0

Sens opus

Unul dintre lucrurile care-mi plăceau la nebunie când eram în Grecia, era să aștept valiza de la mama. Plină cu te miri ce, muream de nerăbdare să ajung acasă și să o deschid. Cărți comandate de mine, batoane de ciocolată, Eugenii, câte un ou cu surprize pentru Ionuț, borcane de zacuscă sau pur si simplu ceva de acasă. Și văd că bucuriile mărunte se țin de mine.

Duminica asta ne așteptau acasă pachetele din sens opus. A înghesuit soacră-mea în două cutii de de-abia le-au urnit, coșurile mele care abia așteaptă să fie umplute, oregano și mușețel din grădină, biscuiți de casă și tot felul de alte nimicuri, dar Doamne, ce ne-am mai bucurat.  Mi-a trimis ceai de mentă – tot din grădină și caramele pentru Ionuț. Dulceață de portocale și smochine. Bulion, da, din acela făcut din roșii din grădina lor și tot felul de plante care mi-au umplut cămara de arome.

Ne întreabă ce mai vrem și eu mi-am dat seama că-s multe chestiile de care mi-e dor – știu, știu, am oftat și am bombanit vreme îndelungată iar acum, hop, sar cu dorul. Nu, nu-i din acela de m-ar duce înapoi, dar simt că mă vindec, și-ncet încet îmi vine gând cu drag de ei și vine și pofta de vacanță acolo, unde cândva o numeam acasă.

Dar până acolo-i cale lungă și simt că-i loc de multe cutii și valize …

 

Anunțuri
5

Valiza, valijoara mea…

O dată pe lună, îmi aștept valiza din România. Am descoperit modalitatea asta – relativ ieftină de a primi pachet de acasă (cealaltă „acasă”!) în urmă cu un an și de atunci, nu mă mai satur. Serios. Nu neaparat pentru că aș aștepta mare lucru – de multe ori sunt hainele care nu-mi încap în bagaj și rămân acolo sau munți de cărți pe care le cumpăr și îmi încarcă peste 20 de kilograme geamantanele. Dar e ideea, ideea de a primi ceva de la ai mei, de departe. Așteptarea. Vai, ce-mi place!

Marțea, pentru că marțea e ziua în care autocarul de la Timișoara trece pe la noi, în drum spre Atena, ne pregătim de dimineață. Ionuț vrea să vină cu mine, e prieten bun cu ritualul. Așa că știe că-i zi scurtă la grădiniță, că venim repede acasă, să-mbucăm ceva și ne pornim înspre locul de întâlnire. E cale de vreo 20 de minute cu mașina, parcăm într-o benzinărie și așteptăm. Câteodată mai mult, alteori chiar deloc. Preluăm valiza, uneori trimitem alta-n loc. Și apoi, de cele mai multe ori, uităm de răbdare și o deschidem. Cum ziceam, nu-i mare lucru, mai bine de trei sferturi din conținut îl cunoaștem deja. Restul, ei, restu-i bucuria. Câte un ou de ciocolată, câte o pungă de faină de mălai. Mi-e dor, ce să fac? Cărți cadou – pe care le comand de aici, dar le trimit la ridicat și achitat, acolo, câte o frântură de acasă. Ceva-n plus, pe care nu-l așteptăm. Ieri, pentru Ionuț, au fost boxeri cu mașinuțe („Mami, buni Maia-i tare faină!”) și două cărți pe care le citim tot de două ori. Pentru că-s două și pentru că, Ionuț. Pentru mine, o cutie de ciocolată. Nimicuri dragi ce ne-au înveselit ziua și mi-au alinat dorul. Voi, aveți valize din ăstea? Ce vă fac să oftați de bine ce-i?