0

Vizionare 4DX (cu bătaie inclusă)

Nu-s prietenă cu tehnologia. Adică să ne înțelegem – îmi place să mă folosesc de ea dar de-i musai, pot și fără. Îmi place să mă uit la filme care se văd bine de tot (cu toate că eu încă nu fac diferența între unul de pe dvd player și altul de pe blue ray. M-am extaziat când am văzut ce poate face un Smart Tv dar mi-a trecut repede. Am avut un Kindle de care m-am bucurat cu adevărat într-o seară când am rămas fără volumul doi dintr-o carte care mă ținea prinsă tare de tot. Laptopul meu e frumos tare – mic, ușor, auriu, dar se știe, îl folosesc ca pe o mașină de scris cu internet. Îmi place să iau uneori câte o pauză de la iPhone și să mă bucur de Nokia cu a lui baterie fără sfârșit. Nu-s multe chestii pe care le vreau – nu visez nici la console, nici la televizoare 3D, și recunosc, mintea mea se bucură doar la gândul că în curând o să scap de toate cablurile de prin casă.

Când băieții mi-au propus să mergem la film am acceptat. Că visam de multă vreme să pot merge la cinema când vreau și fără să petrec un ceas în mașină până acolo. Care-i filmul? Underworld. Nu l-am mai văzut? E deja un fel de serial și ăsta? Da, doar că-l vedem în 4D. Nu 3 ci 4! Aham. Vampiri și alte chestii care cu siguranță o să mă facă să sar în sus și-n jos că doar sunt fricoasă tare – până și la Harry Potter mi-am băgat capul în pernă! iar despre creaturile de sub patul din Grecia pot scrie capitole întregi.

Filmul începe finuț cu scuturat delicat, puțin înainte, scurt înapoi, o frână bruscă, niște picături de apă după care încep toți să se bată și o încasăm și noi. Atâția pumni în spate n-am primit de când sunt. Scuturat și pleznit. Câte un șuierat pe lângă ureche – de m-am și temut să mă aplec mai înspre el, iar pumni, iar ghionturi. Spre finalul filmului când s-au încălzit spiritele bine de tot, vă jur, n-am mai putut urmări ce se întâmplă încercând să parez loviturile. Doi se băteau pe ecran și eu simțeam că încasez tot ce rata unul sau altul. E clar, 4D-ul ăsta cu tot cu X nu e de mine. Până la urmă de ce să vreau să simt tot ce simt ăia de pe ecran? Iar scena în care actrița rămâne în mână cu splina unui vampir, împroșcând în jur cu sânge – și indirect și peste noi m-a făcut să promit că iau o pauză de la tehnologie și blockbusters.

Așa că din seara de vineri singurul lucru bun a fost paharul Star Wars care va ajunge în cizmele lui Ionuț și faptul că mi s-a făcut dor de un film bun, de văzut acasă, pe canapeaua 3.5 x 2.

15387450_10153873350150927_1083602031_o

 

 

 

Anunțuri
0

Mic tratat financiar

Seară de vineri, acasă. E cald și bine și suntem în pijama, tolăniți pe canapea în camera de oaspeți (nu, încă nu am terminat de renovat). Pornește dialogul și ne plimbăm prin ziua mea apoi prin ziua lui. Dă tot din casă, vorba aia, nu rămâne nimic nespus. Inclusiv promisiunea de a-i cumpăra lui văru-su o jucărie nouă.

– Și chiar așa, întreabă el. În Grecia aveam o pușculiță. Unde-i pușculița mea?

– Pușculița ta e într-o cutie, așteaptă probabil să fie despachetată.

– Și cu banii din ea ce-ai făcut?

– Care bani?

– Banii mei din pușculiță!

– Păi i-am luat de acolo și i-am pus la bancă!

– Și nu puteai să pui ALȚI bani la bancă?? Banii mei trebuia să-i pui? De ce nu ai pus banii tăi la bancă?

– Păi eu n-am bani de pus la bancă!

– Și oricum trebuia să mă întrebi dacă vreau banii mei să fie la bancă. Acum dacă eu vreau ceva, cum pot să-mi cumpăr? Sau dacă vreau să iau un cadou?

Mă privește așa de serios de nu-mi rămâne altceva de făcut decât să izbucnesc într-un râs nebun. În fond are doar șase ani și șapte luni.

– Păi chiar nu m-am gândit la treaba asta. Oricum la bancă sunt în siguranță!

– Dar mie nu-mi pasă că sunt în siguranță. Mie-mi pasă că i-am avut și acum nu-i am.

Ireal ce se întâmplă.

– Bun, ai dreptate. Nu-i ai pentru că i-am pus la bancă. Oare ce putem face? Ce vrei de fapt să faci? Pentru ce îți trebuie bani?

– Să cumpăr un cadou pentru David. (*văru-su)

– Îi cumperi din primul salariu, ce părere ai?

– Ai înnebunit?! O să fiu om mare atunci și el la fel! Crezi că o să ne mai jucăm cu mașinuțe?

– Da, ai dreptate. Păi atunci?

– Mă duc cu buni Maia și-i cumpăr cadoul.

– Teretic, dacă mergi cu buni Maia să-i cumperi cadoul, dacă nu-l plătești tu se consideră că e cadou DE LA buni Maia…

– Păi eu îl aleg și eu îl pun la casă!

– Și cine-l plătește? Dacă-l plătește buni Maia, e cadoul ei.

– Nu, trebuie să fie cadoul meu.

– Bun, atunci ai o problemă. Nu știu cum o să o rezolvi…

– O să o rezolvi tu pentru că tu ai pus banii mei la bancă!

Și cu asta, dragii mei, noapte bună. Că eu sigur o să am.

1

Joaca-i în program

Au mai rămas 17 zile până la ziua lui Ionuț pe care o aștept așa cum aștept în fiecare an ziua mea și zilele tuturor dragilor din viața mea! (cine știe, știe!) Și cum îmi place să organizez tacticos fiecare eveniment – fie că-i vorba de o ieșire la iarbă verde, o excursie sau o cină cu prietenii, am scos lista și am început să bifăm (da, vorbesc la plural pentru că se pare că și fecioru-mi adora listele 🙂

El s-a gândit pe cine vrea să aibă alături de el și eu am făcut rost de cele necesare pentru lucrul la invitațiile personalizate. Am petrecut vreo trei zile bâzâind pe Pinterest – să-și aleagă o idee de tort și gata. Până vineri ne mai lipsea doar locația. Și aici a început distracția.

Orășelul nostru de la malul mării, are printre altele și două locuri de joacă închise. Indoor playgrounds cum le zice. Unul mai urât ca altul. Eu una habar n-am ce-i în mintea celor de pornesc astfel de afaceri, dar cu siguranță nimeni nu se gândește la aspectul estetic. Culori de simți că te lovește cu măciuca-n cap, una mai fistichie ca alta, niște scaune de parcă ești în sală de așteptare la gară (sau la spital), muzica dată tare, tare de tot (presupun că vor să acopere vocile copiilor), gresie rece și niște jucării din ălea umflate și pompate ce miros a cauciuc.
Anul trecut, având în minte ziua lui Ionuț de acu’ doi ani când șapte pitici mai că nu mi-au dărâmat casa, mi-am călcat pe simțul estetic și am ales o astfel de locație. Copiii s-au distrat – ei s-ar distra și-n câmp de-i lași liberi! noi, ăștia mari am plecat cu teribile dureri de cap.
Anul ăsta, am aflat de un loc nou. Cică-i net superior celorlalte două, e frumos, organizat, mic, discret, dichisit. Și trebuie să recunosc: e. O versiune mai bună a celorlalte două, dar departe, departe de cum ar trebui să fie – și asta-i părerea mea (și a celor din cercul meu apropiat, că nu degeaba sunt! În cerc, adică!)
Șefa, e o doamnă de vârsta mea, pare deschisă la minte. Îmi povestește despre loc, despre ce e și mai ales ce nu e („un loc obșnuit de joacă!”) ce programe fac în timpul săptămânii („Facem și asta și asta și din aia și din cealalta! Îi aduceți la noi și cu siguranță nu se vor plictisi!”)
Întorc discuția spre ce mă frământă pe mine, moment în care doamna scoate dintr-o mapă groasă, serios, groasă! un sul. Nu exagerez. Un sul pe care-l desfășoară. Și încă unul. Și începe să-mi povestească – programul de ziua lui Ionuț poate începe de la ora 11 sau de la ora 17. Durează trei ore. Au una sau două fete (educatoare de profesie) care se vor ocupa de copii. Programele variază – îmi poate da să studiez acasă (clar!). În principiu părinții vor multe – copii care desenează, care dansează, care învață un cântec două trei (când???). Cineva care să le citească, să le dirijeze jocul.
– Doamnă dragă, dar nu se pot juca fără să fie dirijați?
– Ei, păi v-am spus că ăsta nu e chiar loc de joacă! E mai mult de atât! Program special gândit pentru copiii de vârsta asta. Părinții adoră ce pregătim noi pentru cei mici!
Capul stă să-mi pleznească.
– Aveți și jucării și… probabil copiii de la ziua băiețelului meu vor mai interesați de ele decât de cântece noi.
– Păi la final au voie la joacă. Dar programul, programul e special! Puteți alege tema petrecerii, cu pirați, prințese, eroi…Se vor distra de minune!

Da, sunt convinsă de asta. Mai ales Ionuț care și la grădință are zile în care nu vrea să urmeze programul – educatoarea mi-a zis că nu-i motiv de stres, are timp o viață-ntreagă de program! Dacă și la ziua lui trebuie să-i pun program în cârcă… și să plătesc pentru asta. Gândul ăsta mă întristează teribil.
Până la urmă îi spun doamnei, cu părere de rău (chiar mi-a părut rău, femeia era plină de entuziasm!) că nu-i ceea ce caut eu. M-a privit lung.
– Dar asta vor toți!
– Nu chiar toți…

Am ales până la urmă un loc de joacă dintr-un satuleț de lângă noi. E mic. Simpatic. Și
nu au program. Și pot alege eu muzica. E colorat rău, e drept. Și cu gresie urâtă și scaune incomode. Dar e pe malul mării. Și copiii-s liberi. Până la urmă, asta-i tot ce contează.