0

O luni de-nvățătură (de minte)

Azi am pornit pe jos înspre școală. Diminețile nu mai sunt așa de reci și ne place la nebunie întâlnirea cu al nostru copac (arată altfel de la o zi la alta!). Ionuț s-a trezit vesel, și-a cântat colindele, a chițăit cât a chițăit, s-a pregătit de plecare. Și-a amintit că nu a luat nu știu ce vapor și ce să vezi, pe când să-l bage în ghiozdan, s-a stricat, el s-a pus să-l refacă, eu m-am pus să trag de el.

Chiar așa, dacă totuși eram sigură că vom merge pe jos, de unde atâta grabă? N-am o oră fixă de ajuns la birou, el are timp până la jumătate peste opt, respiră Alexandro, respiră, mi-am zis o dată, de două ori, de zece ori. El s-a pus pe reparat, eu am continuat să trag de el.

Am plecat într-un final, din buna lui dispoziție nu a mai rămas decât o scânteie. Am încercat să schimb finalul poveștii cu hi hi hi și ho ho ho, văd că ajunge și-un autobuz în stație, îl trag după mine fără prea multe introduceri: Hai să mergem o stație. Nu vreau, spune el. Vreau la copac. Eu nu mai am răbdare, hai, Ioane, hai o stație. El urcă și-i cu capsa pusă, eu după el întrebându-mă de ce-s iar pe pilot automat.

De ce facem ast, noi ăștia mari? Ne purtăm cu ei de parcă ar fi niște jucării? Oare pe ta-su l-aș fi tras așa, în autobuz? Sau pe mama? Sau pe orice alt prieten? Ionuț începe să vocifereze, așa cum știe și simte el mai bine. Nimic nu-i place. Cineva e pe locul LUI, e prea cald, ridică vocea: „Sunt furios! M-ai adus în autobuz și sunt foarte furios! Cineva stă în față și eu nu văd drumul!” Începe să caute motive de harță, e cald ca naiba, da, bine zice, eu număr secundele până la următoarea stație. Unde-i copacul? Ți-am spus doar că voiam să văd copacul! Acum ridică vocea, eu o țin pe a mea, vorbesc pe un ton calm, încep să pricep că am făcut-o de oaie. I-am făcut lui ce n-aș suporta să mi se facă nici mie. Și aștept ca el să fie calm și liniștit și să accepte ce i se întâmp, civilizat.

– Ce copil răsfățat! se aude o doamnă din spate. Așa, să facă isterii peste tot. Trage-i una peste cap că altfel o să-ți tragă el ție! Auzi, ce zice, că o să lovească cu picioarele și că-i furios! La vârsta lui, ce furie să aibă?! Nesimțit! Prost crescut.

Închid urechi, ochi, minte.

Coborâm la prima. Ionuț merge furios înaintea mea. Izbucnește în lacrimi. Mai mormăie ceva. Te-ai trezit cu fața la cearceaf, încerc eu să-l înduplec. Parcă nici în ultimul ceas nu mi-aș recunoaște greșeala. Primește o îmbrățișare (prima nu a fost de la mine!) și până la școală începe să se lumineze. Dau să plec, îl văd cum se ține serios.

– Vrei să te iau în brațe?

– Am fost furios. M-ai tras în autobuz și eu nu am vrut!

– Am greșit.

Vine și-și pune capul pe umărul meu. De ce ne este uneori așa de greu să ne gândim la sferturile și jumătățile ăstea de oameni (la centrimetri mă refer!) ca la niște oameni întregi?

 

Anunțuri
1

Puterea de a fi invizibil

Am urechi sensibile zilele ăstea. O fi pentru că Ion și-a vărsat tot năduful și a scos tot ce mai era de scos? Sau pentru că au fost multe zile în care s-au strâns tot felul și deja simt că-s obosită și nici cu răbdarea nu stau prea bine? O fi de la faptul că buni și bunu au fost în vacanță, plimbare prin munți și ne-am trezit doar noi trei fără pauză și evenimente-n lanț?

Ne-am pus pe o bancă în parc. Pe lângă noi, niște băieți – destul de tineri. Construiau o scenă și se pregăteau să ridice un cort. Aud că-și bagă una alta, unul e nervos, altul comentează, se lasă cu tot felul de organe-n discuție.

– Uf, mie nu-mi place deloc să-i aud pe oamenii ăștia vorbind așa, îi spun lui Ionuț.

– Păi nu-i băga în seamă, ignoră-i!

– Da, ok, dar e foarte neplăcut să auzi expresii din ăstea. Nu cred că e nevoie să vorbească așa.

– Probabil că sunt supărați. Eu doar atunci spun prostii.

– Super. Acum o să înveți și câteva noi!

– Stai liniștită, le-am auzit și înainte! Eu știu deja cuvintele ăstea! Și oricum eu nu îi bag în seamă! Doar mă uit cum construiesc…

– Și cum poți să îi auzi dar să nu îi bagi în seamă?

– Îmi închipui că sunt invizibili!

– Păi invizibili, invizibili dar de auzit, tot îi auzi. E ca și cum ai auzi niște voci fără să vezi cine vorbește!

– Da, dar te concentrezi. Să nu-i vezi și să nu-i auzi!

– Și cum faci asta?!

– Așa cum fac eu când spui tu chestii pe care nu le aud dar nu vreau să le fac!

– CE?! Adică POFTIM?!

– Cred că așa fac toți copiii când aud chestii pe care nu vor să le facă. Ne concentrăm și ne imaginăm că sunteți invizibili.

– Dar de auzit, tot ne auziți. Invizibili, invizibili dar vocea se aude de undeva!

Râde.

– Atunci poți să spui: oh, dar eu nu vă aud!

– Și eu răspund: dar mă auzi! Că dacă nu m-ai auzi, nu ai fi zis că nu mă auzi!

– Cine vorbește? Vorbește cineva? Mi s-a părut că aud ceva, dar DOAR mi s-a părut! Nu, de fapt era un pârț.

Râde și mai tare. Râd și eu. Tinerii își văd de treabă, mai bagă, mai scot, noi ne vedem de-ale noastre.

– Ai văzut? mă întrebă copilul cu zâmbetul până la urechi. Ai și uitat să-i mai bagi în seamă.

Uneori, toate sunt așa de ușoare…

 

0

1-0 pentru greci

Dacă e o chestie care mă calcă efectiv pe nervi, așa, unul câte unul, apăsat e faptul că unora le place să-și complice viețile și nu doar atât, dar le complică și pe ale noastre. Pe zi ce trece îmi dau seama că am o mare problemă cu tot ce se ascunde sub umbrela oficială: statul drept și țeapăn până trece coloana, zâmbitul la comandă și gândurile ascunse, covor roșu și ținute obligatorii, hârtii și birocrații și vorbit cu domnești și cordoane de titluri. La capitolul titlurilor folosite peste tot, nu-i neam mai aprig ca austriecii. Am stat minute bune nas în nas cu sonerii lângă care apărea numele însoțit de un cârnaț de trei rânduri de titluri (academice). Acolo mă-ntrebau toți dacă eu sunt doar un A și-un P – chiar dacă am studiat la școli înalte. „Nu-i nimic, după un masterat aici, poți să-ți pui și tu două litere noi lângă al tău nume. Dă bine, nu?” Habar nu am, nu m-am folosit niciodată de asta, cine știe, dacă drumurile mă vor duce înapoi, încolo, poate-oi trece și titlul în lista de ce trebuie să faci pentru a te adapta mai repede. (nu că mi-ar fi greu să mă readaptez traiului în capitala de la Dunăre).

Am trăit de multe ori episoade cu personaje stricte și scrobite. La propriu și la figurat. Aici, la noi pe tarla dar am avut parte de astfel de întâmplări și prin țări străine, cu de-ai noștri, cum altfel? Și eu știu că se presupune că deh, cei ce-s ajunși să ne reprezinte prin alte țări au nevoie de ținută și atitudine dar n-ar fi rău să nu uite de unde au plecat și mai ales de ce. Când, la facultate fiind, am avut nevoie de un stagiu de practică, colega mea, grecoaică s-a dus țintă la ambasada lor. Au primit-o imediat, cu apă, cu zâmbet și poftă de povești și au chemat-o a doua zi, să-nceapă practica. M-a inspirat așa că am trecut și eu pe la ambasada noastră. Am vorbit cu portarul, la microfon, cică nu se poate să intru fără programare. Așa că am sunat, am trecut prin interviu și discuții, toate oficiale și pe tocuri. Până la urmă norocul a fost de partea mea, pentru că am ajuns să lucrez cu oameni faini – dar nici în ziua de astăzi n-am scăpat de senzația de cearceaf apretat și tare.

În Grecia, am dat din nou peste câțiva oameni prietenoși care m-au ajutat cu chestiile oficiale – cerere pentru x și y ca să fie aprobate de q și z pentru a ajunge înapoi la x și y, Doamne, cine le-o fi gândit pe toate?! Dar în continuare, atitudinea de servilitate ascunsă sub masca respectului mi-a pus capac. Excelențe și politețuri și atitudini de la Case Regale, nu, chiar nu am răbdare pentru astfel de lucruri!

Și atunci vine grecul, că mi-e și ciudă s-o spun, și-mi povestește încântat de cât de prietenoși au fost cei de la Ambasada Greciei când le-a cerut ajutorul, cât de repede îi răspund la mesaje și la întrebări și-l văd cum se luminează la față și mi-e ciudă, serios, chiar mi-e ciudă. Că e deja a doua oară când aud astfel de povești din surse sigure deci e clar, ai lor sunt mai faini ca ai noștri. Și dau și eu zi de zi peste oameni care-s „importanți” și-mi dau seama că nouă, românilor, chiar ne lipsește apropierea asta, lejeritatea de a fi (cu) oameni odată ajunși în „funcție”. Și nu, nu e vorba de respect – că am mai auzit și din ăstea – românii-s respectuoși tare! pentru că respectul nu e dat numai de politețuri și faceți loc că vine șeful! respectul e mai mult de atât. Și da, repet, mi-e ciudă când văd că la alții se poate în timp ce noi tot așteptând să dăm și să primim plecăciuni.

 

0

Decizii

De fiecare dată când  mă așez la masa de scris cu gânduri mari și idei ce de-abia așteaptă să se așeze-n pagină îmi promit că voi folosi laptopul ca pe-o mașină de scris – adică fără internet. Dar înainte de asta, o să mai verific pentru ultima dată ce a scris x și y. Intru să văd și vremea. Și dacă tot sunt aici, de ce să nu dau o tură și pe la mesaje, cine știe cine mi-a mai scris în ultima jumătate de oră de când n-am mai dat pe acolo. Și brusc, ălea cinci minute se transformă-n cincizeci și iar mă trezesc în urmă cu toate și, evident, ideile s-au plictisit de așteptare și și-au luat zborul, mintea mi-e încărcată cu alte chestiuni – ca de exemplu în acest moment nu mă pot decide … dacă verzi sau albastre! Pentru că-s multe dorințe pe care cineva, acolo parcă mi le ghicește (cică-s tot felul de algoritmi care te miros de când ajungi undeva și merg după tine până-n pânzele albe) și așa-mi ies toate-n cale fix atunci când îmi promit că-mi văd de lucru. Alexandra, o pereche de sandale, doar pentru tine. Mărimea 39. Preț special. Și dacă tot suntem aici, sunt disponibile în alte treizeci de culori. Sar peste ce-mi spun ei, dar deja e târziu.

Simt că mi-e greu să mai fac tot ce mi-am propus, mintea mea acum e oricum o paletă de culori – perechea magenta n-arăta rău chiar deloc! și-l aud și pe Ion cum sforăie dincolo și-mi dau seama că azi mi-a rupt inima-n două și probabil că și eu lui. Cum să plec de-acasă și să-l las așa bolnav?! Cu tata! „Tata nu știe să facă nici măcar un ceai așa bun cum faci tu, tu mami, faci un ceai minunat și dacă-l beau mă fac bine!” „Vin mai repede!” „Nu, o să tușesc pe tine toată noaptea ca să te îmbolnăvești și tu și să stai acasă!” – îmi țipă-n urechi și-l văd că-i trist, frustrat și furios. Prima dată-n toți cei șapte ani când puiul e bolnav și nu-s aproape. M-am rupt în sute de bucăți și din suflet au rămas doar cioburi, dar mami, poate că totuși te iert atunci când sunt mare. Acum nu vreau să te iert.

Încerc să-i distrag atenția, cu pantofii colorați, cu o poveste ce nu-i scrisă încă dar va fi și va fi a lui, cu un fel de îmbrățișare stângace. Îi arăt un set de poze, sandalele ălea mă urmăresc. Sunt peste tot. Așadar albastre sau verzi? Amândouă, zice el. Voi?bettynbpetrol1

bettynbbambu1

 

14

Ce facem și ce le facem?

De zile bune îmi trec prin față și pe la urechi tot felul de chestii care ma fac să mă întreb, retoric și cu tristețe: Ce naiba le facem noi copiilor noștri? Îmi pun întrebarea și simt cum crește-n mine furie și neputință și oftică. Ce facem cu ei?

Am mai spus-o și altă dată. Am plecat din țară înainte să am copii așa că n-am trăit să văd cum e să ai copii în România. Văd și aud de la oameni dragi din jur dar și ei îmi sunt asemănători în gândire și simțire așa că nu bag mâna-n foc pentru o generalizare (cu toate că bine-ar fi!) Trăiesc aici de aproape 8 ani din care, în ultimii șase sunt pe lângă multe altele și mamă. Interacționez cu alte mame, alți copii, altă cultură (nu chiar total diferită de-a noastră, dar mai pregnantă în anumite privințe, ca să mă exprim elegant!), alte obiceiuri. Mi-e greu să fiu empatică pentru că-s cam la polul opus față de ale mele credințe privind creșterea copiilor, dar mi-am propus să-i las în pace fără să judec. Vorba lungă, cu practica-i mai greu.

Și studiez și observ și nu pot, dar nu pot chiar de-ncerc, să mă abțin să nu exclam și să-mi vină să urlu, dar să urlu! cu toată puterea. CE NAIBA LE FACEM COPIILOR?

La grădi lui Ionuț a fost organizată o ședință cu o terapeuta – ergo /logo terapeută care a fost chemată de către educatoare (susținătoare ferventă a mersului la școală cât mai târziu!) să testeze copiii pentru a vedea daca ei, ăștia din clasa pregătitoare, sunt pregătiți de mers în clasa 1. Am mai povestit eu despre sistemul (stupid) de învățământ de aici – copiii încep școala de la 6 ani jumate – dac au norocul să fie născuți în ianuarie, la 5 ani jumate, dacă-s născuți în decembrie. Că toți merg în același an, indiferent că unu-i născut în ianuarie sau decembrie. Și testul ăsta pe care l-au făcut, îți poate spune, aproximativ, dacă al tău copil e pregătit ori ba. Dacă nu e pregătit (pentru că, dăăăăăăhhhh, sunt mici!), îl mai poți lăsa un an la clasa pregătitor sau, îl poți pregăti ca să fie pregătit. Da, există manuale care să-l pregătească și pe cel mai nepregătit dintre ei.

– Nu-i putem lăsa să meargă la școală când sunt pregătiți? Încă un an la pregătitoare și cu siguranță vor fi altfel. Mai maturi, mai crescuți, mai ușor de lucrat cu ei, întreb și eu ca proasta-n târg.

Educatoarea îmi dă dreptate, majoritatea părinților se încăpățânează să mă convingă de faptul că „nu are rost să piardă un an  (?! cu joaca?!) nu are sens să amâni, pentru că și ei tot așa au mers și-s bine (asta pentru mine e argumentul suprem!) pentru că, asta e, ce sa facem, ăsta e sistemul și nu-l vom schimba noi (miorița-i lectură universală, pare-se) pentru că oricum e greu dar copii-s deștepți (majoritatea au impresia că eticheta copil care nu e pregătit e egală cu copilul e prost) și chiar dacă se vor chinui puțin (de ce să se chinuie dacă nu e nevoie? A, pentru ca să „câștige” un an!) vor reuși. Îmi dau seama că n-are rost să-mi bat capul. Vizita la terapeuta mă convinge că oricum testele ăstea sunt doar niște tabele cu numere și opțiuni de bifat. Sunt curioasă de ce nu-i al meu copil pregătit de școală și-mi arată niște desene care au fost făcute strâmb și când l-a corectat el a răspuns că lui așa-i plac. Niște întrebări care să descrie capacitatea lui analitică și de ansamblu unde exista doar un răspuns corect pentru punctaj maxim.

Întrebare: De ce avem frigider în casă?

Ionuț: ca să ținem lucruri în el. (bine că nu și-a amintit de Poveștile pentru micuții pofticioși unde domnul Frigider vorbește!)

Răspuns corect: ca să păstrăm alimentele să nu se strice (mă rog, ceva de genul)

Întrebare: Piatra e grea, pana este…

Ionuț: piatra e grea, pana nu e piatră.

Răspuns corect: Pana e grea, pana este ușoară.

Și alte rânduri de întrebări din ăstea – la unele a nimerit răspunsul corect, la altele ba, punctaj ok dar nu-i neaparat pregătit de mers la școală (lucru pe care noi oricum îl știam fără să fi făcut nici un test). Dar evident, există manuale care să-l facă în următoarele trei luni să fie numai bun de trimis în sistem. Chestie la care noi nu ne vom înhăma, dintr-un motiv care altora li se pare stupid – vrem să-l mai lăsăm un an să fie copil și să se joace. Anul pierdut al altora noi îl vedem ca pe un câștig.

În aceași ordine de răspunsuri la întrebarea CE NAIBA LE FACEM COPIILOR? vine și vizita crețului la grădinița lui Ionuț Să planteze flori. Din 20 de copii, 10 au stat drepți și nemișcați să nu se murdărească pe haine sau pe mâini cu pământ. Când omul le-a spus că nu se poate planta floare fără să te murdărești, au atins cu frică ce era de atins. Doi copii – de vârsta lui Ionuț i-au spus fericiți că n-au atins niciodată noroi. Și nici pământ de flori. Și cât e de frumos. Crețului i s-a făcut pielea de găină și mie la fel.

Așa că mă întreb și vă întreb – ce naiba e cu graba asta de a-i face oameni mari fără să-i lăsăm să fie copii. Dacă nu se murdăresc acum, oare când o vor face? Dacă nici la patru, cinci, șase, șapte ani nu au voie să se joace cu noroi și pământ și bălți și bolovani și frunze moarte, atunci când? De ce-i mai important să fie pregătiți de școală înainte de a fi pregătiți de la mama natură? De ce îi chinuim și nu-i lăsăm să se bucure de ce-i normal și natural și în ritmul care trebuie, dar mai ales CÂND trebuie?

Cică-s prea cu idei. Că nu-i bine, că așa-i sistemul, că trebuie să-i ajustăm și să-i pregătim pentru viață… Halal viață…

 

1

Supărare și o șapcă nouă

Eu una mă simt așa de bine când reușesc să-mi stăpânesc ieșirile, să fiu mai puternică decât ele și să mă port ca un om mare.Azi a fost una din zilele ălea. 5 ore de somn azi noapte, lipsă de chef- că-i deja prea cald afară, lene totală și stare care cerșește canapea și carte bună. Și nimic altceva.

M-am dus să-mi iau copilul de la grădi și l-am simțit de când am dat ochii cu el. L-am vazut cum a încercat timid să-și construiască puntea de legătură cu educatoarea, am observat schimbul lor de priviri.

– Azi m-a certat doamna educatoare. Și pe mine și pe Stavro și pe Mario (*aștia trei sunt cei trei mușchetari, nedespărțiți și de neoprit) ne-a trimis în clasă. Să stăm acolo să ne liniștim. Și am fost nervos și încă-s foarte supărat pe ea…

– Dar ce-ați făcut așa de grav?

– Absolut nimic.

– Probabil că s-a întâmplat ceva, nu cred că v-a trimis degeaba în clasă…

– Nu-mi amintesc…

Mi-e foame și car tot felul de chestii, las discuția pe când sunt in formă. Așa că o pornim înspre casă și pe drum îmi amintesc de șapcă. Vreau să-i cumpăr o șapcă. Intrăm în magazin, eu pun mâna pe una albastră (că-i anti jeg) el nu și nu, o vrea pe cea galbenă. O luăm pe cea galbenă, o plătesc, îi cere vânzătoarei să-i scoată eticheta și ne continuăm drumul. O pune-n cap și… se dezlănțuie iadul.

– Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu-mi place. Îmi strânge urechile!

O lărgesc.

– Nuuuuuuuuuuuuu, e prea mare!!! Nu o vreau! E urâtă!

– Singur ți-ai ales-o! mă răstesc eu.

Nu și nu și nu. E prea mică, e prea mare, e prea galbenă, o urăsc, te urăsc, o voiam pe cea albastră și plâns și muci și muci și hohote. Mie capul îmi stătea să explodeze, privirile celor din jur, nu, nu ajută. Trag aer în piept, adânc. Realizez că-s mai de încredere când sunt obosită, că n-am putere să mă cert sau să mă răstesc, n-am vlagă nici să mă enervez prea tare. Vreau doar să-mi pun capul într-o îmbrățișare. Îl trag lângă un copac, la umbră, pun toate boarfele jos pe lângă noi, mă pun și pe mine la nivelul lui și-l strâng în brațe. Copilul hohotește, muci și furie și lacrimi.

– Ești supărat. Tare de tot. Te-a supărat ce s-a întâmplat la grădi. Ești și obosit și flămând și nervos …

Plânge și mai tare și se strânge-n mine. Stăm așa vreo cinci minute. Eu îl țin și el pe mine.

– Ce băiat mare… și plânge, ce urât, se bagă-n seamă un domn.

Îi arunc o privire cu săgeată cu tot, Ion nu-l aude și bine că nu-l, trage nasul și oftează greu. Apoi pornim mai departe fără vorbe. I s-a luminat fața. Până la urmă lui îi place șapca… și mie de mine.

IMG_0310

1

Nervosul din gândurile noastre

Ieri, la grădiniță, Ionuț mă aștepta pe scări.

– Care-i baiul? îl întreb eu și-l iau în brațe.

– Stavro a zis că nu mai sunt prietenul lui. Că are mulți prieteni dar pe mine nu mă mai are.

– Oh, teribil. Dar de ce? S-a întâmplat ceva?

– Păi Stavro mi-a stricat racheta. Am construit una și mi-a stricat-o. Și m-am înfuriat foarte tare.

– Am înțeles, Stavro a stricat racheta pe care tu ai construit-o, tu te-ai înfuriat și el nu te mai vrea de prieten. Pentru că te-ai înfuriat?

Stă puțin pe gânduri.

– M-am înfuriat așa de tare și nervosul era la butoane (*i-a rămas în minte nervosul din filmul Inside Out) și ne-am gândit să stricăm și noi racheta lui Stavro.

– Aha. Așa de nervoși ați fost – și tu și nervosul încât primul lucru care v-a venit în gând a fost să stricați și voi racheta… A fost doar un gând?

– La început a fost un gând. Tare nervos. Și apoi, apoi am stricat-o.

– Adică nu a rămas doar în gând?

– Nu, am stricat-o pur și simplu. Nu doar în gând. Prima dat în gând, dar apoi am stricat-o în realitate. Am zdrobit-o.

– După care te-ai liniștit …

– Nu m-am liniștit imediat. Încă nu-s chiar liniștit.

Mergem mână-n mână spre casă și povestim, despre nervosul lui, despre nervosul meu, despre nervoși în general. Și-mi place de mor să-l aud cum le zice și cum le gândește și cum le îmbracă. Îi spun și eu cum nervosul ăla mă conduce uneori, cum e bine să-l luăm cu blândețe de la butoane și să-i dăm altceva de lucru.

– Să-i dăm creioane să deseneze?

– Creioane, da, e o idee bună. Sau niște mașinuțe.

– Plastelină, sau un lego nou…

Mă umflă râsul.

– Adică un lego nou l-ar liniști pe nervosul tău?

– O, cu siguranță. Și niște caramele. Sau o înghețată. Ar fi liniștit ca și cum n-ar fi.

Măcar am aflat secretul.