1

Sărbători (și amintiri)

Dacă stau acum și privesc în urmă un lucru e clar: pentru mine cele mai frumoase zile de sărbătoare sunt cele pe care le-am petrecut la Cluj, la buna, cu prietenii de pe alee. Simt și acum așa pentru că aveam ani puțini, minte deloc și toată viața înainte? Pentru că fiecare sărbătoare era cumva legată de vacanță și ăsta era motiv de bucurie în sine? Habar nu am. Cert e că cele mai frumoase amintiri sunt cele de atunci. Noapte de Înviere la biserica din Grigorescu, cu fetele, lunea de după Paști când umbau băieții la udat, miros de primăvară printre blocuri și sentimentul că vara, vacanța de vară e așa de aproape.

Au urmat anii de facultate când am ales să petrec Paștile la Timișoara, apoi ani prin Germania, la Viena și ultimii ani pe care i-am petrecut în Grecia, frumoși toți nu zic. Adevărul e că la malul mării, sărbătoarea asta are ceva special. Începe de cu o seară înainte, continuă cu trezire târzie, cafea, plăcintă cu brânză și spanac, foc întețit pentru miel (nu se poate fără!), masă de prânz ce se întinde până pe după amiază, cafele, prăjituri, familie-ntinsă, muzică și leneveală. Cred că-n opt ani de Grecia am prins doar un an cu vreme tulbure, în rest, soare și pălării și verde și miros de mare.

Anul acesta, prima Sărbătoare acasă. Ploaie și vânt, burți pline și două cărți începute și terminate. O duminică în care lenea a fost la putere și ce bine a fost! Nu mai am de ceva vreme chemare spre ce înseamnă sărbătorile ăstea, mă bucur pur și simplu că suntem împreună. Am trecut de ceva vreme de faza în care simțeam – ori ba, una sau alta. Acum pur și simplu e bine că mi-e bine și că ne e bine. Și avem câteva zile în care nu trebuie să…  nimic!

Dacă duminica a fost somn și cărți și stat în pijamale, lunea am petrecut-o cu oameni dragi. Și mi-a venit în minte un an, în urmă cu mulți, foarte mulți ani, nici nu mai știu – se poate să fi visat? în care seara de sărbătoare s-a încheiat la noi acasă, în jurul mesei din sufragerie (parcă era acoperită cu o pătură?) și cu oamenii mari de atunci jucând remi. Lumina în cameră era gălbuie și țin minte că nu era prea cald dar era ceva în aer – nu știu, faptul că erau/ eram împreună? Era bine.

Așa am încheiat și noi seara de ieri. Cu remi și oameni dragi și copii veseli și bine. Voi cum ați petrecut anul ăsta?

 

Anunțuri
2

7

În urmă cu șapte ani, între o miercuri și o joi, dinspre 10 înspre 11 (martie) m-au apucat niște dureri. Eu credeam că-s ale facerii, crețul încerca să mă liniștească și să dea vina pe o pizza mâncată cu prea mare poftă cu o seară înainte. Pe la miezul nopții, săpasem un tranșeu dinspre dormitor până-n hol de la atâția pași făcuți și durerile nu se lăsau duse. Crețul sforăia ba pe stânga, ba pe dreapta, eu strângeam din dinți, mai încercam păcăleala cu pune-te pe o parte, apoi pe alta. Degeaba. Înspre dimineață cred că m-am mai liniștit – găsisem eu un articol pe internet despre contracții false și-mi plăcea cum sună teoria. Așa că am îmbrățișat-o și am mers la culcare. Minunea de-a fi descoperit motivul durerii n-a ținut decât vreun sfert de ceas, după care m-a luat mai cu poftă și mai cu foc. Din spate și dintr-o parte și de nici nu mai știu unde, crețul s-a trezit și am decis că poate n-ar fi rău să sunăm doctorul. Evident, femeia ne-a chemat urgent la spital. Patru ore mai târziu, Ionuț era acolo unde-i place și azi cel mai mult: la mine-n brațe. O mogâldeață fără păr, un cap mic, corp mic, o sticlă de suc de doi litri și bonusul la jumătate. Zbârcit și urâțel și roșu dar al meu. Al nostru.

Șapte ani mai târziu, tot dinspre 10 înspre 11, mă trezesc în miez de noapte și merg țintă la el în cameră. Arde ca focul. Mă strigă la un moment dat din nou, nu-l aud și ajung când deja e prea târziu. Copilul a vomitat, e supărat că l-a murdărit pe Woofy și alt cățel e cu codița puturoasă. Șapte ani mai târziu, la trei dimineața nu fac tranșee de durere ci în căutare. Așternuturi curate, prosoape, pijama. Ionuț e cât de calm se poate.

– Mâine mai e ziua mea chiar dacă nu o sărbătorim?

– De fapt, e deja azi. La mulți ani, ștrumfule!

– Adică eu împlinesc totuși șapte ani chiar dacă nu sărbătorim!?

– Sigur că da! O să sărbătorim altă dată! O dată pe lună așa cum vreau să-mi sărbătoresc și eu ziua mea!

– Ce noapte groaznică! Și prietenii mei – face o pauză, îl văd că-i gata să izbucnească în plâns, și tortul meu?!

Îl iau în brațe și-i șoptesc de liniștire și-l simt cum se înmoaie și adoarme sforăind încetișor. Eu mai stau trează un ceas sau o fi fost două, încep să scriu în minte o poveste de groază inspirată de tomberonul de peste drum (pot să jur că i s-a mișcat capacul! Și nu, nu era de la vânt!), dar nu, nu-mi las gândurile să plece prea departe că doar se știe că-s fricoasă tare. Le opresc din drum, că-s șmechere și de le dau subiect de poveste e greu tare să le mai stăpânesc. Îmi mut mintea la primele minute, ălea de acum șapte ani, cu Ionuț roșu și moale la mine-n brațe, apoi simt din nou golul sinistru, patruzecișiaufostpreamulte minute de stat departe de el, îl miros, e aici, arde ca focul, are șapte ani, îl strâng de mână, mă strânge și el, îi șoptesc promisiunea-n ureche, te faci bine și facem o petrecere și mai mare de ziua ta. Ionuț are șapte ani. Mulți și buni să-i fie toți!

 

0

de Crăciun

În ultimii opt ani mă prindea pofta de Sărbători de prin octombrie și așteptam și număram zilele până la început de decembrie când veneam acasă. Am petrecut destule finaluri de an departe dar mereu am fost înconjurată de oameni dragi și faini și mereu mi-am spus că nu contează unde sunt atâta timp cât mi-e bine. Dar adevărul e că nici o Sărbătoare de iarnă nu-i ca una petrecute la Cluj sau Timișoara.

Până pe la douăzeci de ani, cu siguranță, Clujul era primul în top. Am puține amintiri legate de Crăciunurile de dinainte de ’89, mai mult frânturi care nu știu de s-au petrecut aievea sau le-am citit undeva. O coadă la aprozar, portocale numărate, bunu drag care asculta radio pe furiș, agitație-n casă – la Timișoara au ieșit oamenii-n stradă și se trage, noi la Cluj, mama și tata la Timișoara, ultimul discurs a lui Ceaușescu văzut la televizor la prietena mea Georgiana, furișat pe scări și dat nas în nas cu un vecin mai mare – „Nu o să-i mai vezi pe ai tăi! Îi împușcă pe toți la Timișoara!” Asta-mi răsună în urechi toată noaptea și următoarele, până-i văd din nou. Următoarele vacanțe de iarnă-s tot la Cluj. Ani buni și mulți sau cel puțin așa păreau atunci. Cu frig de înghețau pietrele, la propriu, cu trei luni înainte hașurate pe calendar, cu așteptare și dor și poftă de revedere prieteni dragi. După trei luni de vară petrecute așteptam cu chef nebun vacanța de iarnă în Grigorescu. Buna ne aștepta cu tot felul de minuni – cornulețe cu gem, cozonac moale și pufos cu nucă, sarmale și cârnați și bomboane de pom. Mai punea și câte o portocală sau mandarine și mereu primeam bani să ne luăm ce vrem noi dar mai bine câte o pijama nouă. Mergeam la colindat – motiv să ne strângem unul la altul și să mâncăm și să râdem și să ne dăm mari când eram îmbiați cu câte un pahar cu vin. Nu-mi amintesc să fi fost ani mulți fără zăpadă, îmi amintesc însă bine de tot iernile albe. Cu sania la Hoia sau pe vreun derdeluș improvizat în fața blocului. Cu râsete și mâini înghețate cu ceai cald băut lângă aragazul din bucătăria lui buna și cu tras cu ochiul în bufetul de lângă. Mai mereu găseai ceva bun acolo.

Apoi am crescut și au urmat Crăciunurile acasă, la Timișoara. Frumoase-s, mai ales de când e și Ionuț în peisaj. Ne facem mare lucru – ne mutăm dintr-o cameră în alta, schimbăm farfuriile de mic dejun cu cele pentru prânz, vin oameni dragi să ne vadă, mergem noi să-i vedem, cadouri pentru pitici, Ionuț se bucură de David și noi de ei.

Anul acesta e primul Crăciun în care nimic nu-mi umbrește zâmbetul până la urechi. Sărbătorile-s la fel ca anul trecut și anul de dinainte. Doar că nu mai plecăm nicăieri când sunt gata. Ne vom întoarce la rutina noastră, dar cu aceiași prieteni dragi aproape. Deocamdată mi-e bine. Ne este bine. Am liniște – zgâlțâită din când în când de te miri ce amintire sau veste supărată, dar e suficientă. Urmează o mică vacanță de stat acasă. De ascultat muzică bună, de ținut în brațe, de mâncare cum doar mama știe să facă, de chițăieli de băieței, de filme și cărți și fețe dragi.

Ceea ce vă dorim și vouă!

adobe-spark

0

1 iunie

Nu știu voi, dar eu când îmi amintesc de Ziua Copilului de pe vremea… mea simt miros de vată de băț. Îmi sar în minte imagini din Parcul Copiilor din Timișoara, ăla de pe vremuri când încă mai exista un trenuleț pe șine și tunel ce te băga în sperieți. Parcă văd, așa ca prin ceață, o ciupercuță cu ferestre de unde cumpăram suc și gumă din aia de-ți scotea plombele, așa de tare era. Și un nene dolofan, cu tricou găurit ce învârtea vata pe băț. Ziua Copilului era semnul că vine vara, că suntem cu un pas înainte de vacanță, că se poate să primești vreun balon de pe undeva și la Palatul Copiilor aveau loc tot felul de cântări. Ziua Copilului era motiv să scapi de ascultat la mate și poate și la alte materii. Era și ziua lui vară-mea așa că bucuria era dublă. Sigur mâncam tort și mergeam la casa de la țară să ne jucăm în curte.Despre cadouri însă eu una nu-mi amintesc nimic. Nu cred că m-au cadorisit ai mei vreodată de sărbătoarea asta. Se poate să fi căpătat câte o ciocolată (ălea mici, pătrățelele Scufița Roșie erau preferatele mele!) sau câțiva lei pentru un suc dar cadou din ăla cu fundă și pe alese, cu siguranță nu. Bine, adevărul e că atunci, demult (mă tem să scriu câți ani sunt exact!) primeai cadouri la ocazii bine stabilite (ziua ta, Crăciun și poate de Paști). Acum s-au mai schimbat obiceiurile și cei mici așteaptă. Pentru că e ziua lor.

Când vine vorba de al me copil, încerc să păstrez balanța. Ionuț primește cadouri la ocazii – ălea despre care scriam mai sus. Apoi mai avem cadourile pe care și le cumpără singur când are bani în pușculiță. Apoi urmează cărțile – pe care le cumpărăm când avem chef (eu una mi-aș cumpăra zilnic!) și de vreo doi ani, avem și cadourile de Ziua Copilului. În Grecia nu am observat să se facă mare caz de ea – sau cel puțin în grupul meu de prieteni nimeni nu o bagă-n seamă. Aici au motiv de dat cadouri și când îți sărbătorești ziua de nume așa că nu duce nimeni lipsă de evenimente și cadorisit. Ionuț s-a lipit de 1 Iunie într-un an când ne-a nimerit în țară și acum așteaptă, măcar un LEGO mic sau o mașinuță sau ceva. Dar de preferat un LEGO. Sau un LEGO și o carte. Copilul meu e tare ușor de mulțumit când vine vorba de jucării. Are pasiunile lui – și nu-i chip să-și schimbe preferințele. Îmi face și mie viața mai ușoară, ce-i drept.

Pentru voi, cei de acasă, care nu știți ce să cumpărați – au mai rămas 2 zile! eu vin cu o idee. Cu jucăriile mele cu poveste cu tot, personaje din suflet, cusute cu mare drag de către Vera. Le știți deja, sunt sigură, Mame de Poveste, nu altele! Le puteți comanda ori direct de la noi – e-mail la mamedepoveste@gmail.com sau de pe Breslo. Eu una vi-l recomand pe domnul Cesuleț – ca mi-e drag tare dar și NU-ul țepos dar pufos e de luat acasă! Jucării una și una ce vin la săculeț (pictat și el!) cu a lor poveste…

0

Moș cel încurcat

Ăsta e primul decembrie dintr-un șir de 5 pe care-l petrecem în Grecia. De obicei, prima lună de iarnă ne prinde cu bagajele făcute în drum spre Viena sau Timișoara. Anul acesta însă am amânat plecarea – din motive care la ora asta îmi par unul mai stupid ca altul și sărbătoarea lui Nicolae ne-a prins aici. Unde nu se face mare caz de ea – decât dacă te cheamă Nikos sau Nikoleta. Nici vorbă de cadouri în cizmulițe sau alte cele – până la urmă aici și pe Moș Crăciun îl cheamă Sfântul Vasile și aduce darurile în noaptea de An Nou. Dar pentru că Ion al meu a trăit sărbătoarea asta, an de an, acolo unde chiar se ține cont de ea, surpriză. Duminică dimineața, când aude că la Viena, văru-su a căutat în cizme și a găsit ceva, țop și el pe hol.

– Unde-s cizmele mele? întreabă el.

– Care cizme? Că n-ai cizme! (în Grecia copilul meu poartă cizme din ianuarie până-n martie dar și ălea mai mult de moftul lui mă-sa care i le cumpără din țară)

– Le am pe ălea de ploaie. Tot cizme-s și ălea!

– Ioane, cred că anul ăsta a uitat Moș Nicolae de tine. (de fapt pe mine m-a doborât o criza de rinichi înainte să apuc să cumpăr una alta)

Îl văd cum se întristează dar în clipa imediat următoare se luminează la față.

– Mami, poate m-a căutat la buni Maia. Că eu tot acolo eram de fiecare dată!

– Da, și poate-ți aduce ce-i de adus când vine înapoi, în drum spre casă!

Așa că ieri dimineață și-a pregătit cizmele și ce să vezi: la prânz a sunat cineva la ușă. Până să se dezlipească de lângă puzzle-ul pe care-l făcea, i s-au umplut cizmele. Mare bucurie, mare. Hai că până la urmă a găsit drumul și Moș Nicolae…

0

Premieră

După ce am trăit zile ca-n sâmbăta de pomină, ați crede că mi-a pierit cheful de copii în vizită. Da’ de unde și vezi de treabă, ce-am testat acasă a fost cu copii greci, musai, musai să văd care-i situația cu cei de-ai mei. Pe sâmbătă seara l-am programat pe prietenul de pentru totdeauna a lui Ionuț: vine să doarmă la noi. Pentru că indicația a fost clară – nu-l culca la prânz că eu una nu rezist cu ei până noaptea târziu! a ajuns după amiaza devreme. Veselie mare pe capul lor. Băiețelul mă anunță de când intră-n casă: eu am venit să stau mult. Se joacă ei cât se joacă – Ionuț al meu e surprinzător de tolerant, le lasă pe toate după musafir.
– Ne dai aluat? apar amândoi pe la picioarele mele.
– Hmmmm… nu. Trebuie să fac și nu știu cum!
– Nu e greu! spune unul dintre ei.
– Cu siguranță nu e, dar prefer să o las pe mămica ta să facă din ăstea, închei eu subiectul.
– Da, mămica mea chiar știe să facă, mă aprobă el.
– A mea habar nu are, adaugă Ionuț și dispar amândoi, la joacă. Chiuie, aleargă, la un moment dat pot să jur că se ceartă dar trece repede.
Apar pe lângă mine după câteva minute bune.
– Când mă trezesc, plec de la voi, mă informează musafirul.
– Da, mâine când te trezești!
– Nu, nu, altă dată când mă trezesc, în altă săptămână!
Aha, dau eu din cap neîncrezătoare și mă pufnește râsul. Râd și ei. De oamenii de zăpadă pișați pe ei. Probabil de frică, pentru că-s înconjurați de o mare de oase și schelete.
Ne jucăm de-a vrăjitoarea. Prima dată vrăjitoarea-i buni Maia, merg, o provoacă și fug speriați când ea vine după ei. Apoi stau ascunși sub un birou și se încurajează unul pe altul.
– Du-te tu!
– Dar vii să mă salvezi?
– Vin.
Unul iese, îl prinde vrăjitoarea, urlă după ajutor. Celălalt se pitește și mai adânc în ascunzătoare.
– Păi nu mergi să-l salvezi? încerc eu să-l ajut.
– Nu, că-s fricos. Dar du-te tu că tu sigur ai curaj. E bine să ai curaj!
Pufnesc în râs, intru-n jocul lor și apoi ne liniștim cu o carte, două, trei. Vine și ora de culcare. Mănâncă, fac duș, ne cuibărim la citit. Citim jumătate de oră bună.
– Cred că o vreau pe mama mea, spune musafirul cel ce nu voia să plece.
– Acum sau mâine dimineață?
– Acum.
– Păi nu vrei să dormi cu Ionuț și dimineață să mergem la o plimbare prin parc toți trei? Și să vină apoi după tine?
– Am o idee mai bună: să vină acum după mine, să dorm la mama și mâine să vin înapoi. O suni te rog pe mama?
O sun. Și pleacă. Ionuț e trist dar îi trece repede.
– Noi, mai demult, cu prietenul meu, am stat fără soțiile noastre o lună întreagă! Nu le-am vrut pe soțiile noastre. Dar le-am vrut pe mămici. Pe mămici le vrem tot timpul, că suntem mici încă.
Casc ochii – soții????? apoi gura – hohote de râs. Adoarme.

photo 1-7

Duminică, partea a doua, frații veseli vor să doarmă la noi. Un băiat și o fetiță, ce-au fost în vară musafiri și-n Grecia. Băieții fac front comun, fetița se urcă-n brațe-mi: Te iubesc și vreau să stau tot timpul la tine.
Am început bine. Ei se joacă, eu și domnișoara avem dialoguri savuroase. Se trântește ceva în camera unde se luptă războinicii. Dau să mă ridic.
– Mă duc să-i mănânc pe ăștia doi! exclam eu.
Ea mă privește senină:
– Alexandra, să-ți spun ceva? Pe fratele meu nu-l poți mânca, doar mama noastră poate. Dar poți dacă vrei pe Ionuț. Pe Ionuț poți să-l mănânci, pentru că e băiețelul tău.
– Aha, mă prind eu repede și renunț să merg la ei.
Seara băieții merg la culcare – după câteva intervenții, țin în mânecă amenințarea „O sun pe mama să vină după voi!” nu se știe cum vor degenera lucrurile. Adorm amândoi într-un final, micuța și cu mine stăm în pat, de povești.
– Băieții ăștia miros urât!
– Serios? De ce?
– Pentru că nu au făcut baie.
– Păi nici tu n-ai făcut!
– Dar fetele miros mereu bine. Doar băieții nu.
– Nu dormi?
– Nu pot. Închid ochii și se deschid imediat. Nu știu ce o să mă fac.
– Încearcă să-i acoperi cu mâna.
– Nu știu dacă reușesc!
Trec minute bune. Povestește, povestește, povestește. Se foiește, se acoperă, se descoperă, vrea o pătură ca și cea de acasă. Vrea la toaletă. Apoi apă. Mai povestește puțin. Eu una simt cum mi se închid ochii singuri.
– Nu dormi?
– Nu reușesc! Aș vrea să dorm cu ochii deschiși.
Îmi iau inima-n dinți și iau măsuri extreme.
– Cine adoarme prima…
– Oh, dar nu putem face un concurs din asta!
– Ba putem, azi e voie.
– Azi da?
– Doar azi! Cine adoarme prima are voie să aleagă dimineață la ce video scurt ne uităm. Așadar, dacă tu ești câștigătoare… ne uităm la un cântec din Frozen… și dacă eu, din Avioanele!
– Ok, am adormit!
Liniște. Adorm și eu. Mă trezesc să-i mai verific pe băieți, sforăie amândoi. Pitica oftează-n somn, vorbește, tot în somn. Cad lată și mă trezesc șușoteli masculine.

photo 3-5

Ăsta a fost oficial PRIMUL weekend în care au rămas la noi peste noapte, copii fără părinții lor. Pentru Ionuț, dar și pentru mine, a fost cu siguranță un episod pe care ni-l vom aminti mereu cu drag. Mai ales, dar mai ales pentru că va fi mereu asociat cu Timișoara mea (care, sper eu, pentru Ionuț va fi un fel de Clujul meu. Cine știe, știe:) )

0

1 AN (și ce an!)

Anul trecut pe vremea asta am ajuns din click în click pe pagina de facebook a Work At Home Moms România. Habar nu am de la cine am pornit, cert e că mi-a plăcut mult ce am găsit. Eram în faza în care căutam de zor inspirație și idei – ce aș putea face ca să împac și pofta de lucru și timpul pentru Ionuț, ce să învârt și cum să mă învârt să-mi găsesc o cale care să-mi placă. Așa că am dat de Elena Gorun exact la momentul potrivit. Am început să ne scriem, să mă implic, de departe, să caut contacte, să le unim, să se strângă rețeaua și să dăm de veste-n lumea-ntreagă. Mămici puse pe treabă. Pe Elena am cunoscut-o personal. Ne-am întâlnit la un ceai, la început de primăvară și Doamne, ce aș mai fi luat-o cu mine. Om bun și plin de idei, pusă pe fapte mari și cu poftă de a ne fi la toate bine. A trecut un an. Mie una nu-mi vine să cred. Rețeaua crește ca aluatul de pâine, punem la cale tot felul de proiecte șugubețe și ideile curg. A trecut un an. Plin. Pentru toate mămicile, și nu numai, ce sunt în București joi, o invitație. Mergeți să vă cunoașteți, să sărbătoriți, să vă bucurați. O să vă port în gând și promit că la anu’ nu mai lipsesc!

aniversare