0

Idei de cadouri

Nu știu voi cum sunteți dar eu printre proteste și nervi – parcă spuneam că viața la malul mării era o plictiseală continuă, nu? am mintea doar la Crăciun. Anul ăsta ne vin prietenii dragi de departe și vom fi împreună zile multe și bune și sincer? De-abia aștept. Am liste cu tot felul de cadouri, dar adevărul e că în ultimii ani am început să prefer anumite obiecte – pe care să le dau și pe care să le primesc în dar. Mă gândeam că n-ar fi rău să dau din idei și altora – nu de alta, dar mereu, mereu se găsește câte ceva despre care alții nu au auzit.

De gașca de la Balamuc eu v-am tot povestit. Și o s-o tot fac. Pentru că-s oameni faini, locul unde se manifestă ei artistic e de departe cel mai creativ loc din oraș, au cioco caldă bună și chiar sunt de ținut aproape. Să nu mai spun că după o plimbare la ei n-ai cum să pleci fără un cadou – măcar! în traistă (au și traiste). Eu sunt absolut înnebunită după broșele de porțelan făcute de Livia Coloji – am una din colecție, am alta care nu-i din colecție (a fost mărțișor și mi-am făcut-o de toată ziua). Bine, adevărul e că Livia face și alte chestii faine – din categoria iau un cadou pentru prieteni și zece pentru mine. O găsiți online și, cum ziceam, la Balamuc (acuma, acuma nu, că-i prin țări calde dar până la Crăciun vine ea înapoi).

img_8701

Răzvan îi ăl mai tare om din lume când vine vorba de chestii decupate și lipite și înrămate. Eu de-aș avea măcar un sfert din răbdarea lui, mi-aș da medalie de eroină. Da’ n-am. Și nici talent, dar asta-i altă poveste!

24232085_1753500391361506_7320370248839299909_n

Ana e the punk queen of that place. Desenează cum desenează (ok, desenează chiar foarte fain) dar cum scrie! Și ăstea două combinate, dau măcar un cadou, două, zece de n-au mai văzut prietenii voștri din ăstea!

24130157_1546358238766903_977187712014759564_o

Dacă sunteți din Timișoara, vestea bună-i că minunile ce ies din mâinile și mințile lor pot fi cumpărate mâine, la târgul de la Misc.

Altă idee de cadou – mă repet că am zis-o și anul trecut, e minunea din spatele Lionbox Handmade Creations. După ce anul trecut m-am fericit cu o păpușă leită mie (spun eu) anul ăsta am niște cookies de prins în piept de-or plânge toți de poftă, așa adevărate par. Fata asta are mâini de aur și răbdare de fier. Dacă aveți norocul să fiți prin Cluj, o puteți cunoaște personal la un târg mâine! (și altul în weekend-ul viitor!)

img_8702

img_8700

Despre Vera v-am mai povestit eu și cu altă ocazie. Acu’ – destulă vreme – ne jucam de-a mamele de poveste, acum ea se joacă singură cu îngeri și alte chestii pictate – la Adrianart. Nu e doar talentată dar e și faină. Și bună. Și blândă. Și cu suflet deschis. Ia aruncați voi o privire aici – dacă sunteți din București, mare noroc, mare, ajungeți la ea mai repede decât o pot face eu!

15726260_10153948531210927_8622181701914375401_n

Anul ăsta n-am alte idei de cadouri. Ionuț primește un morman de cărți, eu la fel. Mai am pe listă niște încălțări – îmi plânge sufletul de dragul lor dar nu știu dacă se îndură Moșul de mine – că altele-s prioritățile! Crețul, probabil o pijama flaușată – știați că-i al dracului de frig în România? Eu uitasem.

Mai facem niște tricouri cu desene de-ale artistului familiei, niște copii după desene originale ce urmează a fi înrămate, alte cărți, un Titanic (de la generosul moș zis și buni), dragoste, multă dragoste. Că-i mai faină decât toate cadourile la un loc!

Anunțuri
1

Timișoara mea

De ieri de când a apărut povestea mea pe blogul Mirunei, mă întreabă lumea una – alta. Și toate întrebările lor, alăturate alor mele și stropite cu nebunia de acasă din februarie încoace, îmi pun cireașa pe tort. Știu, e ca la nebuni. Suntem puțini care mai credem că aici se mai poate întâmpla ceva bun și parcă și din ăștia puțini numărul se subțiază pe zi ce trece. După un an care nu a fost ușor – mai ales pentru Ionuț (vine și povestea lui!), după un an în care m-am reconectat la viața de aici (bine că la greci n-a fost prea diferit că altfel șocul cultural ar fi fost peste putință de dus!) eu – call me nuts! nu regret încă nimic. Mai am momente în care-mi spun, dragă ești complet nebună! și alte momente în care-s gata să-mi iau valiza-n spate și băieții de umăr și să plec unde oi vedea cu ochii. Uneori le am des, alteori trec zile bune până să mă apuce. Dar adevărul e că aici, acasă sunt înconjurată de oameni absolut minunați. Minunați. Unul și unul. Oameni care-s în filmul meu, care împărtășesc și cu care împărtășesc idei și gânduri și planuri. Oameni care fac diferența, care chiar aduc un aer de schimbare în toată nebunia care-i România în ziua de azi. Nu-s mulți, dar sunt.

Între timp mă pufnește râsul, plânsul naiba știe, nici eu nu mai știu. Situația aici e cam ciocolatie, ăia de ne conduc dacă nu-s penibili sunt proști grămadă, sau și proști și penibili, de arunc un ochi pe facebook mai că-mi vine să iau bilete doar de dus către oriunde ar fi.

Deocamdată-s destule care mă țin aici. Le pun în listă să le recitesc și altă dată. Școala lui Ionuț, cea mai faină școală din univers, dovada că dacă-s doi cu aceleași gânduri, puterea crește și de-s mai mulți, oh, de-s mai mulți mutăm și munții! Oamenii care-s acolo și care-s cu suflet și trup implicați și copii-s fericiți și de fapt asta e tot ce contează. Știu că normalitatea asta ce la noi e ieșită din comun, în alte părți e la fiecare colț dar parcă nu i-aș da încă drumul pentru a pleca să vânez cai verzi pe pereți.

Timișoara-i loc fain și plin de chestii care-n altă parte nu-s de găsit (aici intră și capitolul nebunilor și nebuniilor dar ce farmec ar mai avea viața fără ele?!) Aici avem o librărie care tocmai a împlinit un an, o librărie independentă unde se întâmplă lucruri faine tare. Și-i cozy și-i de stat acolo printre cărți de cu seara până dimineața și fetele-s cu suflet și e clar că l-au pus pe tot în ceea ce fac. La Timișoara avem și Ambasada, altă idee ce a prins viață, ce are în spate oameni unul și unul. Și tot aici e și Basca cu alții pe care-i vrei aproape. În orașul ăsta la care eu îi găsesc toată ziua câte un cusur că deh, există locuri faine cu oameni de pus pe rană. Comunitate ce crește și crește ca pâinea bună. La Timișoara avem un Centru Cultural German care se are ca frații cu Institutul Francez, avem teatru în germană și maghiară, avem festivaluri și evenimente de la care nu vrei să lipsești. La Timișoara-s prietenii mei și alții noi, mulți pe care i-am făcut din mers. La Timișoara-i și Balamucul, cel mai creativ loc din oraș. Aici avem și agenție de PR care a folosit cuvintele eveniment cultural, buget și plan de marketing în aceași propoziție și le iubesc pe fetele ălea – și nu doar pentru asta! Cărtureștiul de pe Mercy e cum altul (din toate ale lor!) nu-i. Și fetele de acolo, mi-s aproape și-s oameni cu care vrei să împarți o poveste și nu doar una. Oh, de Mona de la cel mai fain post de radio n-am zis nimic. Omul care luminează locul. Și câți mai sunt acum pe care-i uit și rău îmi pare dar se știu ei că-s iubiți și-i țin aproape.

Timișoara-i faină (mi-e drag Clujul de mor, dar Timișoara e … Timișoara) și-s multe chestii ce pot fi făcute și oamenii chiar pun umărul în a le face. Avem comunitate de bicicliști cu reprezentant cu tot, avem voluntari și oameni care de-abia așteaptă să fie.

Sunt și multe minusuri (da, suntem în România!) și am o listă lungă și grea de ele dar îmi sunt dragi oamenii ăștia, toți. Unul câte unul. Și mai sunt încă de zeci de ori pe-atâția. Și deocamdată ăstea-s motive suficient de puternice să nu vreau să plec de aici. Nu știu ce urmează, habar nu am unde-i drumul bun și dacă sunt pe el, știu doar că în clipa asta, sunt aici unde contează. Restul sunt doar detalii.

2

Chelul, tichia de mărgăritar și parada

Nici nu știu cum să încep. Am gânduri care se învălmășesc și mi se amestecă în cap cu o furie ce mocnește de zile multe, prea multe. Am gânduri nerostite care s-au adunat acolo și stau să răbufnească pentru-s om și răbarea are și ea limitele ei. Azi simt că dau toate p-afară. Mi-e plin facebook-ul de steaguri și sarmale. De texte de La mulți ani! și urări care curg din toate părțile. De poze de la paradă de aici, de acolo, de peste tot. Și mie tot ce-mi vine în minte în momentele ăstea e o imagine cu români ascunzând gunoiul sub covor când îi apucă momentul ăla al anului cunoscut și sub numele de „curățenie de Sărbători”.  Oameni buni, țara asta se duce dracului și noi ieșim buluc să ne uităm la tancuri și mașini de poliție. Țara asta se duce-n cap, la vale și noi vedem meniuri tradiționale – fasole și cârnați. Ne ducem naibii fără spitale, cu școli de frunte din orașe mari unde put toaletele de parcă-s din ălea din câmp și noi punem beteală la rahat. Scuzat fie-mi limbajul dar nu mai suport. Ipocrizie și lălăială pe ritmuri tradiționale. Mă și umflă râsul, 8 ani am stat la greci și printre ei – alții ce-și scot parada la înaintare de fiecare dată când cere ocazia. Toate-s în cap și acolo – școlile (da, și acolo duce lumea clor de acasă și săpun și hârtie igiencă!) de spitale nu mai zic (mergi cu pachetul de pansamente și medicamente și cu plicul la final!) dar au paradă. Cu steaguri și piepturi mândre scoase la înaintare.

Mi-e ciudă pe toți, pe toți cei care acceptă situația cu stoicism, pe sistem mioritic. Dar care-s români și se fălesc. Eu nu simt pic de patriotism și nici mândrie că-s româncă. Aș fi putut la fel de bine fi orice altceva. S-a nimerit (noroc? ghinion?) să mă nasc aici, să cresc aici, s-o iau din loc și să vin înapoi. Faptul că am pașaport românesc nu mă face să-mi crească inima de bucurie și nici nu-mi dau lacrimile când aud imnul. Îmi dau însă când văd că unora le place unde suntem. Că nu-i deranjează situația de nici un fel, că s-au obișnuit, că sunt indiferenți. Că asta-i România, ce să faci? Urlă ciuda-n mine și frustrarea că ne-am obișnuit, că ne găsim scuze să stăm și să înghițim. Că visăm la o țară ca afară și la iarba verde de peste gard dar nu facem nimic pentru asta care-i aici.

Mă uit în jur și nu pot să nu mă întreb: toți ăia de au ținut discursuri pompoase, probabil aceleași de la an la an, toți oamenii ce au ieșit la bulevard cu mic, cu mare, cu steaguri, vopsiți de față în culori de tricolor, de ce se simt mândri? Care-i motivul care îi face să iasă din casă, să se așeze în rând și să simtă că le crește inima că sunt români? Priviți în jur. Avem, aveți motive?

Așa că nu, eu sunt mândră de țara mea. Sunt mândră de ăia peste 100.000 de oameni care au pus mână de la mână pentru MagicHome, sunt mândră de oamenii ăia care ies în stradă seară de seară și cer ce ar trebui să cerem toți! Sunt mândră de cei care dau fără să semnalizeze asta, de cei care nu au uitat de unde au plecat, de cei care nu aruncă gunoaie pe jos, care nu parchează pe unde apucă, de aia care refuză să dea plicuri, de cei care ridică ochii din pământ și care nu se tem să deschidă gura. Dar ăstea toate țin de om și de bun simț și nu de naționalitate. De educație. Sunt mândră de oamenii care au înțeles că 1 și cu 1 fac 2 și încă câte-un 1 adunat la asta fac mii și zeci de mii. Voci care contează. Și poate că de aici ar trebui să începem toți – ca să putem spune cu adevărat La mulți ani, România. Te-ai trezit!

2

Listă

Am fost vineri la o conferință unde s-au strâns oameni faini din blogosferă și social media și pe când așteptam să înceapă poveștile mi-au căzut ochii pe textul ăsta. Câteva minute mai târziu am cunoscut-o și pe autoarea lui – e și mai faină în realitate decât îmi părea deja de pe blog! și mi-am dat seama că-i musai, musai să scriu și eu o listă. Mai ales că-mi plac. Listele și post it-urile și tot ce ține de agende, organizare, împărțire.

Care-s așadar cele fără de care nu pot să trăiesc? (vorba vine, mai ales că viața mi-a arătat de multe ori că pot trăi bine mersi fără o groază de chestii – cel puțin materiale )

  1. Cărți. Chiar nu pot. Și-n cele mai negre zile și mai fără bani tot nu am renunțat la ele. Când eram la Viena și bugetul era destul de limitat mergeam la bibliotecă. Cea mai faină bibliotecă din lume. În Grecia pentru că îmi erau limitate opțiunile de la bibliotecă – nu mă bag la citit literatură în limba greacă ! comandam la greu în țară și ajungeau la mine în pachet.
  2. Muzică. Nu pot fără. Îmi place să ascult când mă trezesc – de obicei când mă trezesc nu suport pe nimeni pe lângă mine dar radioul e pornit (am avut o perioadă când mă trezeam cu FM4, ce să-i faci, dor de Viena! acum nu mă interesează ce post e, muzică să fie) Îmi place să ascult când ajung la birou, în timpul zilei, seara când sunt acasă. Nu pot și nu vreau fără.
  3. Maieul de bumbac. Râdeți voi râdeți dar de când am pățit-o rău de tot cu nisipul mișcător de la rinichi nu mai ies cu spatele gol în lume.
  4. Ceaiul de merișor (și cel de cozi de cireșe) exact din motivul pentru care maieul de bumbac e piesa de rezistență a iernilor mele (și nu numai).
  5. Câte o sâmbătă după amiaza doar pentru mine. Carte – checked, pătură – checked, pernă de pe canapeaua mea uriașă – checked, lumânări – checked, doamne bine-i de dă și-o ploaie.
  6. Vopsea de păr. Îmi tot promit că oi trece mai pe naturale dar adevărul e că-mi stă al naibii de bine cu nuanța asta de blond (zice grecul, nu eu) și parcă-mi place și mie mult prea mult. Nu-s în stare să mă vopsesc singură – și ce ironie, am avut ani buni în care aș fi putut să învăț asta de la sor-mea.
  7. Câte o cutie de Toffifee. Pe săptămână (ar merge și pe zi dar nu-s chiar inconștientă)
  8. Peria de dinți și apă caldă. Subscriu la cele spuse tot de blonda care gândește (și care mi-a dat ideea cu lista asta). Ăstea probabil că nici nu mai au nevoie de alt comentariu!
  9. Plecatu-n lume. Dacă aș fi putut mi-aș fi făcut din asta meserie. Umblatul brambura prin lumea largă, fără să prind rădăcini pe nicăieri. Să am un cuib la nord, un loc de dormit la sud, prieteni peste tot și bani pentru bilete de avion la discreție. Dar bine, pentru că nu se poate chiar la nivelul ăsta, trebuie să mă mulțumesc cu câte o escapadă din când în când. Fără, zău că n-aș putea.
  10. Câte o ieșire-n doi. Noi doi. Îmi place la nebunie să mă bucur de libertatea pe care mi-o dă faptul că mama mi-e vecină și să îl scot pe grec în lume. Sau el pe mine. Nu musai la evenimente cu pretenții ci mai degrabă la o plimbare, cină, poveste. Chiar dacă de cele mai multe ori sfârșim în discuții care nu au capăt, pentru că-i leu și le știe pe toate, nu aș renunța la răsfățul ăsta pentru nimic în lume.

Lista nu-i nici pe departe gata. Aș mai adăuga lucruri încă o dată p-atât – bicicleta, înghețata de căpșuni, îmbrățișările lui Ionuț, fasolea bătută așa cum o făcea buna, plăcintele lui Jeni, vechiturile mele de prin casă culese de te miri pe unde, câte o piesă de teatru, un concert… Dar mă opresc aici. Voi? Ce liste, cu lucruri fără de care nu puteți, aveți?

0

De ce ne doare capul?

Mă simt ca un arici țepos ce se pregătește să tragă pe dreapta și să-și înceapă hibernarea. M-a terminat de-a dreptul evenimentul care s-a încheiat duminică seara, multe, prea multe zile nedormite (dacă mi-ai fi spus acum vreo 10-15 ani că trei nopți cu petreceri sunt prea multe aș fi râs timp de-o săptămână!) și agitație și nebunie. Și lumini mișcătoare și oameni faini dar și destui țăcăniți. Luni m-am culcat odată cu găile, drept pentru care am fost ca un zombie toată ziua de marți. M-a trezit Cabaretul – de la Teatrul German (my favorite place in town!) și astăzi am căzut la loc. Mai avem patru zile de vacanță – cum socotea Ionuț și planuri pentru încă de zece ori pe atâtea.

E seară și mă plimb de pe canapea pe pat, de pe pat în fotoliu, de pe fotoliu în camera lui Ionuț unde el instalează și proiectează tot felul de chestii pentru noul lui muzeu. Simt că-mi pleznește capul (am nevoie de o pauză de la nebuniile cu legi și praguri și #ciumarosie). Mă așez pe podea lângă el.

– Ce-ai pățit? mă întreabă el serios în timp ce montează o lupă peste niște omuleți de lego.

– Mă doare capul.

– Care parte?

– Asta dreaptă.

– Probabil s-a strâns prea multă informație acolo! concluzionează el pe ton sobru. Uneori mă doare și pe mine și atunci știu că s-a umplut tot spațiul și trebuie să mai șterg din chestiile cu care mi-am umplut capul. Știi, creierul nostru e ca o tabletă, punem tot felul pe ea și pe urmă nu mai ai unde. Și atunci te doare ca să știi că ai pus prea multe.

– Nu cred că am pus prea multe… adica mă doare de oboseală. Nu de la informații. Niciodată nu poți știi prea multe.

– O, ba da. Eu azi am văzut multe poze cu Titanic și Britannic și la un moment dat m-a durut capul și am zis gata, partea dreaptă e plină!

– Partea dreaptă?

– Păi aia mă durea!

– Aha, și de ce nu ai pus informații și în partea stângă? Ca să nu se umple cea dreaptă așa de repede?!

– Nu, nu se poate. Aia e mai mică și acolo am niște chestii horror și mi-e frică să mi le amintesc. Nu pot să le șterg fără să mi le amintesc.

Pe mine discuția asta m-a depășit. Așa că mă duc direct la culcare.

 

 

0

November Notes 2017

Acum doi ani pe vremea asta eram încă la plajă. La propriu. Mai știți cum visam la evenimente și întâmplări și oameni faini cu care să schimb idei și lumea? În timp ce-mi ascundeam ciuda că nu-s unde vreau să fiu, sub poze cu nisip și mare și soare? Îmi vărsam amarul pe tastatură: în ultimii opt ani am scris mai mult decât aș fi făcut-o de eram altundeva. Sunt sigură de asta.

Anul trecut eram deja aici, la Timișoara și-mi intram încet încet în ritmul de oraș mai mare. E clar, nu-s făcută să trăiesc într-un oraș mic. Liniștea de acolo nu-mi cade bine. Mă agită și mă frustrează. Înapoi acasă, am început timid să ies și să cunosc, să-mi amintesc și să-i las și pe alții să-și amintească de mine. Am continuat să scriu, mai mult pentru mine. Îmi place să-mi fac ordine-n gânduri și fac asta cel mai bine în clipa în care le așez pe hârtie (sau mă rog, într-un document).

Anul ăsta e iar de întorsură. S-au spart niște bule, am făcut tot felul de schimbări, pare că suntem pe drumul cel bun. Sau cel puțin încercăm să găsim drumul cel bun. Eu scriu mai puțin decât o făceam înainte și de fiecare dată îmi promit că asta se va schimba și poveștile vor deveni regulate. De fiecare zi.

La Timișoara, luna viitoare se pune la cale un eveniment fain. Visam la să ajung la el și anul trecut, dar s-a suprapus cu altele de care n-am putut să fug. Anul ăsta vreau cu atât mai mult să merg pentru că vin oameni care-mi plac și nu doar atât, dar de la care am ceva de învățat. Pe care-i citesc și care-mi dau (uneori) impulsul de a pune mâna pe tastatură. Cel mai mult și mai mult vreau să o cunosc pe Miruna – pe care am descoperit-o pe vremea când visam să ne mutăm în UK și ea numai ce-a venit înapoi de-acolo (și tot ce scrie îmi merge la suflet!), să o revăd pe Ioana,  să-l ascult pe Cristian (pe care-l urmăresc de foarte, foarte multă vreme și uneori chiar prind curaj și-i mai las și câte un comentariu!), să o văd si pe Romina – mama Verde pentru biciclete, o tipă faină despre care am auzit numai lucruri bune de la o groază de oameni dragi. Să cunosc și eu care-i lumea cu bloguri din Timișoara, să mai învăț una, alta, ceva nou. November Notes in Social Media 2017 – „este pentru oamenii care vor sa invete, oamenii care au povesti de spus, sunt deschisi cand vine vorba despre nou si orientati spre munca in echipa.” Păi spuneți și voi, aș fi putut lipsi?!

P.S. Mai multe detalii găsiți aici! 

21761678_1975692526041297_2736198438659949719_n

0

Fericirea e o inimă cu dinți cu roți

Pentru el, cel mic, toate zilele din ultimele cinci luni sunt zile bune și foarte bune. E liniștit și fericit, e cu zâmbetul până la urechi și cu poftă de făcut și descoperit. Îmi era un dor nebun de Ionuț de acum.

– Astăzi am avut o zi în care am jucat cu Patrick un joc de putere. (*ceva cu s… dar nu-mi amintesc nici să mă picure cineva cu ceară!). Un joc în care să ne consumăm toată energia!

– Și v-ați consumat-o?

– Am consumat-o, deja becul meu era roșu și spunea: NU MAI AI ENERGIE, NU MAI AI ENERGIE! Dar apoi am fost la Livia și la Răzvan și după biscuiții ăia puțini – chiar de ce nu m-ai lăsat să mănânc mai mulți?! și ciocolată caldă – eu de ce nu am mai băut niciodată până acum ciocolată caldă?! mi-a crescut la loc. Mai vreau și mâine!

– Vedem ce facem mâine. Și până la urmă, ce s-a întâmplat?

– Nimic. Doar că am avut un conflict (îl aud cum pronunță cuvântul și vreau să-l mănânc de drag, nu alta!) cu Ioan și apoi am rezolvat, știi, prietenii mai au și conflicte… Dar azi am vrut doar așa cum am vrut eu și nu a fost ok. Uneori nu e bine să vrei numai cum vrei tu pentru că pierzi toată distracția. Mai bine stai și discuți.

Le zice pe toate pe un ton așa de serios încât pentru o clipă uit că are de-abia șapte ani și jumătate.

– Azi i-am dat iubitei mele o scrisoare… Și apoi, știi, la masă a venit și s-a așezat lângă mine. Mi-a plăcut. Mâine îi mai scriu o scrisoare. Și-i desenez pe plic și niște inimi pentru că-i plac inimile.

– Aha. Și ție ce-ți place? Nu-i desenezi și ceva ce-ți place ție?

– Ba da. Niște dinți cu roți.

– Poftim?

– Dinți cu roți.

– Ce să facă dinții cu roțile?!

– Să poată să plece din cutia în care stau. (*dinții lui căzuți stau cuminți într-o cutie). Așa că o să-i desenez inimi albastre – ca și nisipul pe care nu am avut voie să pun azi mâna, chiar, de ce n-am avut voie?! și dinți cu roți. Și o să o chem la mine sâmbătă. Vreau să vină la mine în fiecare sâmbătă în toate sâmbetele până la sfârșitul lumii, care oricum nu există!

img_7848

P.S. Halele Timco sunt pe harta #artencounters. De mers cu mic și cu mare. Și nu doar o dată!