4

Dialog

Trei zile în care ne-am văzut pe fugă. L-am prins într-o seară la povești. Îmi place mult când se tolănește cu capul la mine pe picioare și ne întindem amânoi pe cea mai faină canapea din lume. Îl simt că vrea să afle, să întrebe, să ne legăm ca după o pauză lungă.

– Știi, eu nu o să mă mut niciodată de lângă voi.

Mie-mi stă inima-n loc.

– Niciodată e un cuvânt cam … gras.  Nu prea încape în viața noastră. (ăsta-i primul gând ce-mi vine în minte)

El râde, râd și eu.

– Serios vorbesc. O să locuim mereu împreună, tu cu tata și cu mine. Și cu fratele meu.

– Doamne, care frate?!

– Stai liniștită. E imaginar. Fratele meu imaginar. Sigur o să-ți placă mult de el pentru că e imaginar. Tu nu-l vezi. Nimeni nu-l vede. Doar eu.

Mă liniștesc instant și mă pufnește râsul.

– Păi chestia asta cu locuitul împreună nu prea cred că se poate. Adică nu știu dacă există vreo fată în lumea asta care să vrea să stea cu mine-n casă. Și nici eu nu cred că vreau.

Stă pe gânduri.

– Caut până găsesc. Auzi, eu unde eram când nu eram?

– Am mai discutat despre asta…

– Da. dar vreau să știu dacă vă plăcea să fiți numai voi când eu eram altundeva.

– Păi sinceră să fiu, era interesant. Adică aveam mai mult timp liber. Dar și acum e fain. Și pentru că era deja plictisitor să fim numai noi doi am zis, ok, hai să facem și un copilaș. Să vedem cum e. Și atunci ai apărut tu!

– Să o crezi tu că am venit când ați vrut voi! Eu am venit când am vrut eu! Știi, când stăteam eu în cer, pentru că eram de fapt un spirit și mă gândeam să aleg o mămică la care aș vrea să merg și eu știam că vreau să vin la tine… Dar tu nu știai și ți-am făcut surpriză!

Piele de găină. Dar chiar așa a fost.

 

 

 

1

Fără cuvinte

Și tocmai pe când credeam că le-am auzit pe toate și nimic nu mă mai miră, am dat peste o prietenă bună cu o poveste de mi-au țiuit urechile. Și mi-a vâjâit capul și gândurile s-au încâlcit și am ieșit șifonată și mai, nici eu nu știu, tristă? ca niciodată.
Cică la noi în orășel, există un centru – loc de joacă, loc de activități extra școlare, loc de umplut timpul liber al copiilor în care sunt organizate… lecții de bune maniere. Da, da, da. Ați citit bine. Oră de bune maniere pentru copii mici. Cum să se poarte când ies în lume. Cum să reacționeze și să mulțumească atunci când primesc un cadou. Cum salută, când salută.
Ma mir că nu le-a venit ideea de a organiza o oră în care fetițele să învețe cum să se poarte ca niște prințese (da, mi-a fost dat să aud și din ăstea!)

Acum nu știu cum sunteți voi, cei ce intrați la mine-n ogradă și ciți ce povestesc aici, dar eu sunt mai „dungașă” și categorică atunci când vine vorba de chestiuni din ăsta.
Pe lângă faptul că urăsc, dar urăsc momentele în care părinții își împing copiii să mulțumească, să salute, să spună una și alta. De departe, preferatul meu e „cuvantul magic”! Vrei ceva? Spune cuvantul magic! Așa că vă puteți închipui cum văd eu orele ăstea de bune maniere…

Dar acum m-am ambalat și-s ca pe un sac de pulbere. Vă las să o citiți pe Raluca pe tema asta, le zice bine, bine de tot.

Și eu nu mai spun nimic, că oricum cine înțelege, a priceput deja!