0

Două inimi omul are…

Și cum stăteam noi la ceas de seară – Ionuț construind de zor și eu privindul-l cu drag și cu dureri de spate și altele (că am umblat la proteste și am vrut musai să port încălțări faine și nu neaparat călduroase) ne apucăm de povestit și recuperat orele pe care le-a petrecut fiecare în treaba lui. Mi-a spus cum a fost la școală – fain, cum s-au jucat în parc, cum tema săptămânii ăsteia a fost aleasă jungla (pentru că au convins-o pe Maria să voteze cum au votat toți băieții așa că … „democrație, mami, cum mi-ai explicat tu!”) mi-a povestit cum s-au certat, s-au împăcat, au discutat. Eu i-am spus de ale mele și după o tură de strâns îm brațe, se trage brusc și exclamă:

– Ha, asta-i fix ca inima iubirii!

– Care, mă?

– Asta de pe pernă!

img_8372

– Aha. Păi cum vine asta? întreb eu mirată. Ce inima iubirii? Că doar o inimă avem… sau?

– Nu, draga mea. Iar nu știi nimic. Noi avem o inimă în formă de pumn, așa ca în atlas și aia e o inima de nemoarte, adică nu ne lasă să murim. Că trebuie să pompeze sânge. Și din inima de nemoarte ies inimi de iubire care merg unde vor ele. Ale tale merg la tati, ale lui tati merg la tine și tot așa. Se întâlnesc la mijloc inimile ăstea de iubire. Și atunci e iubire peste tot…

– Am înțeles. Chiar nu aveam idee! Și inimile ăstea de iubire arată așa?

– Da. Ca niște floricele. Uită ce mică și frumoasă e inima asta a iubirii. Să nu speli niciodată perna asta!

 

Îl las povestind cu inima iubirii și vin să vă spun și vouă. O poezie copilul ăsta al meu…

Anunțuri
2

Povești adevărate

Cred că am fost mereu o silitoare. O fată cuminte care încerca să facă pace cu toată lumea, care-și făcea temele (și ceva în plus) care chiulea doar ca să vină acasă mai repede și care nu-și amintește să-i fi fost chemați părinții vreodată la școală pe motive de indisciplină sau doamne feri, alte minuni. Nu-i nimic, anii au trecut și mi-a venit rândul.

Ion e băiatul acela care face tâmpenii, vorbește urât și comentează la tot ce i se spune. Nu-l sperie nici amenințările – nu ieși afară! Bine, nu ies! nici ideea de pedeapsă nu-i provoacă frici (poate pentru că noi nu am folosit niciodată metoda asta) și când e furios, cum spune el, se dezlănțuie fără nici o problemă. Și credeți-mă, Ionuț furios e un fel de taur căruia îi fluturi în față o pătură roșie.

După o dimineață de conversații cu a lui învățătoare și o zi încheiată cu „Alexandra, hai să discutăm!”, venită de la profa de germană, nu mi-a mai rămas energie pentru nimic. Am încercat să ridic vocea dar mi-am dat seama că-i fără sens. Așa că m-am pus lângă el în pat și am început să compunem povești. Joc nou de-al nostru, născut în lipsă de alte soluții pentru că sincer, am ajuns la capăt de frânghie. Pentru că sper că dialogurile ăstea, în joacă, o să-mi arunce o umbră de lumină peste ce-i în mintea lui. Când îl face pe x prost, când îi dă lui y cu ghiozdanul în cap, când se isterizează din te miri ce și nimeni nu-l poate calma.

– Era odată un copil pe nume David. Mic și subțirel, cu o bluză roșie și o pereche de ochelari. Și David ăsta era supărat pentru că dintre toți colegii lui de la grădiniță era singurul care purta ochelari. Și uneori îl strângeau și tare și-ar fi dorit și el să vadă cum e lumea-n jur fără ochelarii ăia nesuferiți pe nas. Acum spui tu mai departe…

(Personaj principal, coleg de clasă, purtător de ochelari căruia Ionuț i-ar scoate ochii, nu alta!)

– Și cum mergea el așa pe drum, s-a împiedicat și a căzut în nas… continuă Ion. Și i-ai căzut ochelarii. Iar niște băieți au venit în fugă și i-au zdrobit ochelarii și au râs de el.

Pe moment mă blochez, dar nu mă las.

– Și ce să vezi? Pe când râdeau ei mai tare, hop, apare un super erou! Super eroul viteaz! Și ce face?

– Îi ia pe copiii ăia răi care au spart ochelarii și-i duce la director și de acolo la doctor să capete niște injecții PESTE TOT!

– Și apoi? Ce face super eroul?

– Ia ochelarii lui David și-i lipește! Și-i dă înapoi…

– Și apoi?! Apoi sunt prieteni?!

– Da de unde! Cum să fie prieten cu un super erou? Nu, sigur nu sunt prieteni, dar David îl cheamă în ajutor de fiecare dată când are nevoie. Și nu-i spune că-i bebeluș!

– Am înțeles. Și acum, hai încă o poveste și mergem la culcare. La o școală era un băiețel…

– Care nu avea nici un prieten și nu știa să spună nici te rog, nici mulțumesc, nici nu saluta! Și i-a spus unui coleg că e prost.

(Azi, la ora de germană Ionuț către alt copil)

– Aham, preiau eu discuția. Și copilul acela a început să plângă și să plângă și ce să vezi?

– S-a umplut clasa de apă de lacrimi!

– Și țipau toți, ajutor, ajutor! Cine ne salvează!?

– Nimeni! Și au murit toți.

– Hai, măi, Ioane, să le mai dăm o șansă. Să fie povestea mai lungă…

– Bine! S-a format un vârtej și i-a tras pe toți și  a apărut iar un super erou care a făcut o magie și ce să vezi? A înghețat apa! Și toți au alunecat pe gheață dar măcar nu erau morți!

– Și băiețelul acela care nu saluta și nu spunea mulțumesc?

– El era prins cu fudul în gheață.

Își închipuie scena și râde minute bune. Apoi îl tragem amândoi afară din apa înghețată, îl scoatem și cădem obosiți pe spate. Copilul merge la culcare cu zâmbetul pe buze și rămân mai confuză decât eram azi dimineață. Mi-e greu să fiu empatică, mi-e greu să-l înțeleg, să pricep ce stă în spatele pornirilor ăstora urîcioase (mă rog, le etichetez eu astfel, poate nu-s). Ionuțul meu cel sensibil care scoate din gură „căcat” și „prost” la tot pasul. Care umblă cu un scaun să-l pocnească pe nu știu ce alt coleg. Care comentează la orice vorbă. Ionuț care dă din picioare și care-mi spune că s-a săturat de mine și de nu-urile mele. O fi un fel de pre-adolescență? Am pus în listă toate și de toate: suntem aici de puține luni, i-am dat viața peste cap cu schimbările, i s-a făcut dor de prietenii lui, eu lucrez și nu mai suntem împreună așa cum eram, timp scurt, episoade multe. Am rămas fără idei. O mână de ajutor, cineva?

17015221_10154149153365927_801492965_o

P.S. Da, poza asta exprima clar atitudinea despre care vorbeam mai sus…

 

 

0

Prima serbare

Mie mi-au plăcut mereu serbările. Da, citiți bine. Serbările ălea clasice de la grădi cu recitat de poezii și cântat și dat în spectacol. Aș fi spus replicile fiecărui coleg de mi s-ar fi cerut, mai ales că majoritatea era clar că nu aveau stofă de scenă și-i apuca rușinea în fața publicului. Nu-mi amintesc să fi avut astfel de probleme, chiar din contră. Mama își amintește cum le țineam companie în mașină, în veșnicele călătorii pe traseul Timișoara – Cluj și le recitam întreg programul de serbare, pe voci și cu intonație. Ce mai, îmi plăcea la nebunie. Și încă-mi place. Evident, sunt convinsă că pentru un copil de nici șase ani treaba asta poate fi extrem de stresantă (nu toți copiii vor să iasă-n față la fel cum nu toți oamenii mari sunt în stare să vorbească în fața unui public numeros). Și chiar mi se pare de-a dreptul teribil să-i pui să se maimuțărească și de vor și mai ales de nu vor pentru a fi aplaudați de zeci de adulți, majoritatea necunoscuți. Simțiți nu-i așa, că încerc să fiu empatică – dar nu-mi prea iese, mie chiar îmi plăceau serbările! Colac peste pupăză, ironie, am un copil care evită pe cât poate astfel de ieșiri în public. Așa, ca să mă învăț minte, seamănă cu ta-su!

Când am ajuns la grădinița unde merge deja de trei ani, am aflat că ei nu  au serbări în sensul „ăla” al cuvântului. De obicei evenimentul de încheiere de an sau semestru se desfășura într-un cadru informal, mai ales în grupele mici. În primul an la grădi, adică grupa de vârstă 3-4 nu au organizat nimic special. O întâlnire cu părinții, fiecare a dus câte o gustare sau prăjituri, muzică, povești. A fost perfect. Copiii s-au jucat cu ai lor colegi, părinții au stat la taclale. În anul următor, la grupa 4-5, pre pregătitoarea adică, copiii au pregătit un spectacol de dans, alături de educatoare. N-am participat pentru că Ionuț a refuzat categoric. Nimeni nu l-a presat, nimeni nu l-a bătut la cap/ șantajat. Vrei măcar să mergem să-i vedem ce fac colegii tăi? Nu, nici gând! a fost răspunsul lui fără drept de apel și i-am dat pace.

Anul ăsta, surpriză: a fost primul care s-a înscris la serbare. „O să fiu muzicant din Grecia Antică și o să port o haină de pe vremuri și am și harpă! Vreau să facem și niște monezi de aur!”, a venit el într-un suflet să-mi spună. Repetiții, veselie, emoții. Ieri a avut loc spectacolul. Dans, fără vorbe, fără ieșit la înaintare, fără stres, undeva pe malul mării, mai mare dragul să te bucuri de final de an. Până-n ultima clipă am crezut că renunță, eram sigură că o să vadă spectacolul de la mine din brațe. Ei bine, m-am înșelat. S-a dus singur la prietenii lui, a făcut ce a avut de făcut, nițel cam în lumea lui și fără prea mult elan, dar cui îi pasă?

În drum spre casă – dialog, că nu mă pot abține.

– A fost fain ce ați făcut. Dar mi s-a părut mie sau n-ai prea avut chef?

– O, nu, am avut chef, doar că am fost obosit. Atâta lume în jur mă obosește.

– Dar ți-a plăcut? Vezi, asta ai fi făcut și anul trecut dacă participai la serbare… Nu-i mare lucru…

– Anul trecut n-am fost pregătit pentru așa ceva!

Are dreptate, până la urmă el știe când e gata ori ba. Voi cum ați petrecut la serbările de anul ăsta?

13467448_10153457657540927_1136705723_o

4

Până-n ultima clipă…

Am doi băieți – unul mai dulce și mai sensibil ca altul. Nu par, ei bine, poate cel mic pare mai fin și delicat, ăl mare chiar deloc. Dar în pofida imaginii lor de bărbați puternici și nervoși (o da, la asta seamănă și fiul și tatăl!) sunt niște suflete de pus pe rană. Un fel de nuci de cocos, tari p-afară, delicioși pe dinăuntru. Ionuț, la prima vedere pare rușinos și după ce scapă de etichetarea asta, de obicei rămâne un copil care e mai mereu în ofensivă. În primă fază. Lasă garda jos doar dacă simte că-i în siguranță și atunci se deschide așa, ca o mimoză. Leit ta-su. Evident, drăgălășenia lui n-a fost privită cu ochi buni de cei din jur. Cică nu-i bine să fie așa bărbații – încă nu m-am dumirit de motivul care stă în spatele ideii ăsteia! că nu e ok să fie așa de lipit de mă-sa și de ta-su (oare vecinii ar fi mai potriviți?) și, evident, faptul că încă se bucură când e luat în brațe și pupăcit, e o mare, dar mare problemă (alt mister). Faptul că Ion adoră îmbrățișările de familie, mama, tata și cu el, e și ăsta motiv de dat ochii peste cap pentru mulți din jur. Cine a mai văzut așa ceva? Un copil de șase ani să vrea să fie îmbrățișat? Nu, nu. Un BĂIAT de șase ani care ne cere îmbrățișări nu merge la culcare fără pupic de noapte bună? Pare-se că grecii în general sunt mai spartani când vine vorba de băieții lor – ironie, ironie că nu mă pot abține!

Ei bine, pentru că-mi pasă de nu mai pot de gura altora, avem și obiceiul drăgălelii la ceas de seară, ori în patul familiei – cum l-a denumit Ionuț, ori la el, în patul de la etaj. Aseară după ce s-a războit cu ta-su și au citit două ceasuri comics-uri cu Star Wars s-a lipit de mine ca marmelada de pâine.

– Auzi, azi vreau pupic din ăla cum vă dați voi cu musafirii. Așa, pe obraji cu zgomot.

– Ha ha. Dar ce ți-a venit?

– Vreau să văd cum e.

Îl pupăcesc  ca pe un musafir apoi se lipește de mine.

– Ioane, Ioane, crești și o să mor de dorul îmbrățișărilor ăstora!

– Dar nu plec nicăieri! Și dacă plec, seara vin acasă…

– Da, da, doar că o să te faci mare și n-o să mai ai tu chef de din ăstea…

– Mami, mami, cum poți să spui așa ceva? Și dacă o să fiu pe lună, pentru că mă fac astronaut, o să te sun. O să te sun din nava mea și o să fie un telefon din ăla special care trimite și pupici. Nu te uit eu, cum sa te uit?! Și să te las să-ți fie dor?

– Ce frumos. M-am mai liniștit…

– Mami, eu o să te îmbrățisez pe tine mereu. Și pe tati. Și o să vă caut  și o să vreau să vă văd tot timpul. Și pupici, mami, o să primești tot timpul de la mine! Stai liniștită, până muriți o să vă dau. Pentru că voi o să muriți primii că sunteți mai bătrâni. Dar prima dată mor bunicii și după aia voi. Dar până muriți eu o să vă pup și o să vă drăgălesc!

Ce v-am zis, și umorul l-a luat de la ta-su!

5

Când piticu’ se răzgândește și mă-sa izbucnește

Se trezește Ion al meu, zilele trecute, cu idee proaspătă-n cap. Cică vrea și el ochelari din ăia de scafandru, așa cum are prietenul lui. Să-i poarte când mergem la bălăceală și să vadă alge și pești. Venind de la un copil, al meu ce-i drept, care în urmă cu un an a petrecut jumătate de vară îmbrăcat pe plajă și care doar cu câteva săptămâni în urmă refuza orice contact cu apa, vă dați seama cu ce privire bulbucată i-am întâmpinat avântul.

Dar vreau și vreau și vreau ca să pot ține deschiși ochii-n apă și o să-mi acopăr urechile și o să închid gura și vai ce distractiv o să fie. Pentru că, mami, îți amintești (și bine-mi amintesc!) când m-a lovit valul peste față și m-au pișcat ochii? Ei bine, acum pot să vină toate valurile lumii și eu nu o să am nici o problemă.

Dimineață am cumpărat ochelari. I-a purtat în loc de cei de soare și i-a arătat tuturor. TUTUROR. Cu explicații de rigoare. Ce va face, cum va face. M-a luat valul și pe mine de la atâta entuziasm. Ajunși acasă începe să bâzâie prin juru-mi. Cu tot cu ochelari pe nas.

– Când vine tata? Mergem o tură la plajă să-i probez?

N-am chef de plajă și nici de mers. Vreau să stau acasă, vreau să-mi fac listele pentru vacanța care se apropie.

– Nu vrei să-ți umplu vana și să îi probezi acolo? Apoi punem un dvd și ne uităm împreună?

– Nu, chiar nu vreau! Vreau să-i probez în apă adevărată!

Apă adevărată. Mă las dusă de entuziasmul lui și uit de vreau-ul meu. Îl conving pe creț să ne lase mașina, uită și el de vreau-ul lui. Iau două prosoape și o sticlă de apă și pornim. Plaja-i aproape goală, nici un val, liniște. Îl dezbrac, dau să mă dezbrac și eu când aud:

– Hm, cred că totuși o să încerc ochelarii ăștia în vacanță!

– Poftim??????

– Nu vreau să-i încerc aici.

Respir adânc, dar adânc de tot.

– Ok. Du-te atunci în apă fără ei!

– Nu, nu vreau nici în apă.

– Dar serios acum. Glumești? Ce se întâmplă? Pentru ce am venit aici?

– Cred că am venit degeaba.

Eu am izbucnit, el a izbucnit la izbucnirea mea, de-abia acum pe seară am intrat pe făgaș normal. Și m-am liniștit și s-a liniștit și pulsul mi-e la loc.

– Până la urmă, care ți-o fost problema?

– Nici o problemă, doar m-am răzgândit.

– Și eu m-am isterizat.

– Da.

– Știi de ce m-am isterizat?

– Pentru că m-am răzgândit?

– Nu. Pentru că am făcut ceva ce n-aveam nici un chef să fac.

– Păi să nu mai faci treaba asta.

– O să încerc.

– Te-ai liniștit?

– Da. Dar eu ca să mă liniștesc, trebuie să iau o pauză. Să fiu singură câteva minute. Altfel nu pot.

– Eu ca să mă liniștesc vreau drăgăleală.

– Știu. Dar nu pot să te drăgălesc până nu mă liniștesc.

– Știu. O să aștept. Bine?

– Bine.

0

Moartea vine când e gata lucru’…

Am impresia că lui Ionuț îi vin și-i revin unele întrebări cu regularitate. Și cu siguranță în momentele cele mai (ne)potrivite – de obicei când mă-sa-i moartă de oboseală. Până azi credeam că a uitat de subiectul morții. A trecut ceva vreme de la ultima conversație și, e drept, eu una tot în ceață-s cu răspunsul. Azi, după ce am petrecut o după amiază jucând prinsa cu el și prietenul lui, doi băieți de 5 ani și plini de energie, tema adusă-n discuție era exact ce-mi lipsea.

– Mami, ce se întâmplă când murim?

– Uff…

– Și tu știi când o să mori? Nu mori încă, nu-i așa?

– Nu, Ioane, stai liniștit. Nu murim încă.

– Dar mami, așa-i că nu poți să mori dacă lucrezi ceva important? Cum să mori dacă ai treaba? Se poate? Nu se poate!

Încerc să-i spun că se poate, dar nu mă ascultă și oricum nici prea multă putere n-am. Îl las în pace, convins că dacă ai multă treabă și de lucru nu se poate să mori până nu termini. Să stăm ocupați, zic!

0

De noapte bună (pentru alții)

Azi a fost zi de sărbătoare la noi. O luni liberă. Si ca să nu carecumva să ne învățăm cu binele, Ionuț s-a trezit cu noaptea-n cap. Să fi fost 5? Să fi fost 5:30? De oră nu-s chiar sigură, dar întunericul de afară nu minte. Cu noaptea-n cap, clar! L-am auzit o vreme fâțâindu-se în pat, cred că la un moment dat a făcut și un „sound check” dar eu mi-am pus o pernă-n cap și mi-am continuat somnul. M-am
trezit la 7:30. Din camera lui Ion, nici un sunet. Bag capul, se aude un sforăit sonor. Îl las în pace, merg să-mi beau ceaiul în liniște. Pe la 8 se trezește și ta-su.

– Unde-i Ion?
– Doarme!
Liniște-n casă, ne simțim ca-n filme.
Pe la 9 eu l-aș cam trezi.
– Lasă-l să doarmă, ce are? E liniște și-i fain! insista ta-su.
– Dacă până la 20:30 nu doarme, vă distrați împreună, ok? (aia-i ora de somn de fiecare seară și Ion, care de obicei la 7 dimineața e treaz și-n acțiune, cade secerat în pat fără nici o problemă. E testat!)
– Bine, zice ta-su care habar nu are în ce s-a băgat.

Ion s-a trezit pe la 10 fără 10 și ia ghiciți cine sare acum ca nebunul prin casă fără urmă de poftă de somn? Ați ghicit. Ion. Că ta-su e oricum praf (după ce toată după amiaza „l-a alergat ca să-l obosească )

Eu mi-am făcut un ceai, m-am tolănit în fotoliu și mă distrez de minune. Le dau încă un ceas, două de veselie nebună – cel puțin în partea lui Ionuț.