0

Cum a trecut mezociclonul peste noi

Duminica furtunoasă ne-a prins în formulă extinsă. Treziți târziu după cheful de la nunta de sâmbătă seara am decis că sarmalele mâncate în familie sunt mai faine decât cele mâncate acasa așa că ne-am făcut program ad hoc la miri.

Ion, varu-su și bunicii ne-au luat-o înainte, noi am mers mai cu ritm de părinți care și-au ieșit din ritmul petrecerii. La Timișoara a fost cald ieri. Prea cald și prea fără aer. Am ajuns în calea Șagului (la vreo 10 minute de casă, 10 minute de mers cu mașina în condiții de oraș gol), am mâncat una, două, trei, vreo șapte, că erau mici și cu varză dulce, hi, hi și ho, ho, grecul testează țuica, mai o bere, mai o glumă, Ionuț îmi povestește despre iubita lui, trag cu ochiul în stânga mea, sus pe cer, parcă-i cam negru cerul. Începe să bată vântul, dar nu pare nimic serios, aici în Banat suntem obișnuiți cu ploaie de vară și furtună de final de august. Tata se ridică brusc: „Eu mă duc acasă!”, mama după el, Ionuț și varu-su se lipesc de ei că vor la LEGO și jucării. Vântul bate tot mai tare, sor-mea spune „Știi ce, merg cu ei că-s mai liniștită de-s și eu acolo!”. Ei pleacă, trec câteva minute, două, trei, cinci? se aude o bufnitură, se trântește masa în curte, cad nucile din copac, zboară ceva pahare. Nu pricep mare lucru, casa e lungă, au doar o fereastră înspre stradă restul dau în curtea îngustă unde vântul nu are loc să-și facă de cap. Sun la mama – „Suntem bine, bate vântul, te sun când ajung acasă!” Nu termină ce are de spus, se aude o bufnitură și-l aud pe David țipând ca din gură de șarpe. „Ce se întâmplă?” urlu-n receptor în timp ce pe fundal se mai aude o bufnitură. „Venim înapoi!” zice mama și rămân cu telefonul în mână. Ies în stradă, simt că mă ia vântul pe sus, crengi și țigle zboară-n toate direcțiile, apare mașina lui tata cu trei geamuri sparte: două în față, unul în spate. David urlă, sor-mea urlă, Ionuț stă nemișcat în scaunul lui dar țipă când mă vede: „Mami, a fost ca-n filme! Mami, dar nimeni nu e rănit, suntem bine, mami, aproape că ne-a luat vântul pe sus!” Îl scot în brațe trec drumul în fugă, tomberoane de gunoi aleargă în direcția noastră, e ca-n filmele ălea de le vezi la cinema și zici că așa ceva nu ți se poate întâmpla. Intrăm în casă, Dea are un atac de panică, David urlă și mai tare, respirăm, suntem toți bine. Ionuț povestește despre dragonul lui care a fost supărat că n-a primit destul desert și a pornit uraganul. Apoi o întoarce cu altă poveste cu iubita lui după care brusc merge la David și-l ia în brațe. „Te iubesc”. Stăm împreună toți încă un ceas, eu îmi liniștesc sufletul cu napolitane și ciocolată, toți suntem cu telefoanele în mână. Într-un final plecăm înspre casă. Sinistru peisaj ne iese-n cale. Drumuri blocate, copaci smulși din rădăcină, țigle, cărămizi, gunoaie, mașini sparte. La noi din fericire toate-s cum le-am lăsat. Lipesc niște crengi din teii din fața geamului și ferestrele se cer spălate. Nimicuri.

Seara în pat Ionuț îmi spune că mă iubește. Pe mine, pe tati, pe David, pe iubita lui. În ordinea asta? Nu. Pe tine prima, pe iubita mea tot prima. Se poate oare? Se poate, îl liniștesc eu și-l țin aproape. Încerc să nu mă gândesc la cum ar fi fost drumul lor până acasă de nu săreau geamurile din loc. Încerc să nu mă gândesc de ce naiba i-am lăsat să plece. „Când se mai întâmplă urgențe din ăstea, mami, stăm pe loc. Ne adăpostim. Nu facem pe vitejii, bine?” Bine, răspund eu. „Și mâine mergem în parcul de lângă școală să facem ordine, pentru că e parcul tuturor și toți trebuie să facem!” Asta-i una din concluziile de noapte bună. Aia cu însuratul cere poveste separată.

P.S. Azi, așa cum visa el aseară, au fost în parcul de lângă școală și au făcut curat. Au strâns crengi și frunze și au lucrat împreună. Există speranță, zic eu.

 

Anunțuri
1

Sărbători (și amintiri)

Dacă stau acum și privesc în urmă un lucru e clar: pentru mine cele mai frumoase zile de sărbătoare sunt cele pe care le-am petrecut la Cluj, la buna, cu prietenii de pe alee. Simt și acum așa pentru că aveam ani puțini, minte deloc și toată viața înainte? Pentru că fiecare sărbătoare era cumva legată de vacanță și ăsta era motiv de bucurie în sine? Habar nu am. Cert e că cele mai frumoase amintiri sunt cele de atunci. Noapte de Înviere la biserica din Grigorescu, cu fetele, lunea de după Paști când umbau băieții la udat, miros de primăvară printre blocuri și sentimentul că vara, vacanța de vară e așa de aproape.

Au urmat anii de facultate când am ales să petrec Paștile la Timișoara, apoi ani prin Germania, la Viena și ultimii ani pe care i-am petrecut în Grecia, frumoși toți nu zic. Adevărul e că la malul mării, sărbătoarea asta are ceva special. Începe de cu o seară înainte, continuă cu trezire târzie, cafea, plăcintă cu brânză și spanac, foc întețit pentru miel (nu se poate fără!), masă de prânz ce se întinde până pe după amiază, cafele, prăjituri, familie-ntinsă, muzică și leneveală. Cred că-n opt ani de Grecia am prins doar un an cu vreme tulbure, în rest, soare și pălării și verde și miros de mare.

Anul acesta, prima Sărbătoare acasă. Ploaie și vânt, burți pline și două cărți începute și terminate. O duminică în care lenea a fost la putere și ce bine a fost! Nu mai am de ceva vreme chemare spre ce înseamnă sărbătorile ăstea, mă bucur pur și simplu că suntem împreună. Am trecut de ceva vreme de faza în care simțeam – ori ba, una sau alta. Acum pur și simplu e bine că mi-e bine și că ne e bine. Și avem câteva zile în care nu trebuie să…  nimic!

Dacă duminica a fost somn și cărți și stat în pijamale, lunea am petrecut-o cu oameni dragi. Și mi-a venit în minte un an, în urmă cu mulți, foarte mulți ani, nici nu mai știu – se poate să fi visat? în care seara de sărbătoare s-a încheiat la noi acasă, în jurul mesei din sufragerie (parcă era acoperită cu o pătură?) și cu oamenii mari de atunci jucând remi. Lumina în cameră era gălbuie și țin minte că nu era prea cald dar era ceva în aer – nu știu, faptul că erau/ eram împreună? Era bine.

Așa am încheiat și noi seara de ieri. Cu remi și oameni dragi și copii veseli și bine. Voi cum ați petrecut anul ăsta?

 

6

Gândurile de vineri

Mi-am amintit ieri, citind textul Ioanei și comentariile la el, primii doi ani cu Ionuț. 24 de luni și mai bine în care m-am crezut centrul universului lui. Și, între noi fie vorba, chiar eram. Îmi venea greu să accept pe altcineva în jur, trăiam cu impresia – cred că-mi și plăcea – că eu sunt cea care trebuie să ducă tot greul. Nu ceream ajutor, nu îl acceptam daca îmi era oferit iar în ceea ce privește implicarea tatălui, ei bine preferam să-l las la o parte pentru că era prea complicat să-i explic lui cum vreau EU să fie făcute lucrurile. Adică, știți și voi, cum „e bine”. Eram mama absolută, le știam pe toate și nu voiam să pierd nici o secundă din ceea ce – se spune, e cea mai faină experiență din viața de femeie.

Ei bine, sinceră să fiu, după primul an m-am simțit cam obosită. Și ruptă cumva între povestea cu nimic nu s-a schimbat, toate-s la fel și cea cu eu trebuie să le fac pe toate, cum naiba mă împart. Săream dintr-o extremă în alta. Pe de-o parte nu voiam să-l scap pe Ionuț din priviri, pe de alta tânjeam după zilele în care nu aveam nici o grijă. Îl lăsam un ceas, două cu bunica, timp în care în loc să mă relaxez mă luptam cu sentimente de vinovăție și o sunam pe biata trântindu-i instrucțiuni. Da, săream dintr-o parte în alta și simțeam că nu mă bucur de nimic.

Am dus-o așa o vreme, eu în lumea mea cu Ionuț, crețul, la ușă. Primul semnal că nu, nu-i bine ce se întâmplă a venit într-o vacanță. Ionuț nu-l accepta pe ta-su. Toate trebuiau făcute cu mine. În clipa în care-i dispăream din vizor, începeau urletele. Frustrare în toate părțile. Eu, pentru că tare, tare m-aș mai fi relaxat, ta-su pentru că fiecare încercare de apropiere îi era blocată, Ionuț pentru că nu pricepea ce se întâmplă. M-am trezit că vreau ca soțul meu să preia responsabilitatea de care-l privasem cu bună știință și-mi făceam filme-n cap. De ce nu face el ce trebuie să facă? Acum vreau, nu-i așa? Da, nu pot să le fac pe toate singură. Și chiar dacă pot, nu vreau să le mai fac pe toate singură. De ce aș vrea? Doar suntem doi implicați, de ce doar eu? M-am trezit vorbind singură. Apoi cu draga de Raluca. Am luat o pauză de gândire și le-am dat și lor spațiu de regăsire. Mi-am luat zborul la propriu – am plecat un weekend lung și i-am lăsat pe cei doi, tată și fiu să se găsească. Ne-a prins bine.

Acum stau și mă gândesc, așa, privind în urmă, câte chestii aș fi putut evita dacă aș fi recunoscut de la început că mie nu-mi place să fiu doar eu și tot timpul cu Ionuț și ce bine ar fi fost să pot accepta asta fără să mă simt vinovată. Dacă aș fi lăsat la o parte aerul de atotștiitoare și am fi pornit pe drumul acesta împreună, așa cum plănuiam de fapt să facem.

El era cu treaba lui, eu acasă, așa că-n mintea mea am dat verdictul: dacă sunt acasă înseamnă că e treaba mea să mă ocup de tot. Și cât ești de norocoasă – poți să te ocupi de tot – am auzit treaba asta din atâtea guri de le-am pierdut numărul. Și dacă nu-mi place, dar chiar nu-mi place să fac eu tot și doar eu tot timpul? Asta înseamnă oare că-s o nerecunoscătoare? Dacă nu găsesc bucurie absolută în a sta tot timpul cu Ionuț, cu siguranță am o problemă. Și dă-i și luptă cu sentimentele ăstea. Și caută-ți calea și drumul și liniștea.

Au trecut șase ani și jumătate și, cred eu, m-am deșteptat cam de vreo trei. Am înțeles că-i greu ca naiba să controlezi tot și de fapt nici nu-i nevoie. Și cât de grea e viața dacă bagi în seamă fiecare părere și dat de sfat. Fiecare-și are stilul și felul de a fi. Fiecare știe mai bine ce se potrivește familiei și ce nu.

Mi-a luat o vreme să-nțeleg că Ionuț nu pățește nimic dacă stă cu ta-su și mănâncă pizza direct din cutie pe masa din sufragerie. La fel, dacă stă în pijama o zi întreagă și apoi merg la supermarket doar cu jacheta aruncată peste, la fel, nu se oprește lumea-n loc. Dacă seara înainte de culcare, aleg bătaia cu perne în locul strânsului în brațe – așa cum am văzut că se face-n reclame, iar nu-i treaba mea, e treaba lor. Relația lor și felul lor de-a și-o construi.

Dacă Ionuț rămâne cu bunica o zi, două, trei, la fel, nu pățește nimic. Și nici vinovată nu-i cazul să mă simt pentru că el e bine, e cel mai bine, atunci când sunt eu bine.

De unde tot apar sentimentele ăstea de vinovăție? De la presiunea celor din jur? De la enunțuri de adevăr absolut – așa trebuie să fie toate ca să intri și tu-n rândul mamelor bune? Cine poate să spună ce e aia o mamă bună? De ce unele-s mai bune decât celelalte? De ce nu putem pur si simplu să acceptăm că fiecare familie și fiecare om își are dinamica și regulile după care funcționează? De ce e greu de priceput că poate ce-i bine pentru tine pentru mine-i doar coșmar? Mi-e ciudă tare că m-am încăpățânat să cred că știu mai bine – Până la urmă suntem așa de multe și de diferite. Și ce-i mai frumos pe lume asta decât să te bucuri de varietate și diferențe?

 

 

5

Când piticu’ se răzgândește și mă-sa izbucnește

Se trezește Ion al meu, zilele trecute, cu idee proaspătă-n cap. Cică vrea și el ochelari din ăia de scafandru, așa cum are prietenul lui. Să-i poarte când mergem la bălăceală și să vadă alge și pești. Venind de la un copil, al meu ce-i drept, care în urmă cu un an a petrecut jumătate de vară îmbrăcat pe plajă și care doar cu câteva săptămâni în urmă refuza orice contact cu apa, vă dați seama cu ce privire bulbucată i-am întâmpinat avântul.

Dar vreau și vreau și vreau ca să pot ține deschiși ochii-n apă și o să-mi acopăr urechile și o să închid gura și vai ce distractiv o să fie. Pentru că, mami, îți amintești (și bine-mi amintesc!) când m-a lovit valul peste față și m-au pișcat ochii? Ei bine, acum pot să vină toate valurile lumii și eu nu o să am nici o problemă.

Dimineață am cumpărat ochelari. I-a purtat în loc de cei de soare și i-a arătat tuturor. TUTUROR. Cu explicații de rigoare. Ce va face, cum va face. M-a luat valul și pe mine de la atâta entuziasm. Ajunși acasă începe să bâzâie prin juru-mi. Cu tot cu ochelari pe nas.

– Când vine tata? Mergem o tură la plajă să-i probez?

N-am chef de plajă și nici de mers. Vreau să stau acasă, vreau să-mi fac listele pentru vacanța care se apropie.

– Nu vrei să-ți umplu vana și să îi probezi acolo? Apoi punem un dvd și ne uităm împreună?

– Nu, chiar nu vreau! Vreau să-i probez în apă adevărată!

Apă adevărată. Mă las dusă de entuziasmul lui și uit de vreau-ul meu. Îl conving pe creț să ne lase mașina, uită și el de vreau-ul lui. Iau două prosoape și o sticlă de apă și pornim. Plaja-i aproape goală, nici un val, liniște. Îl dezbrac, dau să mă dezbrac și eu când aud:

– Hm, cred că totuși o să încerc ochelarii ăștia în vacanță!

– Poftim??????

– Nu vreau să-i încerc aici.

Respir adânc, dar adânc de tot.

– Ok. Du-te atunci în apă fără ei!

– Nu, nu vreau nici în apă.

– Dar serios acum. Glumești? Ce se întâmplă? Pentru ce am venit aici?

– Cred că am venit degeaba.

Eu am izbucnit, el a izbucnit la izbucnirea mea, de-abia acum pe seară am intrat pe făgaș normal. Și m-am liniștit și s-a liniștit și pulsul mi-e la loc.

– Până la urmă, care ți-o fost problema?

– Nici o problemă, doar m-am răzgândit.

– Și eu m-am isterizat.

– Da.

– Știi de ce m-am isterizat?

– Pentru că m-am răzgândit?

– Nu. Pentru că am făcut ceva ce n-aveam nici un chef să fac.

– Păi să nu mai faci treaba asta.

– O să încerc.

– Te-ai liniștit?

– Da. Dar eu ca să mă liniștesc, trebuie să iau o pauză. Să fiu singură câteva minute. Altfel nu pot.

– Eu ca să mă liniștesc vreau drăgăleală.

– Știu. Dar nu pot să te drăgălesc până nu mă liniștesc.

– Știu. O să aștept. Bine?

– Bine.

0

Băiatu’ lu’ mamι (și-al lui tati)

A ajuns la vârsta la care mami e cea mai cea. În care mă mângâie și mă complimentează și eu una nu mă mai satur.

– Mami, ești cea mai frumoasă. Ai cel mai galben păr. E ca focul. Mami, miroși ca un câmp de flori. Mami, ai ochii de mărgele și așa de bine îți stă cu unghii roz. Mami, ai cele mai frumoase rochițe. Te iubesc până la Berlin și înapoi! (asta pentru că nu l-am luat cu noi și îmi amintește „scăparea” cu fiecare ocazie). Mami, ești minunată. Vreau să stăm îmbrățișați pentru totdeauna. Mami, ești așa de moale. (ăsta nu suna ca un compliment dar mie-mi place).

Vine lângă mine ca un șoricel, mi se suie-n brațe și mă ține.

– Când o să mori o să te pun într-o sticlă să te am mereu cu mine. Pe buni Maia o duc la muzeu, dar pe tine te țin într-o sticlă.

Apoi îmi ia părul și mă roagă să-l las să mă pieptene. „Acum ești o prințesă!”, adaugă el.

Mă umflă râsul.

– Cum sunt prințesele? Au, mă tragi, nu, nu mai vreau să fiu prințesă!

– Dar de ce sa nu vrei? Prințesele dorm toată ziua și își aranjează părul și se odihnesc. O să am eu grijă de tine! Și să știi că atunci când o să-ți ia castelul foc, o să vin să sting incendiul, că voi fi pompier. Să stai liniștită.

Mai aveam eu un pompier ce voia să mă salveze – dar aveam deja vreo opt ani, Ionuț de-abia a împlinit cinci și are deja gânduri de erou.

Ta-su privește cumva de pe margine tot jocul ăsta. Etapa. De multe ori Ionuț are chef să-și demonstreze dragostea, taman când e și el prin zonă. Și când se apropie băiatul creț și mă ia, piticul oftează și-i spune, „las-o măi, las-o pe nevastă-ta să stea puțin și cu mine!” Da, așa cum citiți, cu nițică oftică dar parcă și cu drag de el. De noi.

Aseară vine în pas alergător din baie, înșfacă un dvd cu desene și se lipește de ta-su care șade în fotoliu.

– Tăticule, tăticule, îmi pare rău dar trebuie să pleci de aici. Să stau eu în fotoliu. Dacă vrei, du-te lângă mama mea, soția ta adică.

Crețul pare nițel confuz, dar se ridică. Ce-i cu atâta vorbă dulce?

– Tati, ești cel mai bun tată din lume. CEL MAI BUN.

Ochii ălui mare se înmoaie. Nu-mi spune că parcă văd și-o lacrimă. S-a emoționat uriașul.

– Chiar? Așa crezi tu?

– Da tati! Ești cel mai bun! Pentru că mi-ai încălzit fotoliul!

2

Ce-am avut și ce-am pierdut

M-am trezit cu textul ăsta-n minte. Trezit e mult spus pentru că am petrecut o noapte albă în care mi s-au plimbat gândurile-n cap ca pe bulevard într-o seară de vară.Am stat și m-am gândit oare mie, mie ce altceva îmi lipsește de pe vremuri? De pe vremurile de dinainte de copil? Habar nu am ce mi-a venit cu asta mai ales că amintindu-mi-le o să mă simt ca vulpea și ai ei struguri acri…

Ionuț a venit ieri de la grădiniță moleșit și fără putere și până seară starea asta s-a lăsat cu febră mare și vărsături. Acum sunt și eu în expectativă, parcă nu mi-e chiar bine și mă umflă râsul gândindu-mă la cât de mult mă bucuram eu de câte o zi din asta de boală și la cum ma panichez acum la astfel de gânduri. La lista aia, cu lipsurile, ăsta-i unul dintre primele lucruri pe care le-aș adăuga eu acolo. Îmi lipsește să pot boli în pace. De fiecare dată când am vreun simptom – cât de mic, gândul că s-ar putea să mă îmbolnăvesc și să-l îmbolnăvesc mă face să-mi ies din minți. Și dacă totuși, Ionuțul meu ce va face? Cine-l are în grijă? Așa că beau apă caldă cu lămâie, mi s-a acrit de ghimbir și sucuri de portocale, mănânc verde și fructe și toate de sezon și proaspete. Apă multă. Sport. Dacă vreun episod din ăsta urât evoluează, cea mai sigură cale să scap de el e să-l apuce pe Ion. În clipa în care piticul are febră sau altele, eu mă vindec instantaneu. Ultima dată când nu mi-a fost bine, s-a nimerit într-o duminică, cu ta-su acasă, de zici că și gripele își fac programare în cazul meu.

Cui mai duc dorul? Zilelor ălora în care nu-mi păsa ce am de mâncare în casă – că om încropi ceva din ce se găsește-n frigider. Și statului fără nici un gând. Singurătății. Doamne, ce-mi plăceau zilele lungi în care nu aveam de făcut nimic și nimeni la care să mă gândesc – oare a mâncat? Oare-l mai doare burta? Săptămânile trecute, eu și fetele, am dat startul unei noi etape în viața de mămici de băieți fără frați sau surori. Îi luăm la noi sau îi dăm cu rândul. În funcție de chestiile pe care le avem de făcut. Azi vine la noi prietenul lui Ion pentru ca mama lui să-și termine nu știu ce proiect. Mâine merge Ion la ei și tot așa. Am stat deja de vreo trei ori cu casa goală și liniștea m-a apăsat așa de tare de n-am putut face nimic. Cică-i chestie de obișnuință, mă rog, reobișnuință. Și totuși, nu-i ca atunci când eram singură și-n casă și-n minte.

Mi-e dor de mor de chestiile spontane. Hai crețule în mașină și la drum. Vedem noi unde mergem și unde ajungem. Ne uităm la un film și am poftă de ieșit la ora 11 la o înghețată târzie. Noi doi pe malul mării. Mergeam. Am chef de lenevit duminica asta, în pat până după amiază. Ei, ce vremuri (și de ce n-am făcut mai des din ăstea?). E drept și acum putem face, dar uneori e nevoie de atâta organizare și oricum nu-i la fel. Nu-i ca atunci când eram singuri și-n casă și-n minte.

Or mai fi și altele cărora le duc dorul și care niciodată nu vor mai fi așa cum au fost atunci dar până la urmă nici noi nu mai suntem la fel.

Voi, mămici și tătici, cum stați la capitolul ăsta?

0

De noapte bună (pentru alții)

Azi a fost zi de sărbătoare la noi. O luni liberă. Si ca să nu carecumva să ne învățăm cu binele, Ionuț s-a trezit cu noaptea-n cap. Să fi fost 5? Să fi fost 5:30? De oră nu-s chiar sigură, dar întunericul de afară nu minte. Cu noaptea-n cap, clar! L-am auzit o vreme fâțâindu-se în pat, cred că la un moment dat a făcut și un „sound check” dar eu mi-am pus o pernă-n cap și mi-am continuat somnul. M-am
trezit la 7:30. Din camera lui Ion, nici un sunet. Bag capul, se aude un sforăit sonor. Îl las în pace, merg să-mi beau ceaiul în liniște. Pe la 8 se trezește și ta-su.

– Unde-i Ion?
– Doarme!
Liniște-n casă, ne simțim ca-n filme.
Pe la 9 eu l-aș cam trezi.
– Lasă-l să doarmă, ce are? E liniște și-i fain! insista ta-su.
– Dacă până la 20:30 nu doarme, vă distrați împreună, ok? (aia-i ora de somn de fiecare seară și Ion, care de obicei la 7 dimineața e treaz și-n acțiune, cade secerat în pat fără nici o problemă. E testat!)
– Bine, zice ta-su care habar nu are în ce s-a băgat.

Ion s-a trezit pe la 10 fără 10 și ia ghiciți cine sare acum ca nebunul prin casă fără urmă de poftă de somn? Ați ghicit. Ion. Că ta-su e oricum praf (după ce toată după amiaza „l-a alergat ca să-l obosească )

Eu mi-am făcut un ceai, m-am tolănit în fotoliu și mă distrez de minune. Le dau încă un ceas, două de veselie nebună – cel puțin în partea lui Ionuț.