapte ani, între o miercuri și o joi, dinspre 10 înspre 11 (martie) m-au apucat niște dureri. Eu credeam că-s ale facerii, crețul încerca să mă liniștească și să dea vina pe o pizza mâncată cu prea mare poftă cu o seară înainte. Pe la miezul nopții, săpasem un tranșeu dinspre dormitor până-n hol de la atâția pași făcuți și durerile nu se lăsau duse. Crețul sforăia ba pe stânga, ba pe dreapta, eu strângeam din dinți, mai încercam păcăleala cu pune-te pe o parte, apoi pe alta. Degeaba. Înspre dimineață cred că m-am mai liniștit – găsisem eu un articol pe internet despre contracții false și-mi plăcea cum sună teoria. Așa că am îmbrățișat-o și am mers la culcare. Minunea de-a fi descoperit motivul durerii n-a ținut decât vreun sfert de ceas, după care m-a luat mai cu poftă și mai cu foc. Din spate și dintr-o parte și de nici nu mai știu unde, crețul s-a trezit și am decis că poate n-ar fi rău să sunăm doctorul. Evident, femeia ne-a chemat urgent la spital. Patru ore mai târziu, Ionuț era acolo unde-i place și azi cel mai mult: la mine-n brațe. O mogâldeață fără păr, un cap mic, corp mic, o sticlă de suc de doi litri și bonusul la jumătate. Zbârcit și urâțel și roșu dar al meu. Al nostru.

Șapte ani mai târziu, tot dinspre 10 înspre 11, mă trezesc în miez de noapte și merg țintă la el în cameră. Arde ca focul. Mă strigă la un moment dat din nou, nu-l aud și ajung când deja e prea târziu. Copilul a vomitat, e supărat că l-a murdărit pe Woofy și alt cățel e cu codița puturoasă. Șapte ani mai târziu, la trei dimineața nu fac tranșee de durere ci în căutare. Așternuturi curate, prosoape, pijama. Ionuț e cât de calm se poate.

– Mâine mai e ziua mea chiar dacă nu o sărbătorim?

– De fapt, e deja azi. La mulți ani, ștrumfule!

– Adică eu împlinesc totuși șapte ani chiar dacă nu sărbătorim!?

– Sigur că da! O să sărbătorim altă dată! O dată pe lună așa cum vreau să-mi sărbătoresc și eu ziua mea!

– Ce noapte groaznică! Și prietenii mei – face o pauză, îl văd că-i gata să izbucnească în plâns, și tortul meu?!

Îl iau în brațe și-i șoptesc de liniștire și-l simt cum se înmoaie și adoarme sforăind încetișor. Eu mai stau trează un ceas sau o fi fost două, încep să scriu în minte o poveste de groază inspirată de tomberonul de peste drum (pot să jur că i s-a mișcat capacul! Și nu, nu era de la vânt!), dar nu, nu-mi las gândurile să plece prea departe că doar se știe că-s fricoasă tare. Le opresc din drum, că-s șmechere și de le dau subiect de poveste e greu tare să le mai stăpânesc. Îmi mut mintea la primele minute, ălea de acum șapte ani, cu Ionuț roșu și moale la mine-n brațe, apoi simt din nou golul sinistru, patruzecișiaufostpreamulte minute de stat departe de el, îl miros, e aici, arde ca focul, are șapte ani, îl strâng de mână, mă strânge și el, îi șoptesc promisiunea-n ureche, te faci bine și facem o petrecere și mai mare de ziua ta. Ionuț are șapte ani. Mulți și buni să-i fie toți!

 

0

amintiri și ce urmează

Am încheiat o săptămână care m-a lăsat fără pic de energie. Plină de gânduri a fost și întrebări, de-o fi bine ce fac și de-s bune alegerile noastre. Plină de povești cu un Ionuț furios căruia nu-i prea place la școala pentru că deschidem caiete, închidem caiete, care duce dorul prietenilor lui (știi cum e, peste gard iarba e mereu mai verde și amintirile chiar te pot convinge de asta) și care suferă puțin, dar destul, că mama nu mai lucrează de acasă și timpul nostru împreună e cât o alună mică și pricăjită.

– Mai știi când eram amândoi, mereu și tot timpul?

– Mai știu.

– Aveai cel mai fain lucru din lume. De acasă!

– Da. Și mă bucur tare că l-am avut. Dar lucrurile se schimbă și eu aveam nevoie de o astfel de schimbare. Și-mi place mult lucrul meu de acum.

– Adică atunci nu ți-a plăcut?

– Ba da. Mult. Și-s fericită că am putut fi împreună așa de multe zile și luni și ani. Că ai crescut cu mine și eu cu tine. Și acum sunt fericită că suntem aici și am intrat în altă etapă. Și vezi, ai ocazia să te bucuri și de tati cum te bucurai de mine…

– Nu înțelegi. Tu ești principala!

Îl simt încordat și supărat. Știu că nu-i poate fi ușor – doar Ionuț nu-i prieten cu schimbarea!

– Dacă schimbăm puțin programul… Când vin acasă de la birou pun telefonul în dulap, nu pornesc nici laptopul, nu fac ordine și nici mâncare ci stau cu tine. Mergem în parc, biciclete, cinema, plimbare?

– Și ce mâncăm?

– Improvizăm!

Râde. De săptămâna viitoare intrăm în programul de primăvară. Cu mai multe salate și o casă mai dezordonată. Dar cu un copil fericit.

p.s. E prima dată în șase ani și 11 luni când el pleacă pentru un weekend cu alții, nu cu noi. Stomacu-i ghem, mintea-i alertă, prea multe idei mi se plimbă pe acolo, îmi suna-n cap încurajări pe care i le fac de când era de-o șchioapă, lumea-i mare, trebuie descoperită, să mergi, să zbori, să pleci departe, să descoperi. Cu o mână mi-aș pune lacăt la gură și aș astupa-o cu câlți și lipici. Cu alta aș trage-o pe prima și aș lăsa-o să zică. Chiar de-i greu și chiar de așa cum sunt acum o să tot fiu și altă dată.

 

 

3

Năduf

Anul ăsta e al șaptelea. De când m-am mutat aici, în Grecia și am început o viață nouă, înconjurată de oameni noi, de alte idei, alte concepții. Departe de tot ce-mi era cunoscut. Inclusiv (și mai ales) limba. Sunt într-un loc care nu știu dacă definește neamul ăsta de care mie una mi-e tare greu să mă atașez (cine aruncă prima piatră?).  Orășel mic în care toți îi cunosc pe toți și toți te cunosc pe tine, fiecare are o părere despre celălalt și faptul că ești diferit nu-i neaparat un plus.

Un orășel unde de-abia am găsit mame care-s pe mintea și sufletul meu și acum, după cinci ani, le pot număra pe degetele de la o mână. Nu știu de așa-s toate localnicele că nu vreau să generalizez și nici să le pun bulină neagră-n frunte grecoaicelor, că mamă am ajuns să fiu aici, între ele, și tot ce cunosc, cunosc raportat la realitatea de aici, dar. DAR rar am întâlnit femei care să se creadă mame mai bune. Mai mult ca perfect (da, aici se poate!) și binele copiilor e înaintea tuturor. Niște găini mai pline de patos când vine vorba de a-și proteja puii, mai rar mi-a fost dat să văd. Găini am zis? Leoaice am vrut să spun! Se bat cu mâinile-n piept și cu vorbele de la una la alta. Calitatea de mamă e dată de cât de cuminte-i pruncul, știți, ăia de stau la masă și nu mișcă și vorbesc doar când sunt întrebați. Teama de a nu-i face niște mămoși, mai ales pe băieți, e la egalitate cu alte catastrofe. Mamele de aici sunt niște cloști. Pardon, leoaice. Of, pe cât m-am străduit să uit de tonul zeflemitor și de miștocăreală și ironie, pentru că, nu-i așa, toate mamele sunt cele mai bune și toți copiii mamelor ăstora, sunt și ei, la rândul lor cei mai buni, ei bine, pe cât m-am străduit, pe atât nu mi-a ieșit.

Și de ce? Simplu. Pentru că tremur de indignare când mi-e dat să aud prostii care se bat cap în cap. Nu-i mare brânză de scoți copiii la plajă la ora 11, 12 (că atunci apa mării e caldă!) și cu siguranță știi mai bine decât mine, străina care merge la îmbăiat la 8 dimineața. Până la urma urmei, așa au crescut toți aici. În plus, copiii grecilor, au pielea mai groasă (da, am auzit-o și pe asta iar acum o auziți și voi!)

Speli și-i dezinfectezi cu șervețele umede, te isterizezi de mama focului de copilul se pune pe jos dar apoi n-ai nici o problemă să-ți aprinzi țigara la locul de joacă sau în timp ce împingi căruciorul. Am fost la un eveniment zilele trecute și pentru că vremea n-a permis, întreaga acțiune s-a mutat în spațiu închis. Vreo 20 de copii care fugeau de colo colo și tot atâția adulți care și-au aprins țigările lângă ei. Și voci de mame stresate să nu alerge copiii, să transpire și să-i tragă curentul. Da, curentul era problema majora din locul ăla…

Te îngrijești să aibă pruncul burta plină, că doar asta-i important, dar nu te uiți ce bagă-n ea. Plină să fie. Să crape piticul de poftă de mâncare ce are dar să nu-ți pese că pofta-i doar pentru prostii și chestii fără nici o valoare nutrițională. Plin să fie. Ionuț avea febră și stătea ca un pui de găină, strâns în pat, fără chef de nimic. Mă sună o mătușă de soțului, mare-n stat și-n sfat.

– Lasă-l să mănânce tot ce vrea! Important e să aibă ceva-n burtică!

– Dar nu vrea nimic!

– Dacă-i dai chec sau biscuiți nu se poate să nu-i vrea! Toți copii vor!

– Pentru ce să-i dau chec? Sau biscuiți?

– Ca să aibă ceva-n burtică, nu pricepi?

Pricep, cum nu.

Hai că s-a mai domolit amarul. Prietena mea, grecoaica get beget, născută și crescută aici îmi spune să respir adânc și să nu mai bag în seamă toate prostiile. Că ea-i de aici și așa face. Cică funcționează…