2

Starea de bine

Azi, la ora asta trebuia să fim în mașină în drum spre Aiud. Cu oameni dragi, cu prieteni buni. Planurile erau făcute de zile bune, de săptămâni, ce mai. În schimb, suntem acasă. Toți trei și o cicatrice.

Acu’ două duminici, mai pe seară, Ion se juca la el în cameră, crețul era cu gândurile lui și eu bombăneam nemulțumită. Cred că pernele nu erau așezate cum trebuie, casa era împrăștiată, aveam chef să mă leg de ceva și să critic. Ionuț a venit de câteva ori să-mi spună că-l doare burta – „Vezi dacă ai mâncat doar prostii?” (atâta empatie a ieșit pe gură!) iar seara când l-am pus în pat a început cu episoade de vomă.

– Promit că nu o să mai mănânc niciodată tâmpenii! a spus el. Dar pot să dorm cu tine?

S-a mutat la mine-n pat, chircit de durere și cu ligheanul lângă cap. De la 9 până la 12 a vomitat de aproape 20 de ori. Am plecat la spital cu bagajul făcut. După un control rapid, ne-au internat. Dimineață la 9 Ionuț a intrat în operație. Apendicita inofensivă pe care o bănuiam noi a fost de fapt flegmonoasă și cu peritonită invazivă. A ieșit din operație după un ceas și mai bine. Mi se strânge inima când îmi amintesc ce vreau să uit: un Ionuț mic, chircit pe o targă cu roți. Urlet și plâns și trup care nu s-a oprit din tremurat. Și sufletul meu care s-a strâns ghem. Nu există lucru mai urât pe lume decât copil în suferință. Copil pe care-l doare, copil care-i bolnav. Nimic nu-i mai greu decât să-l vezi neputincios. Nimic. Am stat cu el 10 zile. Pe un pat de spital. Primele două zile au fost pe un scaun și grele. Au urmat alte opt, cu un Crăciun între. Când am simțit că nu mai pot, piticul ăsta al nostru mi-a arătat că sunt și părți bune în fiecare episod. A venit Moșul de multe ori, de mai multe ori decât ar fi venit în mod normal. A avut și brad, a avut și o colegă de salon cu care s-a jucat, a cunoscut oameni mulți și diferiți. Nu ne-am bucurat de nașii care au venit tocmai din Scoția pentru a sărbători cu noi dar până la urmă am învățat – mai ales eu, că Sărbătorile ăstea-s de fapt o stare de spirit. Și nu contează unde suntem atâta timp cât suntem bine.

Am ajuns la final de an să-mi dau seama că un lucru important lipsea din viața mea: recunoștința. De ani buni mă plâng de ce am și vreau ce n-am. Aștept să treacă una alta ca să ajung acolo unde încă nu-s și când ajung, ei bine, deja mintea mea a plecat către altă țintă. Nu am văzut de multă vreme, de prea multă vreme, partea plină a paharului. Suntem împreună, avem un acoperiș de-asupra capului, mâncare, prieteni și familie, avem momente pentru noi doi, avem momente toți trei, avem un copil vioi și care ne umple viața. Am uitat să simt recunoștință pentru ce am fiind mereu în căutarea a ceea ce nu a ajuns încă la noi. După episodul ăsta, îmi dau seama că era nevoie de el – așa dur cum poate sună asta! am înțeles că nimic nu-i mai important decât să fim noi sănătoși. Pe restul le rezolvăm noi cumva sau, și mai bine, se rezolvă de la sine.

Nu trag concluzii, pentru asta las gândurile de mâine. De miercuri suntem acasă și nu trece minut în care să nu mulțumesc pentru că suntem aici, acum și suntem bine.

Anunțuri
0

Fără cuvinte

Zile lungi și gânduri multe, fără poftă de scris sau povestit. Au trecut. Sunt încă prinsă-n minte-mi și întorc ce-i de întors pe toate părțile. Le analizez, ba singură, ba cu crețul. Ba amândoi, împreună., ba fiecare pe perna lui. Și pe lângă toate ăstea, episoade de zi cu zi. Întâmplări și frânturi.

Intru la farmacie să-mi vizitez prietena. O văd prinsă-n discuții contradictorii cu o doamnă. Pe doamnă o observ doar din spate, când se-ntoarce mai că nu leșin. E roșie toată la față, umflată, de-abia vorbește.

– Doamnă, nu vă pot face nici o injecție cu adrenalină! Trebuie să mergeți la spital!

– Nu mă duc la nici un spital! E alergie! Îmi faci injecția și trece!

– Doamnă dragă, nu pot să risc să fac treaba asta! E serios! V-ați umflat toată! Vă rog, mergeți la spital!

– Tu nu pricepi? Nu merg?! Am mai pățit-o, e alergie! Vreau să-mi dai ceva. Injecție sau sirop din ăla cu cortizon!

O văd pe biata fată cum se schimbă la față. Își pierde răbdarea.

– Nu pot să vă dau nici să vă fac nimic! Nu știu de la ce a pornit alergia, nu am ce să fac fără hârtie de la un medic și pentru asta trebuie să mergeți la spital!

– Știu eu de la ce e! Am luat un antibiotic pentru că mă durea gâtul. Și am mai pățit-o! Așa că știu ce trebuie să fac!

– V-a prescris cineva antibiotic pentru gât? Perfect, mergeți la medic să vă prescrie ce să luați pentru alergie, dar pentru Dumnezeu, mergeți la spital! E foarte periculos, sunteți roșie, umflată, puteți muri!!!!

Doamna se întoarce furioasă, iese pe ușa farmaciei nu înainte a țipa.

– Auzi, să mor! Mă duc la altă farmacie, poate-s mai deschiși la minte!

Noi rămânem blocate, uitându-ne una la alta. Fetei îi dau lacrimile, eu chiar nu știu ce să zic.

Îmi sare-n minte povestea cu bunica. Și i-o spun și ei și parcă-i vine să râdă. Dar nu, chiar nu e de râs…