0

Amintiri de la volan

Mi-am luat carnetul de șofer de-abia în 2003. Sor-mea, mai tânără, conducea deja ca o profesionistă iar pe mine începuse să mă apuce rușinea când eram întrebată – Păi bine, tu de ce nu? Adevărul e că nu că n-aș fi vrut dar după ce am făcut școala (și pe aia de șoferi!) la Cluj și am picat examenul la sală de vreo patru ori am decis să o las baltă. Șofatul nu-i de mine, mi-am spus, poate-s neam din ăla ce va circula cu șofer. O fi vreun semn, cum zicea o prietenă. Până la urmă am venit la Timișoara, l-am lăsat pe tata să mă bată la cap și după câteva ore de șofat și încurajări – oh, și când e vorba de încurajat, tata e tatăl lor! am dat și examenul. L-am luat că doar nu era să-l pic și a cincea oară. La partea practică, instructorul m-a scos pe câmp și mi-a zis:

– Ia, domnișoară, ia și fă niște bucle pe șosea!

– Bucle?

– Zig zaguri, sau cum le zice. Du-te-ncolo și încoace!

– Serios?!

– Foarte serios.

Am făcut ce mi-a cerut dar cică n-a fost bine, că trebuiau semnalizate.

– Păi bine, domnule, crezi că o să mă apuc să fac din ăstea? Stați linștit, că dacă îmi vine ideea să fac așa ceva cu siguranță voi semnaliza!

– Știi că orice mișcare trebuie semnalizată, da?

– Știu, cum nu.

Habar nu am acum de știam atunci, eram tânără și fericită că am și eu carnet, mama lui de carnet că-l așteptasem patru ani și cinci examinări. Am urcat în mașina lui tata și am scos-o pe sor-mea la plimbare. Emoții, schimbat de viteze, moare motorul, învie, pornim, intersecție înainte și un domn polițist în mijlocul ei. Ce faci, dragă, strigă sor-mea. Mă trezește. Înghețasem când am văzut omul legii-n drum și am făcut ce știam să fac cel mai bine. Am oprit mașina. Lângă el. S-a aplecat la geam, m-a privit lung și m-a întrebat: „Domnișoară, ce dracu’ faceți? Carnetul la control!”, adaugă el și eu îi iau vorba din gură și-o asortez cu un zâmbet larg și senin: „N-am. N-am carnet.”

– Azi a luat carnetul, adaugă sor-mea și-l dezmorțește pe bietul că înghețase lângă noi.

– Repede, repede, porniți de aici! ne face semn și dusă-s. Până acasă mi-a mai murit motorul de câteva ori dar nu mai conta, botezul a fost făcut.

În anul ăla am mai condus de câteva ori, apoi am luat o pauză, Viena fără mașină, un an, doi, trei, patru, Grecia. În 2012 mi-am dat seama că-i păcat de carnet să-l țin degeaba în portofel și mașina în fața blocului – mai ales în Grecia unde fără mașină nu poți ajunge la nici o plajă faină! Așa că am făcut din nou vreo zece ore intensive de șofat – la Timișoara, în condiții vitrege de februarie, cu zăpadă și ghețuș!  și mi-am învins frica. De parcat între două mașini, de parcat în pantă, de plecat de pe loc(ul care e în vârf de deal și eu vreau să merg în sens invers) – fricile ăstea le-am învins după vreo doi ani de șofat, dar cine mai numără? Exercițiul e mama șofatului, pare-se și am făcut o groază de exerciții în ultimii patru ani. De patru luni sunt în țară și ieri m-am încumetat să iau mașina și aici. Și probabil că voi repeta experiența, dar doar în weekend și mai ales înafara orașului – ce credeați, că una cert și alta fac?

0

În Grecia, iarna de anul ăsta a fost azi

Aici, unde trăiesc, un lucru-i sigur: iarna nu-i ca vara. Dacă duminică au fost în jur de 18 grade afară și un soare de mai că-ți venea să arunci paltonul de pe tine, azi dimineață m-a trezit crivățul. Glastrele de pe balcon trântite, se scuturau ușile de la balcoane, 2 grade. Am pornit-o înspre grădiniță, pe jos (e la 10 minute distanță de casă, o nimica toată!). Singuri, singurei de zici că orașul a fost abandonat peste noapte. Ajungem, în clasa de 30 de copii se joacă vreo 5.

– Unde-s restul? întreb curioasă.

– Ei, pe frigul ăsta, nu-i scot părinții din casă! se distrează educatoarea, o femeie umblată prin lume și tare, tare simpatică.

Chicotim amândouă, fiecare pleacă-n treaba ei. Pe la 12 îl aduc pe Ionuț acasă și ne pregătim de drum. A trimis buni Maia un pachet din România, îl aduce autocarul ce vine din țară și merge la Atena. Pentru că noi locuim undeva la 70 de kilometri nord de Atena, îl sun pe șofer să stabilim un loc de întâlnire pe traseul lui. Îmi spune să mă pregătesc să plec de acasă, ne dăm întâlnire la o benzinărie de pe autostradă. Vreo 25 de kilometri de acasă. Pornim și noi, pornește și ploaia. Care pe drum se transformă-n ninsoare. Mă sună o prietenă.

– Ce faceți? Ai văzut cum ninge?

– Văd. Sunt pe autostradă, merg să iau un pachet.

– Ești nebună? Pe vremea asta? Cu copil cu tot?

Încet, încet intru-n panica. Oare chiar nu-s normală? Cobor viteza, merg ca melcul. Ninge. E de vis.

– Ce aventură, mami, ce aventură!

– Mie una mi s-a făcut frică, recunosc eu în fața piticului.

– Măi mami, dar tu vii de la zăpadă adevărată, măi mami, cum să-ți fie frică?

Zice și ce bine-mi cade de ce zice…