0

Jurnal de vacanță (7)

Dimineața zilei de 20 august 2007 am petrecut-o la brunch, în Karlsplatz cu Maria și K. Era a doua zi din cele șapte care mi-au dat viața peste cap, îndrăgostită până peste urechi.

Dimineața zilei de 20 august 2017 am petrecut-o cu Ionuț, în drum spre una dintre plajele noastre preferate unde ne aștepta Maria. I-am povestit ce făceam eu cu 10 ani în urmă – cum l-am cunoscut eu pe ta-su știa deja. Cum a venit la Viena, cum m-a surprins cu o zi mai devreme, cu muzică live în MQ de mi-a stat inima-n loc. Cum au aplaudat toți cei din jur când băiatul mare și cu părul creț m-a luat în brațe și asta a fost. I-a plăcut lui Ion povestea și-l vedeam cum se hlizește în spate și-i zâmbesc până și urechile.

– Vezi, mami, eu de aia v-am ales! De aia am zis, pe ei îi vreau să-mi fie părinți!

– De ce?

– Pentru că am văzut ce mult îl iubești pe tata și el pe tine și cum stăteam eu în cer am zis, eu pe ei îi vreau! Așa mult mi-a plăcut de voi!

Mă emoționez, serios, chiar simt că-mi dau lacrimile.

– Stăteam eu cu prietenii mei, ceilalți bebeluși și ne uitam în ce burtică să ne ducem și eu te-am văzut pe tine și am știut!

– Stai puțin, care prieteni?!

– Păi Sasha, David… Max nu era, Max era la bebeluși! Și Sasha i-a ales pe ai lui și David a vrut să fie fratele meu dar nu s-a putut așa că a zis că se face verișor.

– Dar știi că Sasha s-a născut cu câteva zile după tine, nu?

– Da, el a adormit. Că trebuia să ne naștem deodată. Dar nu contează, tot suntem prieteni! Și dacă ne certăm, ce ne pasă, noi așa ne iubim, certându-ne.

 

 

 

0

Ca frații (cum n-au fost surorile)

Relația mea cu sor-mea a fost mereu un fel de joacă de-a șoarecele și pisica. În care eu eram pisica sau cel puțin am fost până a băgat foarfeca în părul meu, la propriu. Nu mai știu care a fost reacția mea când am aflat că e pe drum o soră și că nu voi mai fi singură (niciodată) dar privind în urmă, am impresia că bucuria n-a dat p-afară.

Când era mică, mică știu sigur că am avut o tentativă de a o ridica din pat, s-o iau în brațe și s-o duc undeva. Cică plângea și ăsta o fost motivul. Bine că m-a prins mama la timp. Când a mai crescut, o căpăceam cu fiecare ocazie. Tras de păr, picioare date pe sub masă, să nu pună mâna pe nimic din ce era al meu, să nu dorească nimic, să nu poftească nimic, să nu miște, să nu respire. Era blândă biata și moale și rotundă și nu prea-mi ieșea din vorbă. Mai avea și episoade (scurte, ce-i drept) de revolta pe care le îmblânzeam cu câte o amenințare sau una peste cap. Știu, sună tragic și pentru ea chiar era. Pe lângă asta, cam toata copilăria ei am fost dată drept exemplu, explodam de atâta seriozitate. Dar meritul pentru asta nu-l am eu ci e o treabă ce intra în categoria tâmpenilor făcute de ai mei.

Îmi amintesc că seară de seară – pe vremea aia dormeam împreună, într-un pat, o pocneam pe sub pătură. Pentru că se mișca, se foia, respira. Nu cred că i-a fost ușor. Nici mie. Mama mi-o băga pe gât cu fiecare ocazie, ia-o cu tine în oraș, scoate-o-n lume, și toate ăstea culminau cu nu te duci nicăieri de nu o iei și pe sor-ta cu tine. O luam – dar știa biata deja că trebuie să stea cu câțiva pași mai în spate, să nu deschidă gura, să fie invizibilă. Când și-a luat carnetul, condiționam ieșirea cu noi de poziția ei de șofer. Și câte și mai câte, mărunte dar al naibii de afurisite. M-a prins și ea la un moment dat, pe scaunul de frizerie, m-a tuns de aici, m-a tuns de acolo până m-am trezit că arăt ca o veveriță și nu mai aveam ce face. Am înghițit în sec. O meritam.

În ăia doi ani pe care i-am trăit împreună la Viena în loc să-mi plătească tot chinul prin care a trecut, mi-a călcat și haine și mă aștepta duminică de duminică cu supă de pui și pireu de cartofi ca la mama acasă. Mai mereu lăsa câte ceva dulce-n frigider și voia să știe pe unde sunt, să nu care cumva să mă fure cineva. Comenta când ieșeam în oraș, comenta când veneam, și acum e clar: ăla a fost momentul în care am schimbat puțin rolurile – atât cât să lăsăm o urmă de echilibru să-și facă loc în viața noastră.

Acum suntem bine. Ne vedem și suficient de rar cât să nu dăm în plictiseală și pe mine să mă mănânce-n palmă să-i mai trag câte una. Obiceiurile proaste mor greu. Mai primesc din când în când câte un mesaj cu poze cu haine – care se potrivesc mai bine? Sau cu câte un covor – arată fain aici? Chestii pe care le fac probabil toți frații mai mici din lume. Mici și nesiguri. Chiar de-i comentez de fiecare dată – ce scriam mai sus, faza cu obiceurile proaste? îmi place la nebunie că mă întreabă. Tot io-s aia mare.

Ce-i mai fain și mai fain însă în toată nebunia asta e faptul că ai noștri pitici se au mai bine ca frații. Ionuț îl iubește pe David, David îl iubește pe Ionuț. Nu, nu sunt verișori, sunt mai mult de atât, sunt cei mai buni prieteni, sunt frații pe care  nu-i au.

-Mami, știi că pe tine te iubesc cel mai mult în lumea asta? Adică tu ești prima! îmi șoptește Ion la ureche. Dar mai știi ceva? Și pe David îl iubesc la fel de mult cum te iubesc pe tine. Doar pe voi doi vă iubesc pe primul loc. Și apoi și pe ceilalți…

Îi văd cum se joacă, se îmbrățișează, de se ceartă încearcă să facă repede pace. Sunt așa de luminoși împreună. Fericiți, cu gurile până la urechi. Se caută, duc dorul unui altuia, fac planuri de împreună pentru totdeauna. Ei au ce n-am avut noi. Și-i bine.

1501840_10151725609205927_1392487261_n

 

0

Niciodată fără!

M-am trezit înaintea tuturor. Am băut o cafea cu mult lapte, am stat în liniște și am terminat o carte (doamne, bine mai scrie femeia asta!). Iubesc duminica- mai ales când e prelungită cu încă o zi liberă. S-a trezit și Ionuț, ne-am făcut poze, nespălați și nemachiați, am râs bine, am mai băut o cafea și apoi i-am propus să-mi fie de ajutor la supermarket. „Să nu cumperi ce nu e pe listă?” mă întreabă el și-mi dau seama că știe el ce știe. Traversăm orașul – duminica dimineața e singurul moment în care-mi place să umblu cu mașina! cumpărăm ce-i de cumpărat, pornim înapoi. El spune una, eu răspund, facem planuri pentru restul zilei. Vrea să meargă cu buni la sat, eu vreau să termin povestea cu 1 (oh, da, pregătesc una faină de tot!), tati merge cu ale lui, mâine-s liberă ce bucurie, mergem la cinema, opresc la semafor și ZBANG. Simt cum sar din scaun. Timp de o secundă, două, trei nu pricep ce s-a întâmplat. Nu am scos din viteză, ăsta-i primul gând. E automată, vine gândul doi.

– Mami, ce-a fost asta? Ne-a ciocnit cineva?

Ies din mașină, mă asigur că-i bine, iese și ăla din spate.

– Mă scuzați, v-am lovit, nu am văzut că-i roșu. Credeam că mergeți la dreapta.

Încerc să mă dezmeticesc. Mașina pare că-i în regulă. Mă urc la loc, plec buimacă. Opresc în prima parcare, oprește și omul. Îl mai verific o dată pe Ionuț – „Mami, m-a ținut centura, altfel cred că săream la tine-n brațe!”, glumește el și eu simt că mă sufoc.

Suntem bine. Suntem bine pentru că amândoi aveam centură – eu pe scaunul meu, el în scaunul lui. Nu a fost o lovitură puternică, dar ar fi fost destul ca Ionuț să zboare printre scaune dacă nu era legat și de stătea în mijloc.  Nu era nevoie de mai mult ca să dea cu capul de scaunul din față. dacă nu era în scaunu lui, cu centură. Nu a fost o lovitură puternică, dar ar fi fost destul ca un copil aflat în brațele cuiva să se rănească.

Acum recunosc. E greu să crezi că ți se poate întâmpla chiar ție. Mai ales că am mai plecat și eu de-acasă, cu taxi, cu Ionuț în brațe. Am mers și de acasă până la colț fără scaun – pentru că deh, e până la colț, conduc atent. Am fost cu prieteni pe motiv de lene – haideți că vă ducem noi, îl ții în brațe!  Azi am înțeles că nu contează cât de atent conduc eu. Nu contează că-i un metru, sau doi sau zece. Nici că-i gol orașul. Nu contează nici dacă n-ai mai pățit așa ceva, nici dacă nimeni din jur n-a mai pățit. De fapt, nu contează nici dacă stai în mașină, pe loc.

Puneți copiii în scaune speciale pentru vârsta lor. Legați centurile. Nu-i de glumă.

 

1

Puterea de a fi invizibil

Am urechi sensibile zilele ăstea. O fi pentru că Ion și-a vărsat tot năduful și a scos tot ce mai era de scos? Sau pentru că au fost multe zile în care s-au strâns tot felul și deja simt că-s obosită și nici cu răbdarea nu stau prea bine? O fi de la faptul că buni și bunu au fost în vacanță, plimbare prin munți și ne-am trezit doar noi trei fără pauză și evenimente-n lanț?

Ne-am pus pe o bancă în parc. Pe lângă noi, niște băieți – destul de tineri. Construiau o scenă și se pregăteau să ridice un cort. Aud că-și bagă una alta, unul e nervos, altul comentează, se lasă cu tot felul de organe-n discuție.

– Uf, mie nu-mi place deloc să-i aud pe oamenii ăștia vorbind așa, îi spun lui Ionuț.

– Păi nu-i băga în seamă, ignoră-i!

– Da, ok, dar e foarte neplăcut să auzi expresii din ăstea. Nu cred că e nevoie să vorbească așa.

– Probabil că sunt supărați. Eu doar atunci spun prostii.

– Super. Acum o să înveți și câteva noi!

– Stai liniștită, le-am auzit și înainte! Eu știu deja cuvintele ăstea! Și oricum eu nu îi bag în seamă! Doar mă uit cum construiesc…

– Și cum poți să îi auzi dar să nu îi bagi în seamă?

– Îmi închipui că sunt invizibili!

– Păi invizibili, invizibili dar de auzit, tot îi auzi. E ca și cum ai auzi niște voci fără să vezi cine vorbește!

– Da, dar te concentrezi. Să nu-i vezi și să nu-i auzi!

– Și cum faci asta?!

– Așa cum fac eu când spui tu chestii pe care nu le aud dar nu vreau să le fac!

– CE?! Adică POFTIM?!

– Cred că așa fac toți copiii când aud chestii pe care nu vor să le facă. Ne concentrăm și ne imaginăm că sunteți invizibili.

– Dar de auzit, tot ne auziți. Invizibili, invizibili dar vocea se aude de undeva!

Râde.

– Atunci poți să spui: oh, dar eu nu vă aud!

– Și eu răspund: dar mă auzi! Că dacă nu m-ai auzi, nu ai fi zis că nu mă auzi!

– Cine vorbește? Vorbește cineva? Mi s-a părut că aud ceva, dar DOAR mi s-a părut! Nu, de fapt era un pârț.

Râde și mai tare. Râd și eu. Tinerii își văd de treabă, mai bagă, mai scot, noi ne vedem de-ale noastre.

– Ai văzut? mă întrebă copilul cu zâmbetul până la urechi. Ai și uitat să-i mai bagi în seamă.

Uneori, toate sunt așa de ușoare…

 

0

Încercări

Las în urmă două săptămâni de groază. Cu niște ferestre de lumină, că doar n-or fi toate negre în același timp, dar tot de groază și urâte au fost zilele ce-mi stau în spate. La job, am dat-o de gard rău de tot cu un proiect care, teoretic, nu ar fi putut da greș. Ei bine, am reușit performanța și încă-mi vine să mă bag în dulap când îmi amintesc. Am adus la Timișoara o expoziție faină, cu public foarte bine definit. Nu-i pentru publicul larg – și asta o spune și titlul ei. E nișată și-i bine că e așa – cât de greu poate să fie să o promovezi?  Sunt convinsă că și un student în anul I ar putea să se ocupe de PR-ul ei și să ia notă mare la examen. Ei bine, surpriză. Da, sunt plină de surprize. Am ignorat complet publicul țintă – pentru că mintea mea e doar la tineri, i-am băgat în programul de promovare doar pe studenți. Care studenți erau în plin proces de predare de proiecte și clar, n-aveau timp de vernisaje și alte minuni cu pișcoturi (n-am avut) și șampanie (nici din asta n-am avut). Am trimis eu mesaj cu cântec la presă (pe care de data asta aș fi putut-o ignora complet) și a fost cam degeaba. Publicul țintă trebuia chemat personal – sau mă rog, trebuia verificat de câteva ori de mesajul a ajuns și la ei. Ups, n-am făcut-o nici pe asta.  Și am chiar și un prieten în domeniu, care și el îi știe pe toți și pe toate – și-l văd și des și naiba știe ce o fost în capul meu pentru că nici lui nu i-am spus prea multe. Probabil că în mintea mea n-a fost nimic înafară de studenți. Așa că, în lista lungă cu ce să nu facem când organizăm un eveniment, eu am bifat tot ce era de bifat. Stai jos, 4!

Apoi au urmat episoade cu pixeli și imagini prea pixelate și texte ce au trebuit corectate cu 10 minute înainte să intre la tipar. Încurcături cu titluri, ba doamnă, ba profesor doctor, ba conferențiar, ba stimată. Taximetristul care trebuia să ia la aeroport artistul a uitat să meargă după el. Bannere care trebuiau să facă piața să vuiască și lumea să vorbească trebuie mutate în altă parte unde vuietul n-o fi așa puternic. Și tot așa.

Colac peste pupăză, Ion trece prin episoade pe care mi-am promis că nu le va mai trăi vreodată. Și îi ies toate frustrările și supărările cu lacrimi multe și stau cu el și stăm toți trei. Și îl țin în brațe și el pe mine și ta-su e și el cu noi (deja înțelege bine ce zicem) și-mi spune că nu a fost un an ușor, n-a fost deloc ușor și lui în continuare îi este dor de mine și așa-i că și mie de el? Și-și amintește ce viață frumoasă am avut noi până n-a crescut și ce dor îi este lui de făcut litere în aer cu Katerina.

Lăsăm în urmă două săptămâni urâte tare. Azi am luat bilete care ne vor duce la mare și la soare și trei săptămâni o să ne prefacem că n-am plecat niciodată nicăieri.

0

Marșuri

Aseară aveam în minte o poveste despre unul dintre cei mai faini oameni din viața mea. Voiam să scriu despre ea dar uneori cuvintele potrivite vin greu și nu le lasă așternute în ordinea în care vreau eu, în ordinea în care merită. Mi-am promis că voi face asta de cu bună dimineață. Între timp au apărut altele, o poveste pe care chiar o voi scrie pentru că vreau să-mi fie învățătură de minte. Odată cu ea o să-mi pun cenușă-n cap, voi sta smierită și, sper eu, voi învăța ceva.

Dar pe când compuneam ce-i de compus, am dat peste niște evenimente pe facebook care mi-au dat planurile (și gândurile) peste cap. Două marșuri în București, amândouă azi și pare-se, în contradicție. E și o contradicție-n termeni, m-am gândit eu când le-am văzut. Unu-i marșul diversității, altul e marșul normalității. Și m-am simțit prinsă cumva între două lumi. Pentru că, serios, eu chiar consider că sunt un om normal. Nu-s nici excentrică, am două mâini, două picioare, funcționează bine toate, nu am probleme psihice de nici un fel (poate niște OCD) – asta dacă luam definiția din DEX (și anume „Sănătos (din punct de vedere fizic și psihic); în toate mințile”) chiar sunt.  Și normalitatea mea, e chiar … normală. Dar ce să vezi, normalul meu, normalitatea mea include și diversitatea. Adică mie-mi place și o accept. Îmi place varietatea, îmi plac oamenii diferiți, mă bucur să-i descopăr. Așadar normalitatea mea nu doar că întâlnește diversitatea dar chiar o îmbrățisează, o cheamă la masă, o bagă- casă cum s-ar zice.

Eu știu că și voi știți ce e de știut când vine vorba de marșurile ăstea și denumirile lor sub care se ascund alte chestii, dar chiar și așa, de ce normalul n-ar fi diversitate? Sau mai bine zis, de ce normalul meu (care include diversitatea) nu e la fel de bun precum normalul lor (care o exclude)? Încep să mă satur de toate discuțiile ăstea despre ce-i tradițional, ce nu-i, ce-i normal, ce nu-i, fiecare cu balanța lui de valori și idei. N-ar fi oare mai bine dacă toți ne-am vedea de treaba noastră? Și ne-am bucura unul de altul pentru că suntem oameni, suntem bine, suntem aici și acum?

 

0

În spatele blocului (III, scara 2)

Eu sunt născută în ’81. La început de an ce-i drept, dar tot nu-s multe lucrurile pe care mi le amintesc din cei opt ani, de pe vremea de dinainte de ’89. Am uneori frânturi de gânduri și imagini și mirosuri dar se șterg repede din minte și apoi încep să cam încurc borcanele. Am impresia că unele chestii s-au întâmplat când eram eu în clasa I dar apoi îmi dau seama că ar fi fost imposibil. Sau sunt convinsă, sută la sută că pățania respectivă e de pe vremea când toate erau gri și interzise dar repede realizez că nu e cu putință. Când stau și mă concentrez puțin mă vizitează tot felul de imagini. Masa din sufragerie, acoperită cu o pătură, părinții mei și prietenii lor joacă remy. Jaluzelele sunt lăsate jos – probabil să nu intre frigul. E frig ca naiba în casă, avem noroc de o sobă ce bubuie și parcă simt și acum ce mult îmi plăcea să mă așez pe lângă ea. Bucătăria e înghețată – iarnă de iarnă. Merg la școală singură, totul e gri. De fapt, stai, toate gândurile mele de atunci sunt de culoare gri. Îmi mai amintesc și coada de la aprozarul din Cluj unde am mers cu buna să luăm portocale. Pâinea cu număr pe ea – aș fi mâncat kilograme de colțuri de pâine ștampilate cu număr. Punga de hârtie în care primeam ursuleți Haribo de la unchiul din Germania. Merele verzi, verzi, ca de reclamă tot din Germania și ele. Mi-o amintesc pe Nana ascultând radio cu sonor scăzut și pe mine promițându-i că nu spun nimănui despre asta. Îmi vine-n minte și joaca-n curte, la Cluj, acolo mi-am petrecut copilăria pentru că lunile de școală din Timișoara erau doar faze de așteptare până la vacanță. Pita cu unt și ardei, pita cu untură și ardei, pâine-n ou la micul dejun și gălbenuș bătut cu zahăr pe post de desert. Pieptene cu dinți rari și miros de petrol, doamne, nu cred că era păduche-n școală care să nu vrea să treacă și pe la mine prin cap.

Când am pus mâna pe cartea Marei – evident, am terminat-o din două mișcări și între trei respirații – mi-am mutat sufletul acolo. E drept, poveștile mele de la 12-13-14 ani nu sunt din vremea comunismului, nici măcar din anii ’80 (am împlinit 13 ani în ’92) dar eu m-am regăsit într-o grămadă de fragmente. Nu cred că-i vreunul din bula noastră – aia cu 35+ care să care să citească cartea și să nu simta la un moment dat dor de copilărie și de viață fără griji. Și un fel de deja vu.

Eu mi-am amintit cu mare drag de blocurile de la Cluj, ce altceva? Că doar la Timișoara locuiam în centru, nu aveam curte, nu aveam alee, nu aveam tei și nici prieteni. Joaca dintre blocuri, amoruri și povești de amor – ba un Miță, ba un Gelu sau Gălbenuș, fetele cu ale lor întâmplări, cine doarme la mine diseară? Petreceri în pijama, prăjitură făcută de buna, vai, bună era. Ieșirile la Poșta Mare, aprozarul din colț, primul film la Cinema – un film unguresc din care n-am priceput nici o vorbă, vecinele din scara E, mai mari ca mine – mă țineam de ele ca un cățel. Unele amintiri, ălea de m-au lovit mai tare, realizez acum, chiar sunt de dinainte de ’89. Georgiana și Jutka. Ne jucam de-a aprozarul. Ne făcea buna tot felul de minuni de mâncare și nu ne-am fi lăsat duse una de la alta. Au trecut aproape 30 de ani de-atunci, îi număr unul câte unul, fiecare are o poveste. Mara ce mi-ai făcut?

Dacă vreți să citiți o carte care nu, nu o să vă aline doruri ci o să le facă și mai aprige, puneți mâna pe În spatele blocului. Și apoi vă aștept aici să-mi povestiți și de-ale voastre amintiri.