0

Jurnal de vacanță (3)

Altă zi cu grade multe – deja nici nu le mai număr, le sufăr în tăcere. Nu-mi place vara, nu mi-a plăcut niciodată și nici prietene nu o să fim. Văd că mă încăpățânez să încep poveștile cu vremea – cine m-a pus să vin în Grecia? o să spuneți voi și pe bună dreptate.

Ieri l-am vizitat pe pediatrul lui Ionuț, au ajuns până aici poveștile despre nevaccinații din România și ce să vezi, începe să fie și aici la modă subiectul. M-a întrebat dacă ne-a luat deja bunica la întrebări legate de kilogramele (puține) ale lui Ionuț și mutra mea pleoștită i-a dat răspunsul. Dacă un copil nu primește biscuiți și gustări dulci între mese, o să mănânce mâncare. Nu-i nevoie să aibă mereu ceva în burtică. Nu-l forța, nu te tocmi cu hai încă o lingură când el spune stop, nu pune sub semnul întrebării capacitatea lui de a-și cunoaște stomacul și pofta. Chestii de bun simț. M-a înveselit întâlnirea, hai că n-au fost toate negre cât am stat aici.

Am dat apoi peste altele – povești cu patruzeceală, o familie cu trei frați fiecare cu câte un copil, toți purtând același nume – al bunicului, bate vântul, e curent, transpirăm, copii stați cuminți, nu mișcați, nu respirați – o fi la fel și pe la noi, aud povești dar în bula mea ăstea-s doar legende urbane.

Seara m-am întâlnit cu o prietenă, îmi povestea despre câți litri de clor și câte suluri de hârtie igienică a trebuit să ducă la școală în anul care tocmai a trecut. Da, în Grecia. Despre cum doamna de serviciu a spus că ea nu apucă să facă peste tot curățenie  și dacă face ar fi bine ca ăștia micii să nu pășească în toaletă să nu o murdărească din nou. Adică să se țină până acasă. Și mi-am amintit și eu de putoarea de la toaleta din liceul de frunte din Timișoara, cu aceleași probleme și necazuri mărunte care n-ar trebui să fie motiv de discuție în două țări europene și-mi dau seama că suntem mai mult balcanici decât europeni. Și că asta n-o să treacă nici cu una nici cu două ci mai sunt multe generații în față până să îmbrățișăm civilizația.

În rest, toate-s cam la fel. Lume multă afară, noaptea-i plin de copii pe străzi, gălăgie, criza nu-i. Nu, nu mi-a fost dor.

 

Anunțuri
7

Din nou, despre lucruri sfinte

Am început dimineața și săptămâna pe un ton pașnic. Ionuț fericit că merge la grădiniță, eu fericită că am timp să-mi fac treburile, să scriu textele ce mă așteaptă de zile bune, să pun la punct tot felul de chestiuni organizatorice și poate, spre final, înainte de a-l culege de la grădiniță, să apuc să fac ordine-n casă. Și pe când eram eu mai zen ca niciodată, mă vede vecina de peste drum că strâng haine de pe balcon și întind altele.

– Ieri a fost duminică. Și azi e sărbătoare mare, mergem la biserică.

– Frumos, răspund eu și-mi văd de treabă.

– Duminica nu se lucrează… insistă ea.

– Oh, eu n-am probleme din ăstea. Am haine murdare, le pun la spălat. Așa de simplu.

– Dar e sărbătoare.

– Ok. O zi frumoasă vă doresc.

Încerc să nu mă las enervată de astfel de dialoguri dar ăsta e cel mai nevinovat dintre ele. De ce nu-l duc pe Ionuț la împărtășanie, de ce nu-l învăț să se roage, de ce nu respect sărbătorile sfinte, de ce nu postim, de ce nu îl aduc pe copil pe drumul cel drept?

Trăiesc într-o țară în care oamenii pot da lecții de habotnicie românilor noștri. Eu una încerc să mă țin departe de tot ce înseamnă conflict pe subiecte religioase, pentru că până la urmă fiecare știe mai bine ce se petrece-n suflet. Dar am mari probleme și reacționez de fiecare dată când cineva încearcă să intre cu bocancii-n mintea mea și să mă convingă de adevăruri absolute. Am o mare problemă cu obiceiul de sfințire al noului an școlar. Cu plimbatul crucii pentru pupat, printre copii. Cu rugăciunea de dimineața de la grădiniță sau școală. Cu obligația de a-ți boteza copiii pentru că altfel riști să-i supui la cine știe ce necazuri venite din partea educatorilor sau profesorilor care nu pot să accepte că tu vrei altceva.

N-am nici o problemă cu o oră, două, trei în care copiilor să li se explice pe înțelesul lor ce înseamnă religia și ce înseamnă toleranța față de credința altora. Nu am nici o supărare când vine vorba de deschidere și idei proaspete pentru minți curate. Simt însă cum crește furia-n mine când povești despre iad și despre caznele păcătoșilor, povești din biblie sunt prezentate ca adevăruri mai presus decât orice îndoială. Să fi întrebat tu, educator al copilului meu, de unde apar alunițele de pe piele și să dai răspunsul halucinant „Dumnezeu ți le-a pus acolo!” e peste puterea mea de înțelegere. Să-l cerți pentru că a suflat în lumânările de la biserică și să-i spui că-l pedepsește Doamne, Doamne dacă face prostii și-l duce departe, mi se pare total lipsit de orice urmă de rațiune.

Am ales, sau m-a ales, viața-n Grecia. Sfinți și moaște și biserici la tot colțul. Superstiții de ev mediu, credință obsedantă, obiceiuri care se bat cap în cap. E păcat de ieși din casă cu prucul înainte de 40 de zile, nu-i păcat însă de faci nunta și botezul în aceași zi, e păcat să speli duminica dar nu pățești nimic dacă stai la bârfe de dimineața până seara. E păcat să nu te împărtășești dar poți arunca bolovani înspre cei care nu îți împărătășesc gândurile și crezul. Atâta fățărnicie, atâta risipă de vorbe și energie.

Când Ionuț ne-a întrebat care-i faza cu biserica, de ce merg toți acolo, ce se întâmplă, ce fac i-am explicat pe înțelesul lui. Unii cred în Dumnezeu, alții cred în Allah, alții în Budha, alți oameni sunt pur și simplu fericiți fără să creadă în ceva anume. Am reînceput să discutăm subiectul (fără să aștept să mă întrebe el) pentru că-i mai bine să fim pregătiți decât luați prin surprindere.

Voi cum faceți cu astfel de teme sensibile?

P.S. Am citit și asta de dimineață și parcă prea la fix s-a nimerit.

0

Moartea vine când e gata lucru’…

Am impresia că lui Ionuț îi vin și-i revin unele întrebări cu regularitate. Și cu siguranță în momentele cele mai (ne)potrivite – de obicei când mă-sa-i moartă de oboseală. Până azi credeam că a uitat de subiectul morții. A trecut ceva vreme de la ultima conversație și, e drept, eu una tot în ceață-s cu răspunsul. Azi, după ce am petrecut o după amiază jucând prinsa cu el și prietenul lui, doi băieți de 5 ani și plini de energie, tema adusă-n discuție era exact ce-mi lipsea.

– Mami, ce se întâmplă când murim?

– Uff…

– Și tu știi când o să mori? Nu mori încă, nu-i așa?

– Nu, Ioane, stai liniștit. Nu murim încă.

– Dar mami, așa-i că nu poți să mori dacă lucrezi ceva important? Cum să mori dacă ai treaba? Se poate? Nu se poate!

Încerc să-i spun că se poate, dar nu mă ascultă și oricum nici prea multă putere n-am. Îl las în pace, convins că dacă ai multă treabă și de lucru nu se poate să mori până nu termini. Să stăm ocupați, zic!