4

Concluzii

După un weekend în care sentimentele mele s-au plimbat printre amintiri și printre stări care au oscilat de la furie la resemnare, de la bucurie și emoție la supărare și tristețe, pun punct. Subiectul care a aprins discuții e cel al poveștii lui Ionuț cu fosta lui învățătoare, poveste care a apărut pe pagina Ioanei – și-i mulțumesc încă o dată pentru asta. E un eveniment cu care ne-am împăcat. A fost, a trecut, noi am trecut peste el împreună și am rămas – eu, multă vreme, cu remușcări (de ce nu am făcut ceva mai repede?), el, multă vreme, cu etichete care nu se mai dădeau dezlipite. La final, tot răul spre bine, am ajuns la o școală pe care nu pot decât să-mi doresc să o văd multiplicată în toate cătunele și pentru toți copii (și despre care o să povestesc în curând!)

Am citit zilele ăstea comentarii care m-au făcut să simt că-mi explodează capul, altele care mi-au mers la suflet. Am primit zeci de mesaje de la oameni frumoși. M-am minunat de câte concluzii pot trage unii oameni despre noi fără să ne fi cunoscut vreodată. Despre cât de ușor e să-ți dai cu părerea. Mi-am deschis sufletul – nu pentru că eram în căutarea scuzelor pentru „copilul meu care e clar că e prost crescut și fără bun simț” (nu e așa) ci pentru că eu mă eliberez de toate când le dau mai departe. Și bine am făcut. Pentru că am un copil fantastic, care nu se lasă umilit, care nu se lasă călcat în picioare. Un copil care forțează limite și pe care nu, nu-i ușor să-l ai aproape dar care dacă-ți ajunge la suflet acolo rămâne. Am un copil bun și cald și emotiv și sensibil. Un copil care nu tace dacă știe că nu-i motiv de tăcut, un copil care cere respect pentru că nu se simte mai prejos decât orice alt adult. Pentru că înainte de a fi copil, e OM și el știe asta. E un copil care scoate peri albi, obositor, mereu cu o întrebare în buzunar, un copil care știe să exprime ce simte în cuvinte și-i dă și culoare (că tot se întreba o cititoare de unde până unde atâta furie într-un copil?) Un copil care nu se lasă călcat în picioare și bine face.

Mi-a luat o vreme bună să înțeleg puiul ăsta de om și să-l accept pentru ce E și nu pentru ce ar putea să fie dacă s-ar lăsa transformat și îmblânzit. Mi-a fost greu, al naibii de greu – mai ales că și mie-mi place controlul și să fiu la butoane. Și mie mi-ar fi cel mai ușor să-i zic o dată și să-l văd că face fără comentarii, fără semne de întrebare. Dar nu mi-a fost dat să fie așa și mai bine că nu. Așa că în loc să rispiesc energie încercând să-l îmblânzesc, am pus energie în a-l accepta așa cum este și în a găsi căi de-al face să coopereze. Și toate ăstea, nimic din toate ăstea n-ar fi fost posibile fără cartea și gândurile lui Jesper Juul (în sfârșit tradusă și-n limba română, sub coordonarea Prințesei Urbane) și workshop-urile Ralucăi Jacono. Am fost prezentă la ele prin Skype, am ajuns și la ea pe fotoliul din Viena și acum, în sfârșit, mă pregătesc să o întâmpin la Timișoara.

Raluca ne-a ajutat enorm de mult de-a lungul anilor (că tot se întrebau unii dacă n-am avea nevoie de terapie) și încă o mai face. E omul care mi-a deschis mintea spre ideea că relația și calitatea relației dintre mine/ noi și copil depinde exclusiv de noi, ăștia mari. Noi suntem responsabili de ea. Copiii cooperează – sunt așa prin natura lor. Dacă ei se opresc din a o face, vina o purtăm noi, adulții. Și doamne, câte alte chestii faine și de purtat și gândit ne-a dat Raluca asta. Nu e nevoie de părinți perfecți. Copiii n-au nevoie de așa ceva. Dar au nevoie de părinți autentici. Copiilor le facem clare limitele noastre – dar câți dintre noi le cunoaștem cu adevărat? Cei mai mulți dintre noi reacționăm doar când ne sunt încălcate și și atunci, o facem de cele mai multe ori lezându-i pe ei. „Mă doare gândind că mulți adulți aplică Time-Out ca metodă de calmare în loc să devină introspecți și să găsească metode care sa îi calmeze pe ei – asta e cel mai bun exemplu pentru copiii nostri! Cert e că, cu o asemenea metoda de a-i izola, copiii nu învață nimic. Învață doar că cel care are puterea o folosește pentru a-i domina pe cei mai puțin puternici.” spunea Raluca și acum înțelegeți de ce de-abia aștept să o văd?

La începutul lunii martie, workshop la Timișoara, despre… Arta de a fi părinte, arta de a fi o familie. Workshop-ul susținut de Raluca Jacono nu-și propune să tematizeze stimularea succesului în a crește copii. Nu-și propune să ne învețe cum să fim părinți de succes sau cum să facem pentru a avea copii crescuți „bine”. Nu, acest workshop dorește mai degrabă să tematizeze gestionarea eșecului. Sună simplu, nu?

Vă puteți înscrie la workshop aici: https://www.facebook.com/events/1917477518265819/

Eu una număr deja zilele!

 

Anunțuri
0

Am cerut, am căpătat (cu vârf și-ndesat!)

Pe la 16-17 ani număram zilele până la terminarea liceului ca să pot să plec de acasă. Aveam chiar și un calendar pe care-l hașuram cu foc. Voiam să plec la Cluj din varii motive (privind în urmă pot să spun că unul era mai deștept ca altul!). Voiam să fiu departe de ai mei, să mă bucur de libertate, să fiu și eu om mare. Când am ajuns la Cluj, am început să visez la mai mult: să plec și mai departe. Cât mai departe. Am ajuns în America unde am stat puțin peste patru luni și mi se treziseră tot felul de gânduri. Evident, când le-am împărtășit alor mei, m-au adus cu picioarele pe pământ așa că am revenit în țară. Nițel furioasă că m-am lăsat convinsă. Ce era greu de priceput? Eu voiam să fiu departe. Cât mai departe. Dorul de ducă a rămas. Mi l-am alinat cu tot felul de escapade, câteva luni, mai multe luni, apoi un an, doi. Când l-am cunoscut pe creț și am luat decizia de a mă muta în Grecia mi se părea că e un vis devenit realitate. Sunt departe. Minunea m-a ținut câțiva ani. Acum o dau întoarsă. Mă apucă dorul de ai mei când mi-e lumea mai dragă. De la un miros, de la o vorbă. De la o poză. Vine un gând, apoi o avalanșă. Avem și telefon, avem și minuni ale tehnologiei – luăm cina pe FaceTime și ne bem cafeaua pe Skype. Da’ nu-i, nu-i ce trebuie. E un fel de pansament pe o zgârietură ce nu mai trece. Și probabil nici nu va trece. Dar, așa cum am vrut, sunt departe. Sunt foarte departe. Mă trezesc că-mi invidiez prietenele care spun că de la mine, de la poveștile la cafea, trec pe la ai lor părinți, să-i vadă. Să ia ceva de mâncare. Mi-e ciudă, ce urât sună, pe cei care urcă-n mașină și-n zece minute/ jumătate de oră/ două ore sunt cu ai lor părinți. Ceea ce pentru alții-i normal și de fiecare zi, pentru mine-i 300 de euro și câteva ore de zbor. Vacanță adică. Dar, am primit ce am cerut: sunt departe. Au venit gândurile ăstea de cu dimineață și m-au ținut toată ziua. Apoi am dat peste asta și asta și am râs bine. M-am mai înveselit, dar tot departe-s. Exact unde am cerut să fiu…