1

#autenticitate (lecția lui Ionuț)

Sunt mamă de șapte ani și (aproape) zece luni și tot atâta timp mi-a luat să realizez ce dar fantastic e un copil în viața omului. Las la o parte orice fel de clișee – „copilul e viața mea, toate s-au schimbat și nu vor mai fi vreodată la fel, copilul e pe primul plan, viața mea are o menire” – pentru că nu cred și nici nu mă regăsesc în ele. Dar știu sigur că de șapte ani și (aproape) zece luni am început să mă cunosc mai bine. Să conștientizez lucruri și stări care-mi erau sub nas dar care de-abia odată cu apariția lui Ionuț au început să iasă la lumină. Toate fricile, toate rușinile, tot sufletul de copil ascuns în mine, toate durerile – toate, absolut toate au căpătat noi dimensiuni și înțelesuri. Cel mai ușor e să le observi. Să le conștientizezi cu adevărat e următorul pas și să încerci să trăiești cu ele, ei bine, asta-i partea mai grea.

Copilul meu mi-a deschis ochii de multe ori. Mi-a aruncat în față chestii pe care nici nu știam că le am ascunse-n mine. Mi-a trezit fricile. Mi le-a amplificat, așa cum ar întoarce un buton de sonor. La maxim, fără încălzire, fără avertisment. Mi-a întors viața pe toate părțile și mi-a zburlit gândurile și toate cele pe care le credeam bătute-n cuie, care erau așa de când au fost.

Cu el am încercat de la început să fiu eu. Să nu mă ascund după o mască perfectă – privind în urmă îmi dau seama că nici n-ar fi fost posibil. Că el are un radar care se conectează la emoții și simt lipsa autenticității dintr-o răsuflare. Cu el ne-am purtat de la început așa cum am fi făcut-o cu orice alt om. Cu drag, cu suflet, cu răbdare  – nu destulă de cele mai multe ori. E greu să vezi un ghemotoc de om și să-l tratezi deja ca pe ceva ce ESTE și nu ceva ce VA FI (când crește). Suntem setați să educăm, să luam frâiele și să ținem lecții și asta ne face, vrem nu vrem, să ne ascundem pe noi, noi, cei reali, în spatele unor măști.

Pentru mine, din toate lecțiile, cea mai importantă lecție pe care încă o învăț de la Ionuț (și mai am până la absolvire!) e lecția asta, de a fi cine sunt. Așa cum sunt. Fără frica de a fi judecat și pus la colț. Fără rușine și teama de rușine. Lecția de a sta drept.

Când am fost la spital, mi-e și greu să cred că au trecut deja atâtea zile! copilul meu a cooperat. Cu tot ce i s-a cerut.  A stat la perfuzii, a stat la schimbat pansamente, a stat pe burtă cum i-am cerut, pe partea dreaptă, a stat în pat, a stat nemișcat. Tot ce a cerut? Să i se vorbească frumos. Am ajuns noaptea la urgențe, mie-mi era stomacul strâns de grijă. Am intrat așa cum am fost învățată, cu teamă, respect (sau frică) de doamna doctor. Am stat cuminte și ne-am așteptat rândul. Când l-au luat pe Ion la palpalt și controlat, copilul meu a zis STOP. Vreau să știți ce-mi faceți. Și dacă o să mă doară? Glumești, i-au zis? Hai, lasă-ne să ne facem treaba. Nu, vreau să știu ce vreți să faceți și dacă o să doară. Am aproape opt ani. Au râs de el, eu stăteam cuminte, de frică, știți cum ne-au învățat pe noi să stăm. O să îți punem un fluturaș să luăm sânge. Dar nu doare deloc. Deloc? Nici măcar puțin? Nici măcar înțepătura? Nu, nu te doare au spus ele. I-au luat mâna, au înțepat. A durut. M-ați mințit. Ei hai, ești bărbat, au continuat ele. Și dacă-s bărbat nu are voie să mă doară? Ce prostie e asta? Sunteți mincinoase. Trebuia să-mi spuneți că doare puțin să mă pregătesc! Ele și-au dat ochii peste cap, eu l-am strâns în brațe. Ionuț a stat drept.

Dimineața la nouă a intrat în operație, apoi a ieșit și câteva ceasuri mai târziu și-a revenit. Când au venit să-i schimbe perfuzia a deschis ochii: Ce-mi faceți? Nimic, a spus asistenta. Te rog să nu mă minți. Vreau să știu. Mă doare? Asistenta a zâmbit și i-a explicat exact ce urma să facă. I-a promis că-l va trezi la următorul flacon de perfuzii. Vreau să mă avertizezi și să nu faceți nimic pe ascuns, a spus copilul și eu m-am făcut mică într-un colț. Cuminte. Așa cum am fost învățată. Când doctorul l-a luat pe repede-nainte, copilul nu s-a lăsat. Mami, mi-a spus să tac. Așa vorbește un doctor de copii? Mi-a spus că-mi prinde puța cu leocoplast. Păi ce prostie e asta? I-am spus chiar așa, doctore, asta e o prostie. Un doctor de copii nu poate spune așa ceva unui copil. Mai ales unui copil care e în spital. Mami, domnul ăsta nu a fost deloc politicos. Și eu i-am spus că-i nepoliticos. Și el mi-a spus că-s obrazic. Dar eu știu că nu-s!

Din mine a mai rămas un ghem, rușinat și speriat. Și-mi dau seama că mai am cale lungă să ajung să fiu ca el, un copil drept, un copil care la nici opt ani știe să fie el. Am cale lungă până să nu mă tem să vorbesc, să deschid gura, să nu-mi fie frică să fiu eu cum sunt EU nu cum așteaptă alții să fiu. Copil cuminte și ascultător și invizibil dacă se poate.

Ce vreau eu să vă spun acum? Haideți să încercăm cu toții să învățăm ceva de la ei. De la copiii noștri. Să nu-i facem să le fie teamă să deschidă gura. Să nu le fie teamă să spună ce au de spus. Să-i învățăm că respectul se câștigă și-i bine să fie mutual și nu, respectul nu înseamnă pronumele de politețe și nici bună ziua în loc de salut și nici teamă. Haideți să-i lăsăm și să-i încurajăm să fie EI.

Cred cu tot sufletul în autenticitate. Cred și vreau să am curaj să deschid gura, să spun ce am de spus, să fugă teama de a fi judecată și pusă la colț. Să nu-mi fie. Să fiu senină. Am cel mai bun profesor din lume. Și-s convinsă că și voi.

Port textul ăsta de multă vreme-n minte. Încă de când am aflat de proiectul – Inspire Other Travelers – aveam o listă de povești cu Ionuț, copilul care nu se teme să fie el. Ionuț care-i autentic, Ionuț care mă inspiră, Ionuț care-i EL cum vrea să fie și doamne, bine că-i el și nu se lasă schimbat în ce (uneori) vreau eu să-l schimb. Despre Inspire Other Travelers o să tot auziți și-i bine de tot pentru că lumea asta are nevoie de povești care inspiră și care mută munții din loc. Nu-i așa?

Anunțuri
0

Suntem bine

Cred că am trecut prin cele mai ciudate zile și nopți, pline de sentimente contradictorii. Vreo 20 la număr. Și încă nu s-au terminat și am impresia că se vor da duse odată cu vara de care nici n-am apucat să ne bucurăm cum se cuvine. Twitter în miez de noapte, știri pe sub cearceaf. Duminici la plajă înconjurată de oameni care au păreri. Eu una recunosc: nu mă pricep la economie (parcă era să rămân corigentă prin a 11a) iar termenii de care mă ciocnesc zilele ăstea de-abia îi înțeleg în limba mea, de greacă nu mai spun. Port discuții cu crețul, e mai informat decât mine și simte altfel. Îmi explică pe îndelete, l-am văzut trecând de la teamă la speranță, de la elan și revoltă la spirt calm și aproape trimis la culcare. Toate ăstea de când a început povestea cu referendumul, a urmat apoi un weekend lung, altă săptămână și mai lungă. Lumea nițel stresată în primă fază, resemnată spre final. Nu, supermarket-urile nu s-au golit și nici benzinăriile. Nu s-au luat oamenii la bătaie la cozi la bancomate și nimeni n-a călcat pe nimeni în picioare. Grecia e tot aici. Marea e la fel de albastră, nispul cald. E vară. Turiștii-s bine veniți, nu, nu-i nici un pericol. Grecia e tot aici, tot cum o știți.

Ce se întâmplă? Ce ni se pregătește? Ce urmează? Habar nu am. Dar o luăm încet și pas cu pas. Grecia e tot aici, tot cum o știți.

11720559_10152823015185927_395653849_n

3

Lăsați băieții în pace!

Programare la dentist de dimineață. Doctorița-i o doamnă foarte bine conservată de n-ai zice nici în ruptul capului că are doi copii majori. Povestim una alta, mă întreabă de al meu și pe când mă așez mai confortabil în scaun și deschid gura, o deschide și ea p-a ei.

– Cu băiețeii e bine să ai grijă. Să nu îi lași să se atașeze foarte tare, că o să ai probleme. Îți dai seama, dacă-i prea atașat de tine, nora o să te țină la distanță.

Dau să răspund, dar nu pot că a băgat deja mașinăria la lucru și bâzâie de zor, la fel ca ale mele gânduri.

– Fetele, hai, treacă meargă. Ele oricum sunt altfel decât băieții, mai sensibile, au nevoie de mai multă atenție. Cu băieții mai bine să ții puțin distanța. Nu toată ziua bună ziua-n brațe și pupături, că nu faci bine.

Zice ea zice, aș zice și eu dar nu pot.

Mai spune una alta, o ține pe același ritm, mi-e milă, serios că mi-e milă de copilul ei. Cică mâine-i ziua lui.

– Noi mamele de băieți ne creștem băieții așa cum nu vrem să ne fie soții. Cocoloșiți și mămoși.

Încerc să o înțeleg, dar mi-e greu, mi-e tare greu. Aproape imposibil. După jumătate de oră cu gura deschisă fără să fi scos vreo vorbă îmi dau seama că-i mai înțelept să tac (oh, de-aș putea face asta de fiecare dată când dau drumul fără să gândesc!).

Și îmi iau rămas bun și plec spre casă și-mi vuiește mintea de gânduri unul mai trist ca altul. De ce le facem asta copiilor noștri? De ce-i „bărăbățim” fără să ne gândim înainte la urmări? Cu ce-i mai puțin sensibil un suflet de băiețel decât al unei fetițe? Și iar ne întoarcem la minuni de genul – băieții nu plâng, băieții nu suferă, pe băieți nu-i doare. Îi ținem la distanță și-i facem să-și înghită lacrimile (da, și ei au lacrimi!) pentru că nu se face să fie moi și slabi. M-am ciocnit de atâtea ori, de prea multe ori de priviri crucișe și dungașe – când Ionuț s-a rușinat și mi s-a ascuns după picioare, când s-a întristat și a venit să-și verse amarul la mine-n îmbrățișare. Lasă-l, e băiat! De ce ești așa? O să-l faci să fie un mămos și jumătate („μαμάκιας„) și uuufff, asta-i de rău. E copil, înainte de toate e copil. Nu le facem oare mai mult rău ținându-i la distanță? Și „ferindu-i” de tot felul, în ideea că-i băiat? Are soacră-mea o rudă îndepărtată, mamă a doi băieți care locuiesc încă sub același acoperiș cu părinții – pe sistem elen, părinții la parter, copiii (cu familiile lor sau fără), la etajele de sus. Bărbați în toată firea, nu-și arată sentimentele față de mamă (o și tratează ca pe o servitoare, e drept), nu o sună decât dacă au nevoie de ceva dar rufele tot la parter se spală. Și blidul cu mâncare tot de acolo vine. Dar nu, ei nu-s mămoși, sunt bărbați.

V-am mai povestit eu episoade din ăstea, de m-am supărat pe lume zile bune. Și cu siguranță o să mai am și altele. Mai ales că viața m-a adus într-o societate unde, ce ironic, toți se tem de eticheta de mămos, dar toți o poartă. Ca niște feți frumoși cu stea-n frunte.