0

Jurnal de vacanță (3)

Altă zi cu grade multe – deja nici nu le mai număr, le sufăr în tăcere. Nu-mi place vara, nu mi-a plăcut niciodată și nici prietene nu o să fim. Văd că mă încăpățânez să încep poveștile cu vremea – cine m-a pus să vin în Grecia? o să spuneți voi și pe bună dreptate.

Ieri l-am vizitat pe pediatrul lui Ionuț, au ajuns până aici poveștile despre nevaccinații din România și ce să vezi, începe să fie și aici la modă subiectul. M-a întrebat dacă ne-a luat deja bunica la întrebări legate de kilogramele (puține) ale lui Ionuț și mutra mea pleoștită i-a dat răspunsul. Dacă un copil nu primește biscuiți și gustări dulci între mese, o să mănânce mâncare. Nu-i nevoie să aibă mereu ceva în burtică. Nu-l forța, nu te tocmi cu hai încă o lingură când el spune stop, nu pune sub semnul întrebării capacitatea lui de a-și cunoaște stomacul și pofta. Chestii de bun simț. M-a înveselit întâlnirea, hai că n-au fost toate negre cât am stat aici.

Am dat apoi peste altele – povești cu patruzeceală, o familie cu trei frați fiecare cu câte un copil, toți purtând același nume – al bunicului, bate vântul, e curent, transpirăm, copii stați cuminți, nu mișcați, nu respirați – o fi la fel și pe la noi, aud povești dar în bula mea ăstea-s doar legende urbane.

Seara m-am întâlnit cu o prietenă, îmi povestea despre câți litri de clor și câte suluri de hârtie igienică a trebuit să ducă la școală în anul care tocmai a trecut. Da, în Grecia. Despre cum doamna de serviciu a spus că ea nu apucă să facă peste tot curățenie  și dacă face ar fi bine ca ăștia micii să nu pășească în toaletă să nu o murdărească din nou. Adică să se țină până acasă. Și mi-am amintit și eu de putoarea de la toaleta din liceul de frunte din Timișoara, cu aceleași probleme și necazuri mărunte care n-ar trebui să fie motiv de discuție în două țări europene și-mi dau seama că suntem mai mult balcanici decât europeni. Și că asta n-o să treacă nici cu una nici cu două ci mai sunt multe generații în față până să îmbrățișăm civilizația.

În rest, toate-s cam la fel. Lume multă afară, noaptea-i plin de copii pe străzi, gălăgie, criza nu-i. Nu, nu mi-a fost dor.

 

0

Jurnal de vacanță (2)

Mergem mai departe – călduri insuportabile, nu-s faine nici măcar la malul mării, discuții fără capăt despre kilele lui Ion, povești neschimbate de familie și din familie. Nu am somn seara, ba latră un câine, ba vrea Ion apă, ba se trântește o ușă. Cireașa de pe tortul insomniei e și lectura de vacanță un nordic noir de umblu toată noaptea pe vârfuri și aprind lumini în toată casa.

În toată vacanța asta care nu-i chiar vacanță e un fel de „am venit să vedem cum e aici când știm că în curând plecăm înapoi” aud tot felul. Ieri am petrecut după amiaza cu o prietenă dragă și copilul ei, fost coleg de-al lui Ionuț. Alt ghinionist care a dat peste o învățătoare zeloasă și care crede că bullying-ul din direcția ei în direcția lor, a copiilor e metodă pedagogică. Care crede că e o idee bună să ameninți copiii, să-i condiționezi non stop ca să știe din primii ani cine-i șeful în clasă. Plin de deștepte din ăstea și-n ograda noastră și promit că revin cu poveste despre asta că mă ard degetele și-mi explodează capul doar când îmi amintesc. Singura diferență e că în timp ce prietenul lui Ionuț trebuie să reziste încă un an, noi am schimbat școala.

Azi am petrecut o zi întreagă la plajă și cu toată crema și umbra, umărul meu e roșu ca mărul. Am râs bine, am făcut baie – cât pe ce să rămâneți fără mine că am uitat că nu-i de joacă cu valuri de câțiva metri. Crețul spune că m-ar fi scos el de acolo de simțea că-i pericol. Așa o fi, dar eu în clipele ălea simțeam doar apă-n gură și-n ochi și-n urechi și un teren nisipos care-mi fugea de sub picioare. Am scăpat.

Ionuț a dat peste un pescăruș care stătea tupilat într-un tufiș. S-a mutat el bietul cât s-a mutat dar n-a putut să-și ia zborul. De la 1 la prânz, până acum juma’ de ceas mi-am consumat energia explicându-i de ce nu-l putem lua acasă, de ce pescărușii nu-s animale de companie, de ce nu poate fi prietenul lui cel mai bun decât teoretic. În plus, am inventat patru povești noi. Cred că le public în volum, cu desene făcute de Ionuț. Asta ca să mă ierte că am lăsat un biet pescăruș, singur, noaptea.

În rest, urmează altă zi de #vacantainouzoland și apoi o binemeritată excursie adevărată cu cortul pe o plajă (sper eu)  doar de noi știută. Fără telefon și fără internet. Ceea ce chiar că vă doresc și vouă!

0

Îmi doresc un cititor

Prima carte pe care i-am citit-o era una cu povești de noapte bună. Ionuț avea doar câteva zile – era cât o sticlă de suc, mic, urât, chel și cu gura mare. Dar era al nostru. Îmi amintesc fotoliul din camera lui, era cu o pernă moale la spate. Pe el îl pusesem să stea la mine pe burtă și-i citeam aproape în șoaptă. Un ritual pe care timp de șapte ani jumătate l-am respectat aproape seară de seară cu mici excepții. De la cinci sau șase cărți pe care le aveam atunci, la început, în bibliotecă am ajuns în prezent la câteva sute. Uneori citim aceași carte timp de zile bune, alteori citim chiar două sau trei, uneori aleg eu, alteori el sau ta-su. Fiecare își are preferințele dar un lucru e sigur: și lui îi plac la fel de mult cărțile cum ne plac și nouă.

Anul trecut, înainte să venim în țară, când încă era în clasa 0 – în Grecia, la minunata și draga noastră Katerina, începuse să fie curios: ce-i cu literele, cum se leagă, cum arată un cuvânt? Stătea în continuare ore-ntregi (dar cine avea atâta voce și putere?) să ne asculte citindu-i povești dar întreba tot timpul – ce literă e asta, ce literă e cealaltă? Cu ta-su a descoperit alfabetul grecesc și-i plăcea la nebunie să caute litere care seamănă cu alfabetul latin. Mă întreba și pe mine despre literele „mele”, care-s, cum sunt, cum se citesc? Mă feream să-i zic prea multe, lasă, să fie curios pe când a merge la școală.

– Dar Katerina ne-a învățat toate literele scriindu-le în aer! Și ne-a pus și pe noi pe podea și am făcut și alfa și beta și le-am făcut pe toate! Vrei să-ți arăt?

Și-mi arăta și mă luminam la față gândindu-mă ce frumos e să înveți prin joacă și cu degetele-n aer. În ritmul lor, unul mai repede, unul mai încet, unul mai curios, altul mai puțin dar toți cu sufletele deschise și mințile curate.

Anul acesta, din nou, o clasă 0, în țară. A început să-și piardă elanul dar n-am băgat de seamă din prima. Ci doar când am văzut că ascultă dar nu întreabă. Știam că știe – dar undeva, pe drum, a pierdut întrebările cu care eram obișnuită „Ce literă-i aia?” și „Cum se citește cuvântul de acolo?” Între timp s-au lămurit multe, povestea nu-și are încă locul aici. Așa că acum suntem în faza în care vrem să trecem peste, să uităm și să revenim acolo unde ne-am oprit.

Iau cartea de povești, îl provoc, hai, citește-mi tu, o împinge cu ciudă, nu, nu vreau, nu-mi place, nu pot, nu știu. Înghit nodul o zi, două, trei, zece.

Astăzi iau altă carte, o iubește, o știe din cap – e Harold și creionul mov. Are litere mari, rotunde, textul nu-i lung. Se tolănește lângă mine, deschid cartea și încep să inventez o primă fază, pompoasă tare. Trag cu ochiul la el, îl văd cum se încruntă.

– Păi stai, că nu-i așa.

– Cum să nu fie așa? Ia ascultă încă o dată: Era un băiețel care se plimba pe o cărare și care…

– Nu, nu-i așa. Citește cum trebuie!

– Eu citesc. Un băiețel care a făcut un pârț. (da, am spus pârț)

Râde și râde nu se oprește decât după un minut bun.

– Dar nu citești bine!

– Hai mă, eu nu citesc bine? Glumești! Uită, iau literă cu literă.

Le amețesc într-un hal fără de hal. El râde de se ține cu mâinile de burtă.

– Stai să-ți arăt eu cum se face.

Îmi citește prima frază. O recitesc și eu, corect de data asta. Apoi, o iau cu ale mele și pe pagina următoare. Râde, chițăie, râd și eu, râde din nou, citește. Ajungem în ritmul ăsta pe la jumătate, eu încep să citesc corect dar pun și cuvinte ce nu-și au locul. Mă corectează, râde.

E gata, închid cartea. Dintr-o dată mă privește serios.

– M-ai păcălit.

Aș putea să-i spun că nu. Că până la urmă-s mama și știu mai bine. Dar l-am păcălit. Dau din cap și-i zâmbesc.

– Nu-mi place deloc că m-ai păcălit. De fapt sunt de-a dreptul furios.

– Da, îmi pare rău, dar chiar voiam să te aud citind. Nici eu nu știu de ce – simt că mint și nu vreau să o fac. Adică știu: pentru că mi-e teamă că nu știi sau că nu-ți place sau că nu  o să vrei să citești niciodată.

Mă privește așa de serios de-mi vine să intru în pământ. Încerc să aplic ce la ta-su funcționează întotdeauna:

– Dar ai văzut ce bine ne-am distrat? Și am râs?

– Am râs. Dar să nu mă mai păcălești.

Înghit în sec, înghit când îl îmbrățisez, înghit în gând în timp ce le scriu pe toate ăstea. Sper că-s doar temeri neîntemeiate și că de-acum încolo o să avem noroc și-n asta așa cum am avut cu celelalte.  Și că Ionuț o să fie la fel de cititor – ca mine și ca ta-su…

 

1

Teoria degetului mijlociu

Cred că asta a fost una dintre cele mai lungi zile din ultima vreme. Oficial încă nu e gata, dar Ionuț doarme așa că eu sunt pe cale să trag cortina. Am venit acasă pe jos. Eu, după o zi de organizat afișe și liste cu voluntari și măsurători cu rigla de lemn. El, după o zi lungă în care iar a fost rebel și cu prietenul „Nu am chef” în brațe. I-am spus că-s prea obosită – obosită de toane, de vorbit singură, de chinut să înțeleg cum să mă mai port cu el, cum să ajung la el, mereu în căutare – ce să-i spun, cum să-i spun, când să-i spun, că-i mai tot mereu ciufut și Gică contra și cu scutul ridicat și gata de atac.

Acasă m-am pus lângă el, pe jos. Și-a împins capul în umărul meu și a rămas acolo. Am aflat multe – că Horațiu i-a propus să plece de la școală pe ascuns dar el nu a vrut să plece fără ghiozdan. Că el oricum știe cum să ajungă acasă singur, știe chiar și ce să facă dacă e atacat de hoți. Și cum intri în bloc, doar nu ai cheie? Sun la jandarmerie să te sune pe tine. Mă ia cu frisoane gândindu-mă că le-a trecut prin cap, chiar dacă doar o secundă și în joacă, să plece de la școală. Îl întreb, așa, cu vocea tremurând, exact cum simt, ce crezi că o să fie-n mintea lui buni dacă vine după tine și nu ești? Sau a lui tati? Sau a mea, dacă vin să-ți fac surpriză și să te iau de la școală și nimeni nu știe unde ești? Văd că-i tremură buzele și nu mai spun nimic. Sper că nu e nevoie de mai mult. Trimit mesaj și către doamna, să aibă ochii pe ei, că-s puși pe fapte mari și mai mereu ce-i sigur, e sigur.

Apoi se-ntoarce vesel către mine și-mi arată degetul din mijloc. Întâi îl aranjează, le lipește pe cele două de lângă el, le apasă bine și scoate mijlociul triumfător, în fața mea. Simt cum se face praf și ultima fărâmă de minte-ntreagă.

– Știi ce-i ăsta? mă întreabă cu gura până la urechi.

– Un deget! răspund eu cu jumătate de voce.

– Dar ce fel de deget? Ce înseamnă degetul ăsta? insistă el.

– E mijlociul, ăla care duce chipiul! chițăi eu (dar sigur nu e chițăitul meu)

– Și ce înseamnă dacă îl arăți cuiva?

– Cine cui l-a arătat?!

– Iar răspunzi dar de fapt mă întrebi… Iannis mi-a arătat cum se face și noi am arătat copiilor mai mari. Care au fugit după noi! Dar nu ne-au prins!

– Păi da, e un semn urât. E un fel de (nu-mi vine să cred ce explicații tâmpite dau!) „ești un prost” în limbajul semnelor. Dar tu n-ai nevoie de semne, tu știi două limbi și mai înveți alte trei. Cred că te descurci cu vorbitul.

– Și doar mai demult se folosea degetul ăsta?

– Nu, se folosește și acum. De cei care nu-s așa isteți. Și care nu știu să spună ce au de spus, atunci arată degetul. Mai ales când sunt nervoși. Dar tu nu e nevoie să arăți degetul ăsta.

– Și mai demult arătau degetul ăsta când voiau să spună ești prost? Adică pe vremuri când nu existau limbi și oamenii vorbeau prin semne?! Și dacă de exemplu, eu mă lovesc la degetul ăsta și mă doare, nici atunci nu pot să-l arăt?!

– Cui să-l arăți?

– Oricui. Poate prietenii mei sunt curioși și vor să vadă ce mă doare. Nu am voie să le fac semnul cu degetul?

– Mai bine nu.

– Dar dacă le arăt degetul și spun au au au, ca să știe că nu vreau să spun că-s proști ci doar că mă doare?

– Atunci poți.

– Dar mami, degetul ăsta dacă îl arăți așa, e ca un cuvânt urât doar că nu e cuvânt ci e semn?

– Aham.

– Și mami, dacă mai bine nu îl folosim atunci de ce s-a inventat? Degeaba?

O mai ducem așa vreun sfert de ceas. Teoria degetului mijlociu e gata să umple un volum. Nici nu aș fi crezut vreodată că un astfel de subiect ne va ține-n dialog aproape o jumătate de oră. Ceea ce cu siguranță (nu) vă doresc și dumneavoastră!

 

 

0

amintiri și ce urmează

Am încheiat o săptămână care m-a lăsat fără pic de energie. Plină de gânduri a fost și întrebări, de-o fi bine ce fac și de-s bune alegerile noastre. Plină de povești cu un Ionuț furios căruia nu-i prea place la școala pentru că deschidem caiete, închidem caiete, care duce dorul prietenilor lui (știi cum e, peste gard iarba e mereu mai verde și amintirile chiar te pot convinge de asta) și care suferă puțin, dar destul, că mama nu mai lucrează de acasă și timpul nostru împreună e cât o alună mică și pricăjită.

– Mai știi când eram amândoi, mereu și tot timpul?

– Mai știu.

– Aveai cel mai fain lucru din lume. De acasă!

– Da. Și mă bucur tare că l-am avut. Dar lucrurile se schimbă și eu aveam nevoie de o astfel de schimbare. Și-mi place mult lucrul meu de acum.

– Adică atunci nu ți-a plăcut?

– Ba da. Mult. Și-s fericită că am putut fi împreună așa de multe zile și luni și ani. Că ai crescut cu mine și eu cu tine. Și acum sunt fericită că suntem aici și am intrat în altă etapă. Și vezi, ai ocazia să te bucuri și de tati cum te bucurai de mine…

– Nu înțelegi. Tu ești principala!

Îl simt încordat și supărat. Știu că nu-i poate fi ușor – doar Ionuț nu-i prieten cu schimbarea!

– Dacă schimbăm puțin programul… Când vin acasă de la birou pun telefonul în dulap, nu pornesc nici laptopul, nu fac ordine și nici mâncare ci stau cu tine. Mergem în parc, biciclete, cinema, plimbare?

– Și ce mâncăm?

– Improvizăm!

Râde. De săptămâna viitoare intrăm în programul de primăvară. Cu mai multe salate și o casă mai dezordonată. Dar cu un copil fericit.

p.s. E prima dată în șase ani și 11 luni când el pleacă pentru un weekend cu alții, nu cu noi. Stomacu-i ghem, mintea-i alertă, prea multe idei mi se plimbă pe acolo, îmi suna-n cap încurajări pe care i le fac de când era de-o șchioapă, lumea-i mare, trebuie descoperită, să mergi, să zbori, să pleci departe, să descoperi. Cu o mână mi-aș pune lacăt la gură și aș astupa-o cu câlți și lipici. Cu alta aș trage-o pe prima și aș lăsa-o să zică. Chiar de-i greu și chiar de așa cum sunt acum o să tot fiu și altă dată.

 

 

14

Ce facem și ce le facem?

De zile bune îmi trec prin față și pe la urechi tot felul de chestii care ma fac să mă întreb, retoric și cu tristețe: Ce naiba le facem noi copiilor noștri? Îmi pun întrebarea și simt cum crește-n mine furie și neputință și oftică. Ce facem cu ei?

Am mai spus-o și altă dată. Am plecat din țară înainte să am copii așa că n-am trăit să văd cum e să ai copii în România. Văd și aud de la oameni dragi din jur dar și ei îmi sunt asemănători în gândire și simțire așa că nu bag mâna-n foc pentru o generalizare (cu toate că bine-ar fi!) Trăiesc aici de aproape 8 ani din care, în ultimii șase sunt pe lângă multe altele și mamă. Interacționez cu alte mame, alți copii, altă cultură (nu chiar total diferită de-a noastră, dar mai pregnantă în anumite privințe, ca să mă exprim elegant!), alte obiceiuri. Mi-e greu să fiu empatică pentru că-s cam la polul opus față de ale mele credințe privind creșterea copiilor, dar mi-am propus să-i las în pace fără să judec. Vorba lungă, cu practica-i mai greu.

Și studiez și observ și nu pot, dar nu pot chiar de-ncerc, să mă abțin să nu exclam și să-mi vină să urlu, dar să urlu! cu toată puterea. CE NAIBA LE FACEM COPIILOR?

La grădi lui Ionuț a fost organizată o ședință cu o terapeuta – ergo /logo terapeută care a fost chemată de către educatoare (susținătoare ferventă a mersului la școală cât mai târziu!) să testeze copiii pentru a vedea daca ei, ăștia din clasa pregătitoare, sunt pregătiți de mers în clasa 1. Am mai povestit eu despre sistemul (stupid) de învățământ de aici – copiii încep școala de la 6 ani jumate – dac au norocul să fie născuți în ianuarie, la 5 ani jumate, dacă-s născuți în decembrie. Că toți merg în același an, indiferent că unu-i născut în ianuarie sau decembrie. Și testul ăsta pe care l-au făcut, îți poate spune, aproximativ, dacă al tău copil e pregătit ori ba. Dacă nu e pregătit (pentru că, dăăăăăăhhhh, sunt mici!), îl mai poți lăsa un an la clasa pregătitor sau, îl poți pregăti ca să fie pregătit. Da, există manuale care să-l pregătească și pe cel mai nepregătit dintre ei.

– Nu-i putem lăsa să meargă la școală când sunt pregătiți? Încă un an la pregătitoare și cu siguranță vor fi altfel. Mai maturi, mai crescuți, mai ușor de lucrat cu ei, întreb și eu ca proasta-n târg.

Educatoarea îmi dă dreptate, majoritatea părinților se încăpățânează să mă convingă de faptul că „nu are rost să piardă un an  (?! cu joaca?!) nu are sens să amâni, pentru că și ei tot așa au mers și-s bine (asta pentru mine e argumentul suprem!) pentru că, asta e, ce sa facem, ăsta e sistemul și nu-l vom schimba noi (miorița-i lectură universală, pare-se) pentru că oricum e greu dar copii-s deștepți (majoritatea au impresia că eticheta copil care nu e pregătit e egală cu copilul e prost) și chiar dacă se vor chinui puțin (de ce să se chinuie dacă nu e nevoie? A, pentru ca să „câștige” un an!) vor reuși. Îmi dau seama că n-are rost să-mi bat capul. Vizita la terapeuta mă convinge că oricum testele ăstea sunt doar niște tabele cu numere și opțiuni de bifat. Sunt curioasă de ce nu-i al meu copil pregătit de școală și-mi arată niște desene care au fost făcute strâmb și când l-a corectat el a răspuns că lui așa-i plac. Niște întrebări care să descrie capacitatea lui analitică și de ansamblu unde exista doar un răspuns corect pentru punctaj maxim.

Întrebare: De ce avem frigider în casă?

Ionuț: ca să ținem lucruri în el. (bine că nu și-a amintit de Poveștile pentru micuții pofticioși unde domnul Frigider vorbește!)

Răspuns corect: ca să păstrăm alimentele să nu se strice (mă rog, ceva de genul)

Întrebare: Piatra e grea, pana este…

Ionuț: piatra e grea, pana nu e piatră.

Răspuns corect: Pana e grea, pana este ușoară.

Și alte rânduri de întrebări din ăstea – la unele a nimerit răspunsul corect, la altele ba, punctaj ok dar nu-i neaparat pregătit de mers la școală (lucru pe care noi oricum îl știam fără să fi făcut nici un test). Dar evident, există manuale care să-l facă în următoarele trei luni să fie numai bun de trimis în sistem. Chestie la care noi nu ne vom înhăma, dintr-un motiv care altora li se pare stupid – vrem să-l mai lăsăm un an să fie copil și să se joace. Anul pierdut al altora noi îl vedem ca pe un câștig.

În aceași ordine de răspunsuri la întrebarea CE NAIBA LE FACEM COPIILOR? vine și vizita crețului la grădinița lui Ionuț Să planteze flori. Din 20 de copii, 10 au stat drepți și nemișcați să nu se murdărească pe haine sau pe mâini cu pământ. Când omul le-a spus că nu se poate planta floare fără să te murdărești, au atins cu frică ce era de atins. Doi copii – de vârsta lui Ionuț i-au spus fericiți că n-au atins niciodată noroi. Și nici pământ de flori. Și cât e de frumos. Crețului i s-a făcut pielea de găină și mie la fel.

Așa că mă întreb și vă întreb – ce naiba e cu graba asta de a-i face oameni mari fără să-i lăsăm să fie copii. Dacă nu se murdăresc acum, oare când o vor face? Dacă nici la patru, cinci, șase, șapte ani nu au voie să se joace cu noroi și pământ și bălți și bolovani și frunze moarte, atunci când? De ce-i mai important să fie pregătiți de școală înainte de a fi pregătiți de la mama natură? De ce îi chinuim și nu-i lăsăm să se bucure de ce-i normal și natural și în ritmul care trebuie, dar mai ales CÂND trebuie?

Cică-s prea cu idei. Că nu-i bine, că așa-i sistemul, că trebuie să-i ajustăm și să-i pregătim pentru viață… Halal viață…

 

7

Exercițiu de răbdare

Pentru mine viața cu Ionuț e o continuă descoperire de sine. Știam și până să-l am că nu sunt cel mai răbdător om de pe lume, dar ce trăiesc acum, bate orice închipuire.

Cine mă cunoaște bine, a priceput că seamăn cu tata și n-am stare. Mai deloc înspre deloc, deloc. Nu am răbdare să stau, să ascult, să observ. Așa am fost de când mă știu. Cu Ionuț îmi place, pentru că-i iute – uneori chiar prea iute și îmi seamănă bine DAR. Există și un DAR, o fi sfertul elen, o fi DARul elen, o fi așa-s toți copiii, habar nu am. Cert e că mă călesc pe zi ce trece și imediat o să mă felicit pentru că am reușit să trec peste încă un episod din ăsta de lentoare fără să-mi smulg tot părul din cap și să mă dau cu dinții de faianță.

Suntem în baie. Ion se dezbracă încet, dar încet, de zici că-i pe banda de încetinitor. Își scoate bluza din vreo trei încercări. Stau lângă el și strâng din dinți și mă abțin să intervin. Apoi își dă jos pantalonii, mă rog, îi coboară-n vine și stă în fața caloriferului de zici că nu a mai văzut niciodată așa ceva. Îl atinge, spune ceva doar de el înțeles. Eu mă uit la el și nu mă poț abține – Te dezbraci? Ahhaaammm, spune el și încearcă să-și scoată pantalonii ajutându-se de picioare cu privirea ațintită spre calorifer. Stă așa 3 – TREI minute, cronometrate. În final, scoate nădragii, pe dos, câte o șosetă, își privește degetele, apoi își bagă șosetele la loc, pe dos. Le scoate, admiră degetele încă o dată. Într-un final reușește să le pună în coș și își ia pijamaua-n brațe și iese din baie. Îmbracă-te și vin să-ți citesc, oftez eu în spatele lui.

Îmi văd de ale mele, 10 minute mai târziu, prințul moștenitor e în curu’ gol, pe masă, pijamaua e aruncată (căzută, cică) pe jos și el lipește niste hârtii. Strâng din dinți și întreb timid, nu te îmbraci? Nu mă bagă în seamă imediat, dar apoi îl văd că-și caută șosetele. Au mai trecut vreo 10, eu mi-am scris oful și el e încă-ntr-o șosetă. A decupat vreo cinci pagini și acum privește caloriferul din camera lui.

Răbdare, răbdare… aveți de dat?