0

Lectura de weekend

N-am mai povestit de multă vreme nimic despre cărțile mele. Despre ce-mi place mie să citesc, ce am mai citit, ce liste am – în derulare și-n așteptare. Sunt într-un grup de cititoare serioase, mare noroc am cu ele că de-acolo îmi iau inspirația și citesc mai mult decât am făcut-o vreodată. După ce vara asta am trecut-o cu nordic noir și alte minuni ușoare, așa cum se potrivesc la plajă și la soare, de câteva săptămâni am trecut la chestii mai serioase. M-am îndrăgostit iremediabil de Ioana Pârvulescu – m-a făcut să visez la o escapadă la Brașov – chiar așa, ultima dată când am fost acolo a fost în iarna 2001 spre 2002, mulți, prea mulți ani de-atunci. Și adevărul e că din povestea de atunci n-a rămas decât amintirea unor grade puține, al naibii de puține și un drum de noapte cu serpentine, de la ceva întorsură până în Piața Sfatului. Așa că Inocenții ori ba, se cere o vizită în orașul ăla, că prea l-am lăsat să-mi scape nedescoperit!

Am recitit The Handmaid’s Tale și apoi m-a pus naiba să-mi încalc regula – Niciodată nu mă uit la ecranizări (regulă impusă după multe dezamăgiri, nu, pentru mine filmul nu a bătut niciodată cartea). M-a dezorientat rău de tot povestea, chiar de a fost fain jucată. Nu trebuia să-mi stric lectura cu nici un serial. Am zis.

Ieri seara am ajuns în vizită la mătușa mea preferată, draga de ea citea cu poftă și când am văzut ce, am vrut și eu. Am așteptat sâmbăta seara să mă bucur de carte așa cum îmi place: în pat, sub plapumă și la lumina galbenă a veiozei. M-a pleznit somnul și m-am luptat cu el vitejește, am adormit și m-am trezit la 2, am citit până la 3, am adormit la loc și azi am petrecut ultimele ore ale după amiezii tot cu ea în brațe. Ionuț m-a văzut și mă cunoaște, m-a lăsat să citesc în liniște făcându-și de lucru cu niște plușuri. Am stat împreună dar fiecare în lumea lui și doamne, mult iubesc momentele ăstea!

22196204_10154797882470927_3652932504745395502_n

Cartea e faină, e dureroasă, e pe alocuri poate prea plină de termeni și e prea ca un articol de ziar, mai puțin roman. Dar sunt pasaje care-ți fac inima să stea în loc. Sună ireal și totuși atât de cunoscut. E poveste? E pe bune?  Da, sunt șanse să ti se facă pielea de găină în momentul în care realizezi că lucrurile ăstea chiar s-au întâmplat și chiar așa și poate chiar mai rău. Tu, de ești născut prin anii ’60 sau ’70 o să îți amintești de frig și de serile multe și la rând fără curent. De cozi, de frică, de întuneric. Eu nu-mi amintesc așa de multe trăite, cât mai mult auzite și simțite prin ai mei.

O să te revolte și o să urăști tot ce înseamnă ideea de „est”, est comunist. Ideologii stupide care au distrus vieți. O să te întrebi, probabil, așa cum am făcut-o și eu, cine, doamne, cine regretă sau poate regreta vreodată acele timpuri?! Cui îi poate fi dor? Ce nostalgii pot să-ți trezească teama de a vorbi, teama de a gândi, teama de a fi auzit, spionat, urmărit? O să simți alături de ei, de oamenii ăia care peste un gard, la propriu, erau despărțiți de o altă lume.

N-am terminat-o. Mai am un capitol sau două. Le-am lăsat singure, să mă aștepte. Și acum mă duc s-o dau gata. Merită.

P.S. Mi-am amintit de un film, aceași poveste, temă dar spusă pe un ton de-a dreptul vesel. Ironic, ireal, totuși așa ceva chiar s-a întâmplat? Vi-l recomand și pe ăsta:

Anunțuri
0

Tril de dimineață-n limba lui Eminescu

A dat trezirea la 6. L-am auzit cum se foiește și se sucește. Evident, după un timp, mă strigă. Așa, timid, cu niște tonuri sub nivelul normal.
– Mami?!
– Da, Ioane.
– Te-ai trezit?

– Acum da.

– Ce zi e azi?

– Vineri!

– Și avem grădi?

– Da.

Stă pe gânduri. Se aud pași, se face lumină-n cameră și odată cu ea se umple patul. Se cuibărește lângă mine.

– Te-am trezit?

– M-ai cam trezit.

Bag capul sub pernă.

– Te înveselesc?

– Cum?

– Îți spun un cântec de la grădi?

Mă trezesc brusc. E prima dată când îmi face o astfel de ofertă. Râd cu toată gura.

– Un cântec de la grădi???? DAAAAAA!!! Vai, nu pot să cred, nu mi-ai mai spus niciodată nici un cântec! Știi ce fericită sunt?

Mă privește serios. Apoi zâmbește, așa, timid, mă topesc de tot când îi văd mutrișoara.

– Foarte bine. Dar să știi că nici într-un caz nu ți-l spun în greacă. Nu, nu. În greacă îl spun doar altora, adică lui tati, lui γιαγιά (bunica din partea lui ta-su)… lor adică. Ție ți-l traduc! Și ți-l cânt așa, tradus!

2

Fluturaș, fluturașă…

Oh, de aș fi știut eu ce probleme o să-mi creeze personajul preferat a lui Ionuț, nimeni altul decât Fluturaș cel delicat… Când am scris povestea îl aveam în minte pe feciorul meu cel sensibil și romantic și nedumerirea lui privind culorile de băieți și de fetițe. Nu pricepea nici el de ce-i musai să avem culori pe genuri și jucării la fel, așa că, în timp, după multe lecturi era clar că va dezvolta o relație specială cu fluturașul ăsta. Când a venit prietena lui la noi, o fată simpatică foc dar teribil de setată pe categorii exacte de băieți și de fete s-au luat la ceartă pe subiectul fluturașului. Fata-i spunea că e jucărie de fetițe, că e roz, el nu și nu, e jucărie de copiii că așa-s toate. Pur și simplu de copii! Fata-i explica – fluturașii sunt fetițe, Ionuț o ținea pe a lui, fluturașii sunt băieți și cu asta basta! În primă fază n-am dat atenție diferenței de stiluri și nici n-am băgat de seamă articolul care însoțește cuvântul fluturaș în limba greacă. Când am trimis povestea la tradus, așa cum am făcut cu toate până acum! ei bine, surpriză. În limba greacă un fluturaș (în limba română, masculin toată ziua! )e de fapt… o fluturaș. Chestie care dă peste cap toată traducerea. Pentru că-n engleză n-avem probleme din ăstea, în germană-i masculin, în limba română la fel, ne rămâne limba greacă unde era musai să fie altfel. Am încercat artificii – ba am masculinizat numele, că-i poveste și-i a mea și am voie. Am schimbat terminația. Am articulat și masculinizat. Am căutat idei în stânga și-n dreapta. Încă mai caut.

E drept, oricine îl vede pe Fluturaș cel delicat, în primă fază crede că e vorba de o jucărie pentru fetițe. Pentru că-i roz, și-i delicat și-i fluturaș. Ei bine, nu. Pentru că noi, Mame de Poveste (adică eu și Vera) credem cu tărie că nu există jucării pentru fetițe și pentru băieți ci doar jucării pentru copii! Fluturaș cel delicat e un băiețel simpatic și timid care are probleme la grădiniță. Colegii râd de el și-l iau peste picior. Pentru că-i mic și slab și colorat ca … o fetiță. Doamna Buburuză îi este alături și-l încurajează:

“- Numai asta aud. Zbori ca o fată, ai culori de fată, ești subțire ca o fată…
– Nu prea înțeleg… Cum zboară fetele? îl întrerupe doamna Buburuză, în timp ce se ridică în aer. Așa? și face câteva mișcări și rotații de bietul Fluturaș rămâne cu gura căscată. Vezi, toți zburăm la fel, mișcarea e aceeași. Unii mai repede, alții mai încet. Dar zborul e zbor!
Fluturaș dă din cap, semn că înțelege.
–  Și culorile? De fetiță? De băiat? De fluturaș? De bondar sau buburuză? Sunt doar culori! Așa ne-am născut, diferiți și fiecare frumos în felul lui. Am dreptate? continuă doamna Buburuză și mai face o piruetă.”

Povestea-i de succes în textul original, o să fie cu siguranță și-n engleză și-n germană, mai rămâne să-i dăm de capăt în limba greacă (unde-i mare nevoie de povești cu mesaje din ăstea!) Așadar ce fac eu cu UN fluturaș care-i de fapt O fluturaș?

Idei?

fluturas 2

0

Băieței, ouțe și pârțuri (de veselie)

Azi Ionuț a avut chef de companie. „Mami, facem tot ce vrei tu dar să fie și prietenul meu cu noi”. Pentru că de vineri sunt tot împreună, o zi la el acasă, o zi la noi au prins gust și bine fac. Așa că m-am înțeles cu mamă-sa, om fain și prietenă bună și le-am promis de dimineață că-i duc pe amândoi la bunica lui Ionuț în curte. Zis și făcut.

Au sărit și-au chiuit un ceas bun pe covorul de pietricele așternut proaspăt de soacră-mea. S-au jucat de-a purcelușii care-și construiesc o casă din lemne zdravene.

photo 1

Apoi au dat cu ochii de un excavator parcat pe un drum de pe lângă curtea bunicii și a fost musai, musai să-l vadă de aproape.

photo 2

S-au cățărat pe o fântână- navă spațială și au urmărit găinile ucigașe. Apoi au dat peste o biată țestoasă inofensivă și au atacat-o din toate părțile.

photo 3

Cei doi războinici s-au liniștit doar când le-am promis că le caut un vapor și li-l dau să se joace. „Nu vrem un vapor, vrem o corabie. Și să faci valuri!” Evident, m-am conformat.

photo 4

S-au balansat aproape un ceas până au decis să scape de corabie și să o cufunde sub o mare de nisip și pietre. Au petrecut încă un ceas concentrați la găleți.

photo 5

Pe final, plictiseala i-a doborât. „Haideți să desenați!” îi îndeamnă soacră-mea. Vezi de treabă. Și-au luat picioarele-n spinare și dă-i să fugă. Fără nici un scop anume, doar alergat și tăvălit prin iarbă.

În mașină, în drum spre casă încep să povestească una alta.

– Cine a făcut un pârț? întreaba Ion al meu.

– Hă hă hă, răspunde prietenul lui. Nu eu. Că a fost un pârț mic. Eu fac doar pârțuri mari.

– Hă hă hă, ba eu fac! sare Ion de colo.

Râd ei bine. Încep să-și arunce nume-n stânga și-n dreapta și spun tot felul de scârboșenii. Și râd amândoi de mi se scutură mașina. Încerc să țin pasul cu ei dar mi-e greu în două limbi fără nici o pauză așa că renunț. Sare Ionuț cu o întrebare:

– Mami, la ce-s bune ouțele noastre!?

Stau puțin să mă gândesc la ce se referă.

– Care? Ălea de găină?

– Hahaha, mami, nu, ouțele de băieți.

Prietenul lui e nedumerit, „ce tot spuneți acolo?” (eu cu Ionuț vorbim doar românește, indiferent de cine-i cu noi și apoi traducem pe rând ce am spus)

– Ioane, habar nu am. Serios. Am învățat la școală dar nu mai știu exact și nu vreau să-ți spun prostii.

– Poftim? Ați învățat la școală la ce-s bune ouțele?

– Da. Când eram eu la școală-n România, am învățat toate ăstea…

Ionuț râde, râde și când în sfârșit se oprește îi traduce prietenului lui discuția noastră.

– În România, acolo unde-i bunica mea, te învață la școală ce să faci cu ouțele.

Și râd amândoi, râd și mai trag câte un pârț. Veselie mare cu băieții ăștia…

2

Un traducător de încredere. Sau nu…

Încă de la începutul relației noastre, eu și crețul am decis: copilul (sau copiii) noștri o să vorbească două limbi. Cel puțin două. Chiar dacă soțul nu s-a prea chinuit să învețe românește, nu are nici o problemă ca eu și Ionuț să comunicăm în limba mea. El nu pricepe mai nimic – cel mai frustrant trebuie să fie, zic eu, atunci când eu și piticul avem vreun conflict și el se uită la noi fără nici o putere. Între noi fie vorba însă cred că preferă situația exact așa cum e. Sau a preferat-o, prevăd o schimbare… Ionuț a îmbrățișat întreaga situație perfect natural – îmi amintesc și acum ce emoții am avut la început. Degeaba am citit zeci de cărți pe subiect, mereu s-a găsit un binevoitor care să pună sare pe gânduri: o să vorbească mult mai târziu, vai, îl amețiți de cap, nu o să mai știe în ce limbă trebuie să se exprime, ce faceți cu bietul copil?! Evident, toate fricile mele/ noastre s-au dovedit nefondate. La doi ani copilul a început să vorbească în ambele limbi (e drept, românește vorbește frumos dar cu un accent de student grec la o facultate din România), diferențiază perfect cele două limbi, știe cine ce limbă vorbește și, chiar cred, se distrează de minune când noi doi vorbim și cei din jur nu înțeleg. Tata a mai încercat să-l facă să „traducă” dar puiuțul nici măcar nu s-a sinchisit să îl bage în seamă. Când au venit ai mei în Grecia pentru ziua lui, soacră-mea a avut o tentativă de a coversa cu mama prin intermediul lui Ionuț, dar evident, rezultatul nu a fost cel așteptat. Copilul a refuzat să spună ce zice una și alta și s-a limitat la a vorbi cu fiecare pe limba lor. Zilele trecute însă, am asistat la un episod delicios. În curte la soacră-mea, eu, ea și Ionuț. Șmecheraș, se uită la ea și spune (în greacă): „Vrei să-ți spun cum se zice la iarbă în românește?” Soacră-mea toată zâmbete, dă din cap aprobator, se citește pe fața ei fericirea, copilul vrea să mă învețe românește! Evident, spune da și începe un dialog între cei doi, în care Ionuț îi zicea ce să întrebe și el îi traducea. După vreo cinci minute, mă duc să iau un pahar cu apă și când mă întorc, soacră-mea se uită toată zâmbet la mine și zice (în românește): „Vrei scaun?” Mă uit la ea, mă uit la Ionuț (care e cu gura până la urechi) și îi răspund (în grecește): „Ce să fac cu un scaun? Am șezlongul!” Zâmbetul îi înțepenește și-mi zice: „Eu am întrebat dacă vrei înghețată!” „Nu!” zic eu, „M-ați întrebat dacă vreau un scaun!” Ionuț începe să râdă tare de tot și o zbughește de lângă noi. „Păi așa mi-a zis să zic!” răspunde ea și începe să râdă. Pe drum înspre casă pornesc o discuție cu fiul. „Ionuț, nu prea e ok să o fraiereși așa pe iaia! Biata de ea chiar vrea să învețe!” „Știu mami, dar așa am râs, o zis la înghețată scaun!” Râdem amândoi, o las baltă. Ieri seară, altă scenă. Ionuț cu ta-su la masă. „Tati, vrei să-ți zic cum se zice în românește la ardei?” „Da, spune-mi!” Îi spune, ia la rând alte obiecte din jur, le zice bine. La un moment dat, face o pauză, se uită la mine și-i spune „Ăsta știi ce e? Cum se spune la lapte?” „Nu știu!” spune ta-su. „Se spune… farfurie!” răspunde Ionuț. Și începe să râdă. Crețul ăl mare îl privește lung: „Adică dacă o sun pe buni Maia și-i spun că vreau farfurie? îmi aduce lapte? Măăăăăi, mă păcălești! Lapte e lapte!” Ionuț face ochii mari, nu mai zâmbește. Se uită la mine foarte serios: „Tati știe. L-ai învățat tu? Să nu-l mai inveți tu! Lasă că-l învăț eu!” Mă pufnește râsul, ta-su se uită la noi, nițel dezorientat, râde și el dar parcă nu e râsul lui. „Se îngroașă gluma, poate n-ar fi rău să mă apuc de învățat!”