Cum a fost la Berlin?

Absolut fantastic. Prima vacanță cu Ionuț și doar cu el, prima dintr-un șir lung, așa ne-am promis, așa să fie. Acum vreo trei ani am fost într-un weekend acolo, eu și K. Ionuț a rămas acasă, supărat nevoie mare – cum puteți merge doar voi doi? Suntem o familie! Familia merge împreună! I-am promis că la prima ocazie vom merge amândoi și iată, s-au legat și aliniat toate: cu bilete de avion ieftine și plecare din Timișoara, cu Andreea care ne-a găzduit, fără muci, cu chef de plimbat și conectat și stat împreună. A fost minunat.

De data asta nu am exagerat cu planurile și listele. Ne-am luat timp și Ionuț a ales ce a vrut, eu doar am fost cu el. Lego (mini)land, muzeul tehnic, plimbări cu tren, metrou, tramvai, Brandenburger Tor, câteva parcuri și un fleamarket de duminică dimineața. Cafea băută-n tihnă, joacă acasă și în parc, joacă cu Ada, mers la culcare devreme și trezit cu noaptea-n cap.

Dacă la vizita de acu’ 2 ani am plecat cu inima întrebătoare – nu mi se părea a fi cine știe ce orașul (față de Viena care e, ei bine știți și voi cum e!) de data asta mi-a căzut cu tronc. Mi-am dat seama că-s făcută pentru un oraș mare, simt mai bine, sunt mai eu decât în alte părți. Mă văd trăind și acolo o vreme – plimbându-mă pe străduțe înguste și clădiri pictate. Parcuri și verde cât vezi cu ochii – un oraș care m-a copleșit. Data trecută am simțit cumva apăsare și tristețe și mult negru și gri, dar e drept, m-a plimbat grecul prin toate locurile care musteau a istorie pe care cu siguranță toți am fi vrut-o să fie doar poveste. De data asta am mers cu Ionuț printre ruine și am simțit cum se ridică și se duc toate gândurile urâte. Bucăți de zid și explicații și „De ce unii oameni sunt supărați pe alți oameni, de ce nu putem fi toți fericiți, mami?”

Pentru un weekend lung, pentru un weekend de conectare, de familie, de ce vreți voi, e destinația perfectă și nu-i nici chiar așa de scump. Bilet de o zi – care acoperă toate liniile de transport din oraș, 7 euro. Mâncare bună la tot colțul, supermarket-ul cu prețuri poate chiar mai mici decât în România, intrare la muzeul tehnic (unde am stat vreo 4 ceasuri) preț pentru mini – familie, 9 euro. Mai piperat a fost biletul pentru mini Legoland – dar de le iei online, economisești de-un prânz la un restaurant decent.

Nouă ne-a plăcut, ne-au făcut și oamenii faini să ne simțim ca acasă – și-i clar: până să ne mutăm acolo, cândva, cu siguranță mai mergem într-o vizită, două, trei.

 

 

3

Vine vara. Sau mai bine nu.

Azi mi-a sărit printre rânduri prognoza meteo pentru vara care urmează. Care-n Grecia a început deja de mai bine de două săptămâni dar care aici, din fericire, se lasă încă așteptată și întinsă de o primăvară fix pe gustul meu. Cică urmează zile grele – caniculă, soare, prea mult soare, temperaturi sinistre (mă scuzați, dar pentru mine tot ce sare de 25 e din categoria coșmar!) o vară lungă și uscată.

Cred că e cazul să recunosc. Sunt unul dintre oamenii (puțini probabil) care nu-s prieteni cu vara. Nu-mi plac temperaturile ridicate, nu-s prietenă nici cu soarele și după opt ani de Grecia la toate necazurile ăstea se mai adaugă unul: nu mai știu cum e să trăiești o vară departe de mare (dar o să aflu în curând, nu-i așa?). Și acolo mă chinuiam cu 37-le și 38-ul, uneori chiar zile-ntregi cu 39 de grade dar dacă marea-i aproape parcă nici lupta nu-i așa de greu de dus. Îmi petreceam lunile – din mai până-n octombrie, pe o plajă, sub umbrelă. Nu-mi plăcea la nebunie – știu, sună ciudat pentru orice om normal, mi se zice! dar sunt convinsă că lunile ce urmează, aici, la Timișoara o să-mi placă și mai puțin.

Îmi doresc o primăvară continuă, m-aș mulțumi și cu o toamnă lungă, fie ea și ploioasă. Un loc unde să bată vântul și la 19 grade să sară toți în sandale. Probabil că nu ne-a ieșit figura cu UK pentru că există alte destinații mai aproape de sufletul meu.

Până atunci însă, serios, oameni buni, ce locuiți în orașe departe de mare, ce faceți/ facem vara?

 

 

3

Idei bune să-mi ajungă

Uneori îmi vine câte o idee bună. Știți, una din ălea care atunci când apar deasupra capului meu se strâng norișori și steluțe și artificii. Nu neaparat în ordinea asta, dar înțelegeți ce vreau să spun. M-am gândit că am destule ore de stat peste program cât să-mi iau o zi liberă pe care să i-o dedic lui Ionuț. Mai ales că-i în vacanță. Să facem amândoi ce-i place lui cel mai mult și cel mai mult. Să mergem în parc, sau la cinema, să mâncăm prânzul în oraș și apoi să probăm niște prăjituri noi. Să venim acasă, să citim, poate, poate mai apuc și eu o pagină din vreo carte de-a mea. „Mami, asta-ți place ție să faci și îmi place și mie dar doar uneori. Acum vreau altceva!” mă anunță el și eu aștept cu capul plecat.

– Vreau o zi cum aveam în Grecia !

– Adică la plajă?

– Nu! Cu prietenii mei care vin la noi de dimineața și stau până seara!

Îmi face o listă de vreo opt. Pe mine mă umflă râsul, doar nu-s nebună. O scurtăm la doi și un extra din partea casei ales de mine. Ca-n democrație. Așa că azi am zi liberă de stat acasă și pe lângă Ionuț mai am trei. După ce s-au bătut ca-n codru și au format cele mai improbabile alianțe, s-au băgat sub pat, în cort și tocmai au trimis un mesager după alt sul de hârtie igienică. Nu îndrăznesc să trag perdeaua.

P.S. Au și fluier!

P.S. 2 Nu mai sunt mami, sunt Alexandra.

 

0

de Crăciun

În ultimii opt ani mă prindea pofta de Sărbători de prin octombrie și așteptam și număram zilele până la început de decembrie când veneam acasă. Am petrecut destule finaluri de an departe dar mereu am fost înconjurată de oameni dragi și faini și mereu mi-am spus că nu contează unde sunt atâta timp cât mi-e bine. Dar adevărul e că nici o Sărbătoare de iarnă nu-i ca una petrecute la Cluj sau Timișoara.

Până pe la douăzeci de ani, cu siguranță, Clujul era primul în top. Am puține amintiri legate de Crăciunurile de dinainte de ’89, mai mult frânturi care nu știu de s-au petrecut aievea sau le-am citit undeva. O coadă la aprozar, portocale numărate, bunu drag care asculta radio pe furiș, agitație-n casă – la Timișoara au ieșit oamenii-n stradă și se trage, noi la Cluj, mama și tata la Timișoara, ultimul discurs a lui Ceaușescu văzut la televizor la prietena mea Georgiana, furișat pe scări și dat nas în nas cu un vecin mai mare – „Nu o să-i mai vezi pe ai tăi! Îi împușcă pe toți la Timișoara!” Asta-mi răsună în urechi toată noaptea și următoarele, până-i văd din nou. Următoarele vacanțe de iarnă-s tot la Cluj. Ani buni și mulți sau cel puțin așa păreau atunci. Cu frig de înghețau pietrele, la propriu, cu trei luni înainte hașurate pe calendar, cu așteptare și dor și poftă de revedere prieteni dragi. După trei luni de vară petrecute așteptam cu chef nebun vacanța de iarnă în Grigorescu. Buna ne aștepta cu tot felul de minuni – cornulețe cu gem, cozonac moale și pufos cu nucă, sarmale și cârnați și bomboane de pom. Mai punea și câte o portocală sau mandarine și mereu primeam bani să ne luăm ce vrem noi dar mai bine câte o pijama nouă. Mergeam la colindat – motiv să ne strângem unul la altul și să mâncăm și să râdem și să ne dăm mari când eram îmbiați cu câte un pahar cu vin. Nu-mi amintesc să fi fost ani mulți fără zăpadă, îmi amintesc însă bine de tot iernile albe. Cu sania la Hoia sau pe vreun derdeluș improvizat în fața blocului. Cu râsete și mâini înghețate cu ceai cald băut lângă aragazul din bucătăria lui buna și cu tras cu ochiul în bufetul de lângă. Mai mereu găseai ceva bun acolo.

Apoi am crescut și au urmat Crăciunurile acasă, la Timișoara. Frumoase-s, mai ales de când e și Ionuț în peisaj. Ne facem mare lucru – ne mutăm dintr-o cameră în alta, schimbăm farfuriile de mic dejun cu cele pentru prânz, vin oameni dragi să ne vadă, mergem noi să-i vedem, cadouri pentru pitici, Ionuț se bucură de David și noi de ei.

Anul acesta e primul Crăciun în care nimic nu-mi umbrește zâmbetul până la urechi. Sărbătorile-s la fel ca anul trecut și anul de dinainte. Doar că nu mai plecăm nicăieri când sunt gata. Ne vom întoarce la rutina noastră, dar cu aceiași prieteni dragi aproape. Deocamdată mi-e bine. Ne este bine. Am liniște – zgâlțâită din când în când de te miri ce amintire sau veste supărată, dar e suficientă. Urmează o mică vacanță de stat acasă. De ascultat muzică bună, de ținut în brațe, de mâncare cum doar mama știe să facă, de chițăieli de băieței, de filme și cărți și fețe dragi.

Ceea ce vă dorim și vouă!

adobe-spark

1

Cea mai frumoasă vacanță (concurs)

Am fost cu dor de ducă de când mă știu și poate chiar înainte de asta. Mereu mi-au plăcut călătoriile și drumurile care mă duceau. Mi-am căutat motive de plecare, la început mai aproape și mai apoi mai pe te miri unde; pentru mine nu era și încă nu-i mai mare bucurie decât să aud sunet de valiză închisă și să simt biletul în geantă- de tren, autocar, avion, ce-o fi fost, important era să fie.

Și dusă am fost fără să port după mine doruri, ci doar poftă de umblat, de cunoscut, de necunoscut. Când mă trezeam acasă, eram ca-n cușcă și imediat căutam motive de a o lua din loc, lumea e mare și eu am văzut așa de puține – îmi spuneam și tot eu mă încurajam s-o iau de la capăt.

Vacanța mea de vară din 2007 fusese plănuită încă de la început de an. „Trebuie, mă auzi, trebuie să vezi Grecia!”, îmi spunea draga de Maria, colegă de studii și de colindat. Râdeam eu, și mai mult în sinea mea de parcă știam ce mă așteaptă și am plecat vreo două săptămâni – din mijloc de iunie până-nspre luna lui cuptor. Mă minunam și mă-ntrebam ce-or vedea toți la mare și la soare de nu s-ar mai fi dat duși de acolo, doar mie nu-mi spuneau nimic? Visam la linștea de la Viena  (că-n anul ăla și cel dinainte, acolo-mi petrecusem zilele) și străzi curate și oameni care nu-ți vorbesc neîntrebați. Așteptam să treacă una, două, mai trei zile și să le mulțumesc de dragul cu care m-au primit și chiar a fost frumos, dar gata, e timp de mers înapoi, în lumea mea. Evident, una a fost potriveala de acasă, alta cea din târg, pentru că în film a apărut băiatul cu părul creț și cam acesta a fost finalul.

Da, vacanța-n Grecia a fost de neuitat, e drept. Nu știu ce s-a întâmplat, dar când am plecat de acolo, ceva am lăsat în urmă. Ceva puternic și cu dor de doar la trei zile după plecarea mea, băiatul cu părul creț și-a luat bilet către Viena. O săptămână, decizie spontană, probabil prima (și până acum, ultima) din viața lui. Am privit cu neîncredere (și râs nițel forțat) întreaga poveste – Am început de sus, Ăsta-i nebun? Ce să facă la Viena? O săptămână? apoi m-am domolit și am început să mă obișnuiesc bine de tot cu gândul – mai ales că-mi dăduse câteva săptămâni bune pentru asta. Așa că cinci săptămâni și patru zile de la seara în care mi-a tradus cântece grecești (sincron, nu glumă!) a venit la Viena. Cu o zi mai repede, ca să nu-mi dea timp să mă dezmeticesc. În prima zi am luat orașul la pas. Pe jos, ore-ntregi. Căutând câte o cafenea, loc să ne spunem câte aveam să ne spunem.

Și-am râs și ne-am plimbat mână-n mână de parcă asta făcuserăm toată viața, eu cu el și el cu mine. Începea să-mi spună ceva, îi continuam gândul și chițăiam ca doi copii prostuți, doamne, ce nu mi-aș mai fi dat drumul din îmbrățișarea lui. Clișeu, da, trăiam un clișeu și-mi spunea și-i spuneam, parcă ne știm de când lumea și ce bine e.

Am ieșit la cină-n oraș și ne-a prins noaptea de luni în Viena. Știți cum e o noapte de luni la Viena? Pustie. Goală. Am bătut străduțe din centru, la pas, de mână, sub lună.  Doar eu și el și linște de parcă undeva, cineva a lăsat orașul doar pentru noi.  Nu știu  dacă din toate momentele frumoase din viața mea cu el, unul câte unul pus sub lupă, dacă din toate clipele care încă mă fac să zâmbesc, există vreunul care să-mi strângă sufletul a dor așa de tare ca acela.

A fost o săptămână în care am știut că-i el și el a fost mereu, o vacanță într-un oraș pe care-l numeam „acasă” și ce frumos, a fost nevoie de-o vacanță acasă ca să-mi dau seama că acasă-i el.

Am vrut să vă povestesc și vouă – care a fost până la urmă cea mai frumoasă vacanță a noastră – pentru că tocmai am participat la concursul momondo.

#calatoriideneuitat

Multe-s locurile unde aș vrea să ajungem, în doi, sau trei. La Viena putem ajunge oricând, aruncătură de băț ne e. Însă pe lista noastră, una-i destinația de top, că n-am fost nici eu, nici el și tare-am merge împreună. Paris. Clișeu, ca toate-n poveste, dar cui îi pasă, când e așa de frumos?

Puteți câștiga și voi – cititorii și eu – povestitoarea, o vacanță în valoare de 1000 de euro. Ce trebuie să faceți? Sa lăsați un comentariu la acest articol, în care să-mi spuneți:

  • despre o călătorie de neuitat
  • să menționați destinația favorită și
  • să puneți linkul către momondo.ro (link-ul cu biletele de avion găsite spre destinația de la punctul 2).
  • să dați mai departe povestea mea 🙂

 

1

De sezon

Pentru că de astăzi și până marți avem parte de temperaturi serioase (eu m-aș lega de aerul condiționat și aș da p-afară în septembrie!) mi-am amintit de poveștile mele despre Evia. Că tot mi-au trebuit șapte ani până să-mi vină cheful să vă povestesc și vouă pe unde-mi petrec eu verile (și viața).

Așa că dacă tot sunteți în căutare de destinații de vacanță – la un ceas de Atena puteți să vă bucurați de mare, soare, verde și mâncare bune. Găsiți textele mele despre insula Evia aici, aici și aici.

Evident, pentru orice întrebări, vă stau cu drag la dispoziție!

  

0

Prima serbare

Mie mi-au plăcut mereu serbările. Da, citiți bine. Serbările ălea clasice de la grădi cu recitat de poezii și cântat și dat în spectacol. Aș fi spus replicile fiecărui coleg de mi s-ar fi cerut, mai ales că majoritatea era clar că nu aveau stofă de scenă și-i apuca rușinea în fața publicului. Nu-mi amintesc să fi avut astfel de probleme, chiar din contră. Mama își amintește cum le țineam companie în mașină, în veșnicele călătorii pe traseul Timișoara – Cluj și le recitam întreg programul de serbare, pe voci și cu intonație. Ce mai, îmi plăcea la nebunie. Și încă-mi place. Evident, sunt convinsă că pentru un copil de nici șase ani treaba asta poate fi extrem de stresantă (nu toți copiii vor să iasă-n față la fel cum nu toți oamenii mari sunt în stare să vorbească în fața unui public numeros). Și chiar mi se pare de-a dreptul teribil să-i pui să se maimuțărească și de vor și mai ales de nu vor pentru a fi aplaudați de zeci de adulți, majoritatea necunoscuți. Simțiți nu-i așa, că încerc să fiu empatică – dar nu-mi prea iese, mie chiar îmi plăceau serbările! Colac peste pupăză, ironie, am un copil care evită pe cât poate astfel de ieșiri în public. Așa, ca să mă învăț minte, seamănă cu ta-su!

Când am ajuns la grădinița unde merge deja de trei ani, am aflat că ei nu  au serbări în sensul „ăla” al cuvântului. De obicei evenimentul de încheiere de an sau semestru se desfășura într-un cadru informal, mai ales în grupele mici. În primul an la grădi, adică grupa de vârstă 3-4 nu au organizat nimic special. O întâlnire cu părinții, fiecare a dus câte o gustare sau prăjituri, muzică, povești. A fost perfect. Copiii s-au jucat cu ai lor colegi, părinții au stat la taclale. În anul următor, la grupa 4-5, pre pregătitoarea adică, copiii au pregătit un spectacol de dans, alături de educatoare. N-am participat pentru că Ionuț a refuzat categoric. Nimeni nu l-a presat, nimeni nu l-a bătut la cap/ șantajat. Vrei măcar să mergem să-i vedem ce fac colegii tăi? Nu, nici gând! a fost răspunsul lui fără drept de apel și i-am dat pace.

Anul ăsta, surpriză: a fost primul care s-a înscris la serbare. „O să fiu muzicant din Grecia Antică și o să port o haină de pe vremuri și am și harpă! Vreau să facem și niște monezi de aur!”, a venit el într-un suflet să-mi spună. Repetiții, veselie, emoții. Ieri a avut loc spectacolul. Dans, fără vorbe, fără ieșit la înaintare, fără stres, undeva pe malul mării, mai mare dragul să te bucuri de final de an. Până-n ultima clipă am crezut că renunță, eram sigură că o să vadă spectacolul de la mine din brațe. Ei bine, m-am înșelat. S-a dus singur la prietenii lui, a făcut ce a avut de făcut, nițel cam în lumea lui și fără prea mult elan, dar cui îi pasă?

În drum spre casă – dialog, că nu mă pot abține.

– A fost fain ce ați făcut. Dar mi s-a părut mie sau n-ai prea avut chef?

– O, nu, am avut chef, doar că am fost obosit. Atâta lume în jur mă obosește.

– Dar ți-a plăcut? Vezi, asta ai fi făcut și anul trecut dacă participai la serbare… Nu-i mare lucru…

– Anul trecut n-am fost pregătit pentru așa ceva!

Are dreptate, până la urmă el știe când e gata ori ba. Voi cum ați petrecut la serbările de anul ăsta?

13467448_10153457657540927_1136705723_o