4

Concluzii

După un weekend în care sentimentele mele s-au plimbat printre amintiri și printre stări care au oscilat de la furie la resemnare, de la bucurie și emoție la supărare și tristețe, pun punct. Subiectul care a aprins discuții e cel al poveștii lui Ionuț cu fosta lui învățătoare, poveste care a apărut pe pagina Ioanei – și-i mulțumesc încă o dată pentru asta. E un eveniment cu care ne-am împăcat. A fost, a trecut, noi am trecut peste el împreună și am rămas – eu, multă vreme, cu remușcări (de ce nu am făcut ceva mai repede?), el, multă vreme, cu etichete care nu se mai dădeau dezlipite. La final, tot răul spre bine, am ajuns la o școală pe care nu pot decât să-mi doresc să o văd multiplicată în toate cătunele și pentru toți copii (și despre care o să povestesc în curând!)

Am citit zilele ăstea comentarii care m-au făcut să simt că-mi explodează capul, altele care mi-au mers la suflet. Am primit zeci de mesaje de la oameni frumoși. M-am minunat de câte concluzii pot trage unii oameni despre noi fără să ne fi cunoscut vreodată. Despre cât de ușor e să-ți dai cu părerea. Mi-am deschis sufletul – nu pentru că eram în căutarea scuzelor pentru „copilul meu care e clar că e prost crescut și fără bun simț” (nu e așa) ci pentru că eu mă eliberez de toate când le dau mai departe. Și bine am făcut. Pentru că am un copil fantastic, care nu se lasă umilit, care nu se lasă călcat în picioare. Un copil care forțează limite și pe care nu, nu-i ușor să-l ai aproape dar care dacă-ți ajunge la suflet acolo rămâne. Am un copil bun și cald și emotiv și sensibil. Un copil care nu tace dacă știe că nu-i motiv de tăcut, un copil care cere respect pentru că nu se simte mai prejos decât orice alt adult. Pentru că înainte de a fi copil, e OM și el știe asta. E un copil care scoate peri albi, obositor, mereu cu o întrebare în buzunar, un copil care știe să exprime ce simte în cuvinte și-i dă și culoare (că tot se întreba o cititoare de unde până unde atâta furie într-un copil?) Un copil care nu se lasă călcat în picioare și bine face.

Mi-a luat o vreme bună să înțeleg puiul ăsta de om și să-l accept pentru ce E și nu pentru ce ar putea să fie dacă s-ar lăsa transformat și îmblânzit. Mi-a fost greu, al naibii de greu – mai ales că și mie-mi place controlul și să fiu la butoane. Și mie mi-ar fi cel mai ușor să-i zic o dată și să-l văd că face fără comentarii, fără semne de întrebare. Dar nu mi-a fost dat să fie așa și mai bine că nu. Așa că în loc să rispiesc energie încercând să-l îmblânzesc, am pus energie în a-l accepta așa cum este și în a găsi căi de-al face să coopereze. Și toate ăstea, nimic din toate ăstea n-ar fi fost posibile fără cartea și gândurile lui Jesper Juul (în sfârșit tradusă și-n limba română, sub coordonarea Prințesei Urbane) și workshop-urile Ralucăi Jacono. Am fost prezentă la ele prin Skype, am ajuns și la ea pe fotoliul din Viena și acum, în sfârșit, mă pregătesc să o întâmpin la Timișoara.

Raluca ne-a ajutat enorm de mult de-a lungul anilor (că tot se întrebau unii dacă n-am avea nevoie de terapie) și încă o mai face. E omul care mi-a deschis mintea spre ideea că relația și calitatea relației dintre mine/ noi și copil depinde exclusiv de noi, ăștia mari. Noi suntem responsabili de ea. Copiii cooperează – sunt așa prin natura lor. Dacă ei se opresc din a o face, vina o purtăm noi, adulții. Și doamne, câte alte chestii faine și de purtat și gândit ne-a dat Raluca asta. Nu e nevoie de părinți perfecți. Copiii n-au nevoie de așa ceva. Dar au nevoie de părinți autentici. Copiilor le facem clare limitele noastre – dar câți dintre noi le cunoaștem cu adevărat? Cei mai mulți dintre noi reacționăm doar când ne sunt încălcate și și atunci, o facem de cele mai multe ori lezându-i pe ei. „Mă doare gândind că mulți adulți aplică Time-Out ca metodă de calmare în loc să devină introspecți și să găsească metode care sa îi calmeze pe ei – asta e cel mai bun exemplu pentru copiii nostri! Cert e că, cu o asemenea metoda de a-i izola, copiii nu învață nimic. Învață doar că cel care are puterea o folosește pentru a-i domina pe cei mai puțin puternici.” spunea Raluca și acum înțelegeți de ce de-abia aștept să o văd?

La începutul lunii martie, workshop la Timișoara, despre… Arta de a fi părinte, arta de a fi o familie. Workshop-ul susținut de Raluca Jacono nu-și propune să tematizeze stimularea succesului în a crește copii. Nu-și propune să ne învețe cum să fim părinți de succes sau cum să facem pentru a avea copii crescuți „bine”. Nu, acest workshop dorește mai degrabă să tematizeze gestionarea eșecului. Sună simplu, nu?

Vă puteți înscrie la workshop aici: https://www.facebook.com/events/1917477518265819/

Eu una număr deja zilele!

 

Anunțuri
2

10 (fără 1 zi)

Acu’ 10 ani pe vremea asta stăteam cu Maria pe plajă. Eram amândouă absolut praf după o săptămână și mai bine de vacanță. Tolănite pe două șezlonguri – fără soare, fără lume-n jur, doar noi și poveștile noastre. Mai aveam 3 zile de Grecia și încercam să-nghesuim în ele ce mai era de înghesuit. „Poate chiar să tragem o fugă până-n Chalkida”, mi-a propus ea și eu am dat din cap a „Da, orice, nu mai contează, mai puțin și-s la Viena unde-i linște și pace. Și mai puțin soare – spre deloc. Și unde lumea se culcă la ore normale și cina tot la ore din ălea o iau!” Ea râde, râd și eu și de ce n-am face-o, doar suntem fără griji, pe o plajă-n Grecia în miezul verii.

A doua zi am făcut exact ce-a zis, am plecat în vizită. Câteva ore mai târziu, după o cină ca-n povești, m-am trezit că un prieten de-al ei, grec simpatic foc, vorbăreț și cu părul creț nu se mai dă dus de lângă noi. Ba mai mult, îmi traducea spontan versuri ce se auzeau la boxe. Au urmat o noapte cu povești, gașcă strânsă pe o bancă la malul mării, râsete și întrebări de pus pe gânduri: „Te-ai gândit vreodată să te muți aici? Doamne, nu, ce idee o mai fi și asta?” A zâmbit – știa el ce-i de știut, am zâmbit și eu, fără să știu ce vine. Era miercuri, 4 iulie 2007, spre joi, 5 iulie chiar către dimineață. I-am scris pe un colț de șervețel adresa mea, să-mi scrie și el mi-a dat o îmbrățisare cu un „Have a nice life” șoptit la ureche. O lună mai târziu a venit după mine, alte trei mai încolo am mers eu după el. Au trecut 10 ani (fără o zi) și roata-i iar întoarsă. De data asta n-a mai venit după mine ci CU mine.

10 ani mai târziu, chiar de n-au fost toate mereu roz și faine și vesele ci au fost așa cum sunt toate, eu le-aș mai lua la trăit, măcar o dată, exact așa. Fără să schimb nimic. 10 ani fără o zi de „nice life”. Urarea, pare-se nu era doar pentru mine ci pentru noi.

0

Ieri

… a fost una din zilele ĂLEA. Trezită cu noaptea-n cap, că deh, gânduri multe și nu toate faine, mă grăbesc să plec la birou. Că-i săptămâna lungă, fără sfârșit (la propriu) și-s la fel de multe cele ce se cer terminate. Mă bucur să văd că tata a fost mai harnic și a plecat devreme așa că nu trebuie să-i șterg mașina cu dosul când scot bicicleta din garaj. Pornesc cu avânt, e soare dar nu-i prea cald, totu-i verde, miroase a tei și a dimineață. Iubesc diminețile. Și-mi spun asta de multe ori în cap până când ajung în fața ușii și încep să caut cheile. Nu-s. Întorc geanta, caut, simt cum încep să mă enervez. Numai ce mă bucurasem că stau aproape de buricul târgului – un sfert de ceas de pedalat iar acum am impresia că trebuie să merg înapoi jumătate de viață până acasă. Îl sun pe K, să caute el cheile. Evident, nu le găsește – știu de ce, știți și voi, când găsesc bărbații ceva, orice? Poate doar dacă ar fi strigați de obiectul în cauză dar nici atunci. Pe stradă e liniște, și mi-e tot mai clar, până apare prima colegă matinală mai durează. Decid să biciclez cale întoarsă. Parcă-i mai cald deja și nici drumul nu mi se mai pare așa fain. Miroase prea puternic a tei și bordurile ce-mi ies în cale dau drumul ocărilor. E clar, capsa-i pusă. Ajung acasă, caut. Nimic. Mă enervez, reconstitui în cap momentul băgării lor în geantă cu o seară înainte. Ionuț mă ajută: „Sigur le-ai pus în geantă și ele au plecat tiptil de acolo și s-au dus înapoi la tine în birou! Și s-au închis pe dinăuntru!”

Of, cheilor, unde sunteți?! Bag mâna, absentă cumva, în geantă. Le simt, inima-mi stă în loc, le scot încet, de parcă mi-ar fi teamă să nu dispară iar. Au fost acolo și s-au plimbat cu mine de două ori, mama lor de chei, amețită ce sunt, asta se întâmplă când n-ai în minte și buzunare secrete.  Mă schimb și o iau din loc. Fac drumul pentru a treia oară. Cui îi mai pasă de verde și de tei? Ajung la birou, sunt obosită și căldura mă omoară. Niciodată nu mi-a plăcut, niciodată nu am căutat-o. Pare-se că mă urmărește, mă place, naiba știe. Simt cum mă topesc încet, încerc să nu mă mișc brust, ce zic, încerc să nu mă mișc deloc. E prima zi de vară – oficial și o visez pe ultima. Dar măcar am găsit cheile.

 

3

Lăsați băieții în pace!

Programare la dentist de dimineață. Doctorița-i o doamnă foarte bine conservată de n-ai zice nici în ruptul capului că are doi copii majori. Povestim una alta, mă întreabă de al meu și pe când mă așez mai confortabil în scaun și deschid gura, o deschide și ea p-a ei.

– Cu băiețeii e bine să ai grijă. Să nu îi lași să se atașeze foarte tare, că o să ai probleme. Îți dai seama, dacă-i prea atașat de tine, nora o să te țină la distanță.

Dau să răspund, dar nu pot că a băgat deja mașinăria la lucru și bâzâie de zor, la fel ca ale mele gânduri.

– Fetele, hai, treacă meargă. Ele oricum sunt altfel decât băieții, mai sensibile, au nevoie de mai multă atenție. Cu băieții mai bine să ții puțin distanța. Nu toată ziua bună ziua-n brațe și pupături, că nu faci bine.

Zice ea zice, aș zice și eu dar nu pot.

Mai spune una alta, o ține pe același ritm, mi-e milă, serios că mi-e milă de copilul ei. Cică mâine-i ziua lui.

– Noi mamele de băieți ne creștem băieții așa cum nu vrem să ne fie soții. Cocoloșiți și mămoși.

Încerc să o înțeleg, dar mi-e greu, mi-e tare greu. Aproape imposibil. După jumătate de oră cu gura deschisă fără să fi scos vreo vorbă îmi dau seama că-i mai înțelept să tac (oh, de-aș putea face asta de fiecare dată când dau drumul fără să gândesc!).

Și îmi iau rămas bun și plec spre casă și-mi vuiește mintea de gânduri unul mai trist ca altul. De ce le facem asta copiilor noștri? De ce-i „bărăbățim” fără să ne gândim înainte la urmări? Cu ce-i mai puțin sensibil un suflet de băiețel decât al unei fetițe? Și iar ne întoarcem la minuni de genul – băieții nu plâng, băieții nu suferă, pe băieți nu-i doare. Îi ținem la distanță și-i facem să-și înghită lacrimile (da, și ei au lacrimi!) pentru că nu se face să fie moi și slabi. M-am ciocnit de atâtea ori, de prea multe ori de priviri crucișe și dungașe – când Ionuț s-a rușinat și mi s-a ascuns după picioare, când s-a întristat și a venit să-și verse amarul la mine-n îmbrățișare. Lasă-l, e băiat! De ce ești așa? O să-l faci să fie un mămos și jumătate („μαμάκιας„) și uuufff, asta-i de rău. E copil, înainte de toate e copil. Nu le facem oare mai mult rău ținându-i la distanță? Și „ferindu-i” de tot felul, în ideea că-i băiat? Are soacră-mea o rudă îndepărtată, mamă a doi băieți care locuiesc încă sub același acoperiș cu părinții – pe sistem elen, părinții la parter, copiii (cu familiile lor sau fără), la etajele de sus. Bărbați în toată firea, nu-și arată sentimentele față de mamă (o și tratează ca pe o servitoare, e drept), nu o sună decât dacă au nevoie de ceva dar rufele tot la parter se spală. Și blidul cu mâncare tot de acolo vine. Dar nu, ei nu-s mămoși, sunt bărbați.

V-am mai povestit eu episoade din ăstea, de m-am supărat pe lume zile bune. Și cu siguranță o să mai am și altele. Mai ales că viața m-a adus într-o societate unde, ce ironic, toți se tem de eticheta de mămos, dar toți o poartă. Ca niște feți frumoși cu stea-n frunte.