0

Madridul ce n-a fost să fie

Trebuia să încep sâmbăta cu soare și zâmbete. Cu Maria și încă o prietenă dragă, cu o cafea în pahar de hârtie, pe o bancă, la umbră și cu Ionuț descoperind un parc, undeva, în Madrid. Am fi pornit târziu la plimbare, descoperind încet, la pas un oraș nou. Prânz în tihnă, amintiri. Un muzeu ce ne-ar fi ieșit cu siguranță în cale, ar fi încheiat prima zi din mini vacanță. Cam la fel s-ar fi desfășurat și duminica iar luni dimineața ar fi fost relaxată, o vizită în locul care ne-a plăcut cel mai mult. Eu, fericită tare că mi-am văzut prietenele și am avut ore bune de stat la taifas, copilul fericit că are ceva nou de descoperit și-i cu mine ore multe, neîntrerupte de mersul la școală sau la birou.

Înapoi la realitate. Ionuț nu și-a revenit din bolit, nici miercuri, nici joi, nici în ultima clipă vineri. Din contră, parcă s-au adunat și altele așa că am petrecut un weekend lung, într-adevăr, dar acasă. El a dormit, am dormit și eu. El a moțăit leșinat, eu am organizat dulapuri. El a stat cuminte în pat, eu m-am apucat să mut mobila. Până am realizat că de fapt weekendul la Madrid era pretextul pentru a sta nițel amândoi. Doar noi doi. Așa că m-am potolit și m-am retras lângă el. Am petrecut de minune, cărți, fugă la pediatru, fugă la ORL, la urgențe, bifat și prima vizită la spital (nici pe departe așa de rea pe cum o așteptam, chiar din contră!) un dinte care a căzut, într-un final, singur. Acum el în perioada de recuperare (dar încă departe de a fi bine!), eu la fel. Doar că vacanța lui e prelungită, a mea nu e deloc.

Sănătate să avem, bilete de avion se găsesc și pentru alte destinații și timp de umblat o să ne mai găsim.

2

Povești adevărate

Cred că am fost mereu o silitoare. O fată cuminte care încerca să facă pace cu toată lumea, care-și făcea temele (și ceva în plus) care chiulea doar ca să vină acasă mai repede și care nu-și amintește să-i fi fost chemați părinții vreodată la școală pe motive de indisciplină sau doamne feri, alte minuni. Nu-i nimic, anii au trecut și mi-a venit rândul.

Ion e băiatul acela care face tâmpenii, vorbește urât și comentează la tot ce i se spune. Nu-l sperie nici amenințările – nu ieși afară! Bine, nu ies! nici ideea de pedeapsă nu-i provoacă frici (poate pentru că noi nu am folosit niciodată metoda asta) și când e furios, cum spune el, se dezlănțuie fără nici o problemă. Și credeți-mă, Ionuț furios e un fel de taur căruia îi fluturi în față o pătură roșie.

După o dimineață de conversații cu a lui învățătoare și o zi încheiată cu „Alexandra, hai să discutăm!”, venită de la profa de germană, nu mi-a mai rămas energie pentru nimic. Am încercat să ridic vocea dar mi-am dat seama că-i fără sens. Așa că m-am pus lângă el în pat și am început să compunem povești. Joc nou de-al nostru, născut în lipsă de alte soluții pentru că sincer, am ajuns la capăt de frânghie. Pentru că sper că dialogurile ăstea, în joacă, o să-mi arunce o umbră de lumină peste ce-i în mintea lui. Când îl face pe x prost, când îi dă lui y cu ghiozdanul în cap, când se isterizează din te miri ce și nimeni nu-l poate calma.

– Era odată un copil pe nume David. Mic și subțirel, cu o bluză roșie și o pereche de ochelari. Și David ăsta era supărat pentru că dintre toți colegii lui de la grădiniță era singurul care purta ochelari. Și uneori îl strângeau și tare și-ar fi dorit și el să vadă cum e lumea-n jur fără ochelarii ăia nesuferiți pe nas. Acum spui tu mai departe…

(Personaj principal, coleg de clasă, purtător de ochelari căruia Ionuț i-ar scoate ochii, nu alta!)

– Și cum mergea el așa pe drum, s-a împiedicat și a căzut în nas… continuă Ion. Și i-ai căzut ochelarii. Iar niște băieți au venit în fugă și i-au zdrobit ochelarii și au râs de el.

Pe moment mă blochez, dar nu mă las.

– Și ce să vezi? Pe când râdeau ei mai tare, hop, apare un super erou! Super eroul viteaz! Și ce face?

– Îi ia pe copiii ăia răi care au spart ochelarii și-i duce la director și de acolo la doctor să capete niște injecții PESTE TOT!

– Și apoi? Ce face super eroul?

– Ia ochelarii lui David și-i lipește! Și-i dă înapoi…

– Și apoi?! Apoi sunt prieteni?!

– Da de unde! Cum să fie prieten cu un super erou? Nu, sigur nu sunt prieteni, dar David îl cheamă în ajutor de fiecare dată când are nevoie. Și nu-i spune că-i bebeluș!

– Am înțeles. Și acum, hai încă o poveste și mergem la culcare. La o școală era un băiețel…

– Care nu avea nici un prieten și nu știa să spună nici te rog, nici mulțumesc, nici nu saluta! Și i-a spus unui coleg că e prost.

(Azi, la ora de germană Ionuț către alt copil)

– Aham, preiau eu discuția. Și copilul acela a început să plângă și să plângă și ce să vezi?

– S-a umplut clasa de apă de lacrimi!

– Și țipau toți, ajutor, ajutor! Cine ne salvează!?

– Nimeni! Și au murit toți.

– Hai, măi, Ioane, să le mai dăm o șansă. Să fie povestea mai lungă…

– Bine! S-a format un vârtej și i-a tras pe toți și  a apărut iar un super erou care a făcut o magie și ce să vezi? A înghețat apa! Și toți au alunecat pe gheață dar măcar nu erau morți!

– Și băiețelul acela care nu saluta și nu spunea mulțumesc?

– El era prins cu fudul în gheață.

Își închipuie scena și râde minute bune. Apoi îl tragem amândoi afară din apa înghețată, îl scoatem și cădem obosiți pe spate. Copilul merge la culcare cu zâmbetul pe buze și rămân mai confuză decât eram azi dimineață. Mi-e greu să fiu empatică, mi-e greu să-l înțeleg, să pricep ce stă în spatele pornirilor ăstora urîcioase (mă rog, le etichetez eu astfel, poate nu-s). Ionuțul meu cel sensibil care scoate din gură „căcat” și „prost” la tot pasul. Care umblă cu un scaun să-l pocnească pe nu știu ce alt coleg. Care comentează la orice vorbă. Ionuț care dă din picioare și care-mi spune că s-a săturat de mine și de nu-urile mele. O fi un fel de pre-adolescență? Am pus în listă toate și de toate: suntem aici de puține luni, i-am dat viața peste cap cu schimbările, i s-a făcut dor de prietenii lui, eu lucrez și nu mai suntem împreună așa cum eram, timp scurt, episoade multe. Am rămas fără idei. O mână de ajutor, cineva?

17015221_10154149153365927_801492965_o

P.S. Da, poza asta exprima clar atitudinea despre care vorbeam mai sus…

 

 

0

amintiri și ce urmează

Am încheiat o săptămână care m-a lăsat fără pic de energie. Plină de gânduri a fost și întrebări, de-o fi bine ce fac și de-s bune alegerile noastre. Plină de povești cu un Ionuț furios căruia nu-i prea place la școala pentru că deschidem caiete, închidem caiete, care duce dorul prietenilor lui (știi cum e, peste gard iarba e mereu mai verde și amintirile chiar te pot convinge de asta) și care suferă puțin, dar destul, că mama nu mai lucrează de acasă și timpul nostru împreună e cât o alună mică și pricăjită.

– Mai știi când eram amândoi, mereu și tot timpul?

– Mai știu.

– Aveai cel mai fain lucru din lume. De acasă!

– Da. Și mă bucur tare că l-am avut. Dar lucrurile se schimbă și eu aveam nevoie de o astfel de schimbare. Și-mi place mult lucrul meu de acum.

– Adică atunci nu ți-a plăcut?

– Ba da. Mult. Și-s fericită că am putut fi împreună așa de multe zile și luni și ani. Că ai crescut cu mine și eu cu tine. Și acum sunt fericită că suntem aici și am intrat în altă etapă. Și vezi, ai ocazia să te bucuri și de tati cum te bucurai de mine…

– Nu înțelegi. Tu ești principala!

Îl simt încordat și supărat. Știu că nu-i poate fi ușor – doar Ionuț nu-i prieten cu schimbarea!

– Dacă schimbăm puțin programul… Când vin acasă de la birou pun telefonul în dulap, nu pornesc nici laptopul, nu fac ordine și nici mâncare ci stau cu tine. Mergem în parc, biciclete, cinema, plimbare?

– Și ce mâncăm?

– Improvizăm!

Râde. De săptămâna viitoare intrăm în programul de primăvară. Cu mai multe salate și o casă mai dezordonată. Dar cu un copil fericit.

p.s. E prima dată în șase ani și 11 luni când el pleacă pentru un weekend cu alții, nu cu noi. Stomacu-i ghem, mintea-i alertă, prea multe idei mi se plimbă pe acolo, îmi suna-n cap încurajări pe care i le fac de când era de-o șchioapă, lumea-i mare, trebuie descoperită, să mergi, să zbori, să pleci departe, să descoperi. Cu o mână mi-aș pune lacăt la gură și aș astupa-o cu câlți și lipici. Cu alta aș trage-o pe prima și aș lăsa-o să zică. Chiar de-i greu și chiar de așa cum sunt acum o să tot fiu și altă dată.

 

 

0

Plictiseala e un dosar cu șină

Am intrat în program de aproape 5 luni și tot nu am reușit să mă organizez – după ale mele standarde. Am fugit dintr-o parte în alta și am amânat pe cât am putut umblatul după hârtii și acte și alte chestii care nu erau neaparat arzătoare. Luni însă m-am trezit cu gânduri mari mi-am propus să mă mobilizez și tot luni am ignorat sfatul acela sănătos cu nu lăsa pe mâine, lasă pe poimâine că poate nu mai trebuie să faci și azi de dimineață m-am pus pe dat telefoane și plimbat pe la  autorități. Să-i fac rost grecului de certificat de rezidență iar pentru asta, pe lângă n-șpe mii de copii e nevoie și de asigurare medicală – sau coasigurare. Ca să-l coasigur, pe lângă alte n-șpe mii de copii, e nevoie și de o adeverință că n-are venit (nu-i angajat, nu prestează nici o activitate aducătoare de venit etc etc etc). Care adeverință are nevoie de un număr personal pe care el nu-l are, că nu-i român și drept urmare, e nevoie de alt set de hârtii care au o concluzie: un număr. Și-mi spun hai să nu sun, să merg direct la țintă, birou de informații au cu siguranță și oricum e-n drum. Mă întâmpină un domn jovial și cu nasturi descheiați, îi recit lista, aprobă fericit – domnișoară, ați venit cu temele făcute! dar neaparat copia după buletinul soțului să fie clară ca să se vadă și adresa! Dau din cap că am priceput, dar de fapt pricep zece minute mai târziu, că-n Grecia în buletin nu apare și adresa. Mă-ntorc dar între timp domnul dispăruse așa că pun mâna pe telefon. Răspunde o doamnă, se prezintă, îi recit lista cu actele:

– Împuternicire, formular, copie după buletinul meu, copie după al lui. Dar să știți, în buletinul lui nu figurează adresa.

– Atunci, pașaport.

– Păi în pașaport nici atât!

– Dar știți, pe hârtia cu număr pe care o va primi o să apară și adresa dânsului din Grecia.

– Am înțeles. Ce nu înțeleg e cum face dovada că aia e adresa lui din moment ce nu apare pe nici un act. În Grecia de obicei, duci o factura, unde apare numele și adresa. Aduc așadar o factura?

Liniște.

– Păi nu știu.

– Ok. Și dacă dumneavoastră nu știți, cine știe?

– Mergeți la autoritate cu împuternicire, formular completat, copie dupa buletinul dumneavoastră și copie după cel al soțului, repetă ea. Duceți acolo toate actele pe care le aveți și o să vă spună dacă sunt bune sau nu.

Îmi vine să o întreb unde lucrează și de fapt cu cine vorbesc. Poate am greșit numărul. Dar nu întreb nimic pentru că nu vreau să mă enervez. Și chiar nu o fac până nu închid telefonul (oh, unde-s vremurile când puteai trânti telefonul!?) iar apoi le las să curgă în șuvoi. Vorbe una și una.

Acum stau la ceas de seară cu un ceai de valeriană lângă mine și încerc să mă dumiresc. Cine a zis că apuc să mă plictisesc?

 

0

Gânduri și-o lansare

După ora opt – ceas de seară, încerc să mă țin departe de Facebook. Mi-e plină mintea de teorii și conspirații și am impresia că nesimțirea e mai mare ca oricând (sau așa o fi fost mereu dar n-am observat?) și nu, nu doar în ograda noastră. E drept, la noi e mai groasă și-s mai multe și toate-s cam adunate, stau să explodeze cumva dar parcă mă lasă puterile și adevărul e că-s sătulă de nopți nedormite și gânduri de luat lumea-n cap. Unde să mă mai pornesc mai ales acum? În sfârșit am o bulă faină de tot, cu oameni unul și unul, nu-i nici prea frig, nici prea cald, lucrez ce-mi place, dau peste personaje ce-și scriu singure povestea după doar o întâlnire, pline de inspirație-s toate și încă n-am poftă s-o iau din loc. Ionuț mă testează, cică dacă plecăm de la Timișoara, n-ar fi mai bine să ne mutăm pe altă planetă că oricum aici sunt șanse ca soarele să explodeze cândva și să ardă tot în cale. Îl întreb unde a auzit povești din ăstea, se hlizește și-mi spune că doar sunt povești de toți știute dar adevărul e că le-a văzut pe internet, cândva, demult, când îl scăpasem liber pe youtube. Și apoi îl simt că-i revoltat când aude că vreau să merg din nou la proteste, nu, nu s-au terminat, măi mami, dar hoții ăștia sunt deja ca niște super eroi cu niște super puteri și noi trebuie să facem ceva, să prindem puteri și mai puteri ca altfel nu-i chip să scăpăm de ei! Tu-ți dai seama că-i urmăriți deja de două săptămâni și tot nu i-ați prins? Vă fac eu o armă cu laser, să vezi, o să funcționeze. Îi îmbrățisez entuziasmul și punem la cale campanii de atac, apoi ne prăvălim pe canapea și revenim la ale lui – câte lego trebuie să mai cumpărăm până avem tot ce-i în catalog?

Mă țin departe de știri și-n timpul zilei, mi-au mâncat prea multe zile din săptămânile trecute, mă simt așa de obosită și mi-e parcă tot mai greu să discern între ce-i grav și ce pare a fi grav pentru că ne spun alții că e.

Dar nu mă pot abține și mai trag cu ochiul și mă trezesc cu câte un zâmbet pe toată fața – când ridic ochii din telefon, în tramvai și văd câte o banderolă albă cu #rezist care face cu ochiul banderolei mele albe cu #rezist. Parcă suntem mai împreună decât eram și parcă totuși oamenii sunt faini. Și care nu-s și care insistă să stea strâmbi și încordați, ei bine, treaba lor.

Am pornit să scriu despre lansarea Fabulafia de sâmbăta asta și realizez că tot despre ce mi-a mâncat zilele trecute am ajuns să spun. Dar nu-i nimic, că nu-s singură. Sâmbăta asta lansăm super revista și la Timișoara, unde altundeva decât La Două Bufnițe – că v-am mai povestit eu despre el. Și-s fericită că s-au aliniat toate așa cum visam eu – și revista cea dragă (da, am o poveste și în numărul acesta!) și oamenii faini care vor fi prezenți și librăria care-i ca un fel de casa cărților (unde am vrea toți să ne mutăm!). Cine-i prin oraș și are și copii la el, sâmbătă, 18 februarie, de la ora 17.00, să facă bine să vină. Și ca să fie și mai clare lucrurile, avem și eveniment, pe Facebook, unde altundeva? Îl găsiți aici – de luat aminte și mai ales, dat mai departe!

0

de la 1 la 36

36 de ani și probabil 36 de petreceri de ziua mea. Nu-s sigură. Amintirile de la primele sunt cam neclare. Am poze și-i evident că au fost evenimente serioase cu adunare de familie, tort, lumânări. Mai am sclipiri și-mi sar gândurile-n față și revăd momente dar nu le pot delimita – s-au petrecut în realitate, le-am visat? Într-unul din acestea port un halat portocaliu cu dantelă și am și breton. Mă trezește tata din somn și casa-i plină de oameni care mă privesc fericiți. Mai e și ziua mea când port o rochie primită de la o prietenă. Ei nu-i mai era bună, dar țipă că o vrea înapoi. Avem doi, trei ani. Tortul de pe masă e cu trandafiri și frișcă, îl văd printre lacrimi, eu trag de rochie dintr-o parte, ea trage din cealaltă. Anii curg și multe-s tot mai neclare. Nu-mi amintesc nimic până la petrecerea de la 15 – sau să fi fost 16 ani? Când am făcut un chef acasă, ne-am strâns în sufragerie – colegi de liceu, dans (cu lumina aprinsă, cum altfel?), salată de beuf, vinete și suc. Cuminți. Muzică de pe casete, chițăieli pe la colțuri. Lista invitaților făcută sub presiune – cheamă-l și pe X că-l place Y, oare vine Z dacă-l chemăm? Cine-l știe pe tipul ăla din a XIIa să-l invite și pe el? Realizez acum că eu îi cunoșteam pe cei prezenți doar din vedere, de pe coridoarele școlii. Mai am pe undeva listele cu nume și-s sigură că și o casetă video stă prin vreun dulap. Pufnesc în râs doar gândindu-mă la ea. Sar peste câțiva ani – sunt toți în ceață, cu siguranță există poze sau filme, amintiri însă nici măcar una. Primul an de facultate, adunare în apartamentul de la parter. Colegi de la facultate, printre ei am strecurat și un băiat de prin vecini, unul ce-mi plăcea mie, blond și p-afară și pe dinăuntru. Era plin de figuri, de fapt era o figură în sine. Și plin de sine. Îmi vin în minte Sting și Counting Crows – și plâns din ăla-n hohote, că eu îl vreau și el pe mine nu. Un an mai târziu, altă petrecere, alți colegi, altă facultate. La buna în apartament, la Cluj, mare adunare cu viitori avocați . Băiatul care mă iubea atunci a decis chiar de ziua mea că nu mă mai și tot ce-mi amintesc e ușurarea pe care am simțit-o. Și frigul de pe Cetățuie, unde am plecat să ne continuăm petrecerea după ce buna a dat stingerea. Apoi îmi vin în minte doi ani, două aniversări în episodul Viena care sunt memorabile amândouă. Cu muzică faină, oameni dragi, locuri pe gustul meu. Oftând după un blond insipid. Unghii roși și mărgele și breton – Chelsea, barul de sub metroul cu numărul 6. Dimineața la șapte cu Muse în difuzoare și o sârboaică, femeie de serviciu care se chinuia să ne explice într-o germană vai de ea că se închide barul și trebuie să plecam acasă.

La 27 am pornit petrecerea la Timișoara și am încheiat-o-n Grecia. Venise crețul după mine și dusă am fost. Au urmat ani frumoși, fără nici o aniversare ratată. Petrecere surpriză în primul an, încă una în al doilea, preferata mea, 30-ul de la Edinburgh. Și aia a fost și ultima jucată în nocturnă. Privesc în oglinda retrovizoare: 6 ani cu tort cu lego și copii printre picioarele noastre. Apoi, aseară. Cerc închis, înapoi la Timișoara. Cu cei mai dragi dintre cei dragi. Cireașa de pe tortul meu cu rodie și căpșuni. Muzică bună, mâncare destulă și ceva de băut pe lângă. Povești, oră de înjurat în limba română, râsete care s-au auzit până spre dimineață, amintiri și de nu s-ar mai termina. Nu trebuie să se termine, nu-i așa? O dată pe lună, până ne plictisim. Am promis.

2

36 (fără un ceas)

Mâine-i ziua mea și în ultimele ore am încercat să-mi amintesc de am întâmpinat-o vreodată fără bucurie și fără gură până la urechi. Mă îndoiesc. Îmi place la nebunie. În ultimii ani mă trezesc cu noaptea-n cap, să nu cumva să pierd vreun ceas din ea. Încep ziua cu un ceai și mesaje și telefoane și pupături și surprize. Trag linii de final de an – cu ce mă simt mai bogată, ce mă bucură mai tare, îmi aștern planuri și proiecte și mă apuc mai cu poftă de ele.

Ultimele „ziua mea”, de opt ani încoace, le-am petrecut în Grecia. Opt aniversări din care șase cu Ionuț ajutor la suflat în lumânări. Și acolo am fost înconjurată de oameni pe care-i plăceam și-i voiam aproape – că așa mi-e felul, să-mi găsesc din ăștia peste tot. Îmi era însă dor, dor nebun de o ziua mea la Timișoara. Cu prietenii mei, noi,  că mulți dintre cei vechi – sunt la Cluj sau mai departe sau te miri pe unde. Cu oameni pe care-i vreau alături în fiecare zi, nu doar de ziua mea (pe care am în plan oricum de multă vreme să o țin o dată pe lună, că prea-mi place și-mi cade bine!)

Închei un 35, trec în 36 și tocmai realizez că-s cu o jumătate de picior mai aproape de 40. Și că-n fiecare an e tot mai fain și mie mi-e tot mai bine. Ceea ce vă doresc și vouă!