3

Vine vara. Sau mai bine nu.

Azi mi-a sărit printre rânduri prognoza meteo pentru vara care urmează. Care-n Grecia a început deja de mai bine de două săptămâni dar care aici, din fericire, se lasă încă așteptată și întinsă de o primăvară fix pe gustul meu. Cică urmează zile grele – caniculă, soare, prea mult soare, temperaturi sinistre (mă scuzați, dar pentru mine tot ce sare de 25 e din categoria coșmar!) o vară lungă și uscată.

Cred că e cazul să recunosc. Sunt unul dintre oamenii (puțini probabil) care nu-s prieteni cu vara. Nu-mi plac temperaturile ridicate, nu-s prietenă nici cu soarele și după opt ani de Grecia la toate necazurile ăstea se mai adaugă unul: nu mai știu cum e să trăiești o vară departe de mare (dar o să aflu în curând, nu-i așa?). Și acolo mă chinuiam cu 37-le și 38-ul, uneori chiar zile-ntregi cu 39 de grade dar dacă marea-i aproape parcă nici lupta nu-i așa de greu de dus. Îmi petreceam lunile – din mai până-n octombrie, pe o plajă, sub umbrelă. Nu-mi plăcea la nebunie – știu, sună ciudat pentru orice om normal, mi se zice! dar sunt convinsă că lunile ce urmează, aici, la Timișoara o să-mi placă și mai puțin.

Îmi doresc o primăvară continuă, m-aș mulțumi și cu o toamnă lungă, fie ea și ploioasă. Un loc unde să bată vântul și la 19 grade să sară toți în sandale. Probabil că nu ne-a ieșit figura cu UK pentru că există alte destinații mai aproape de sufletul meu.

Până atunci însă, serios, oameni buni, ce locuiți în orașe departe de mare, ce faceți/ facem vara?

 

 

1

Cea mai frumoasă vacanță (concurs)

Am fost cu dor de ducă de când mă știu și poate chiar înainte de asta. Mereu mi-au plăcut călătoriile și drumurile care mă duceau. Mi-am căutat motive de plecare, la început mai aproape și mai apoi mai pe te miri unde; pentru mine nu era și încă nu-i mai mare bucurie decât să aud sunet de valiză închisă și să simt biletul în geantă- de tren, autocar, avion, ce-o fi fost, important era să fie.

Și dusă am fost fără să port după mine doruri, ci doar poftă de umblat, de cunoscut, de necunoscut. Când mă trezeam acasă, eram ca-n cușcă și imediat căutam motive de a o lua din loc, lumea e mare și eu am văzut așa de puține – îmi spuneam și tot eu mă încurajam s-o iau de la capăt.

Vacanța mea de vară din 2007 fusese plănuită încă de la început de an. „Trebuie, mă auzi, trebuie să vezi Grecia!”, îmi spunea draga de Maria, colegă de studii și de colindat. Râdeam eu, și mai mult în sinea mea de parcă știam ce mă așteaptă și am plecat vreo două săptămâni – din mijloc de iunie până-nspre luna lui cuptor. Mă minunam și mă-ntrebam ce-or vedea toți la mare și la soare de nu s-ar mai fi dat duși de acolo, doar mie nu-mi spuneau nimic? Visam la linștea de la Viena  (că-n anul ăla și cel dinainte, acolo-mi petrecusem zilele) și străzi curate și oameni care nu-ți vorbesc neîntrebați. Așteptam să treacă una, două, mai trei zile și să le mulțumesc de dragul cu care m-au primit și chiar a fost frumos, dar gata, e timp de mers înapoi, în lumea mea. Evident, una a fost potriveala de acasă, alta cea din târg, pentru că în film a apărut băiatul cu părul creț și cam acesta a fost finalul.

Da, vacanța-n Grecia a fost de neuitat, e drept. Nu știu ce s-a întâmplat, dar când am plecat de acolo, ceva am lăsat în urmă. Ceva puternic și cu dor de doar la trei zile după plecarea mea, băiatul cu părul creț și-a luat bilet către Viena. O săptămână, decizie spontană, probabil prima (și până acum, ultima) din viața lui. Am privit cu neîncredere (și râs nițel forțat) întreaga poveste – Am început de sus, Ăsta-i nebun? Ce să facă la Viena? O săptămână? apoi m-am domolit și am început să mă obișnuiesc bine de tot cu gândul – mai ales că-mi dăduse câteva săptămâni bune pentru asta. Așa că cinci săptămâni și patru zile de la seara în care mi-a tradus cântece grecești (sincron, nu glumă!) a venit la Viena. Cu o zi mai repede, ca să nu-mi dea timp să mă dezmeticesc. În prima zi am luat orașul la pas. Pe jos, ore-ntregi. Căutând câte o cafenea, loc să ne spunem câte aveam să ne spunem.

Și-am râs și ne-am plimbat mână-n mână de parcă asta făcuserăm toată viața, eu cu el și el cu mine. Începea să-mi spună ceva, îi continuam gândul și chițăiam ca doi copii prostuți, doamne, ce nu mi-aș mai fi dat drumul din îmbrățișarea lui. Clișeu, da, trăiam un clișeu și-mi spunea și-i spuneam, parcă ne știm de când lumea și ce bine e.

Am ieșit la cină-n oraș și ne-a prins noaptea de luni în Viena. Știți cum e o noapte de luni la Viena? Pustie. Goală. Am bătut străduțe din centru, la pas, de mână, sub lună.  Doar eu și el și linște de parcă undeva, cineva a lăsat orașul doar pentru noi.  Nu știu  dacă din toate momentele frumoase din viața mea cu el, unul câte unul pus sub lupă, dacă din toate clipele care încă mă fac să zâmbesc, există vreunul care să-mi strângă sufletul a dor așa de tare ca acela.

A fost o săptămână în care am știut că-i el și el a fost mereu, o vacanță într-un oraș pe care-l numeam „acasă” și ce frumos, a fost nevoie de-o vacanță acasă ca să-mi dau seama că acasă-i el.

Am vrut să vă povestesc și vouă – care a fost până la urmă cea mai frumoasă vacanță a noastră – pentru că tocmai am participat la concursul momondo.

#calatoriideneuitat

Multe-s locurile unde aș vrea să ajungem, în doi, sau trei. La Viena putem ajunge oricând, aruncătură de băț ne e. Însă pe lista noastră, una-i destinația de top, că n-am fost nici eu, nici el și tare-am merge împreună. Paris. Clișeu, ca toate-n poveste, dar cui îi pasă, când e așa de frumos?

Puteți câștiga și voi – cititorii și eu – povestitoarea, o vacanță în valoare de 1000 de euro. Ce trebuie să faceți? Sa lăsați un comentariu la acest articol, în care să-mi spuneți:

  • despre o călătorie de neuitat
  • să menționați destinația favorită și
  • să puneți linkul către momondo.ro (link-ul cu biletele de avion găsite spre destinația de la punctul 2).
  • să dați mai departe povestea mea 🙂

 

3

Zgomot

Nu cred că există neam de oameni mai gălăgioși decât ăștia printre care mi-e dat să trăiesc. În Grecia conceptul de liniște e inexistent. Veșnic se aude pe fundal un murmurat (ăsta în cel mai bun caz!) un zgmot, ceva, oricât de mic, liniștea nu poate doar să fie. Nu, nici vorbă. M-am trezit cu capsa pusă – era deja de ieri, dar azi îi apăsată tare. Vecinii de la blocul din spate – că aici toate-s lipite unele de altele, dacă mă întind puțin pot deschide frigiderul de peste drum! sunt al naibii de matinali. Mai ales la sfârșit de săptămână. Și-s darnici, vor să împartă cu toată lumea. Așa că ies pe balcon și vorbesc între ei. În zilele (lor) bune unul coboară și vorbesc așa, de la distanță. Azi cineva avea un bebeluș în brațe și o doamnă care era deja jos vorbea cu micuța. Pe ton din ăla miorlăito-bebelușesc. Am pus perna-n cap dar degeaba, m-a zgâriat. Și stau ele și vorbesc așa vreun sfert de oră după care cea de sus o invită pe cea de jos, sus. Unde-și continuă discuția, în casă, dar tare. Uneori chiar am impresia că femeilor ăstora li s-a stricat butonul de volum. Dacă au avut vreodată.

Pe stradă, la cafea, pe plajă, peste tot. Toți vorbesc tare. Și repede. Și tare. Am dat peste o plajă de vis anul trecut. Minunea a ținut zece minute – până au apărut două doamne. Cu veșnicele cafele reci, șezlonguri și umbrelă. Când e liniște undeva și deschizi gura sunetul parcă-i mai puternic. Măcar de-aș fi fost struț. Puneți nabii mâna pe o carte. Dormiți. Bucurați-vă de natură. Tăceți. Sau dacă nu, pentru că eu dintre toți știu cel mai bine ce greu e să taci, vorbiți mai încet!!!

La locul de joacă, toată lumea țipă. În cafeneaua de lângă locul de joacă nu-ți auzi nici gândurile. Și pe când intri-n ritm și de obișnuiești cu gurile care nu tac, cineva țipă la vreun copil.

Pe stradă, Doamne, să nu te nimerești între oameni ce se întâlnesc întâmplător pe stradă. Vrei nu vrei, afli tot. Nimeni dar nimeni, absolut nimeni nu știe să-și domolească sonorul. Se salută din mașini, vorbesc din mers, oh, de câte ori n-a stat circulația-n loc pentru că șoferul tocmai l-a recunoscut pe pieton. Toți vorbesc, nimeni nu tace.

Vara-i mai rea ca toate. Ferestre deschise, motociclete turate, mașini cu muzica de-ți sparge și ultimul nerv rămas, oameni care au de zis, de spus, de povestit, parcă treziți din hibernare. Noaptea-i gălăgie, ziua-i gălăgie, nu rămâne nici un loc în care să-ți poți pune ordine-n cap. Nicăieri.

Sau?

38 de grade la umbră ieri, în drum spre grădinița lui Ionuț. Simt că mă ia cu leșin nu alta. Mi-e capul plin de povești și planuri și idei, afară zumzetul permanent în combinație cu canicula mă doboară. Intru în prima biserică. Oh știu ce-o să ziceți acum. Dar mie-mi place mult liniștea de acolo. Mă ajută să-mi limpezesc mintea. Și e răcoare. Și mirosul de tămâie îmi amintește de casă și de Nana.

Mă așez două minute pe un scaun. Respir adânc și mă relaxez. O secundă? Două? Se aud voci. Două doamne-s așezate mai în față. Stau de povești ca pe-o bancă-n parc. Și zic și zic până simt cum îmi vine să răbufnesc. Nu există loc în care să te aduni. Nicăieri. Nu aici.

0

Prima serbare

Mie mi-au plăcut mereu serbările. Da, citiți bine. Serbările ălea clasice de la grădi cu recitat de poezii și cântat și dat în spectacol. Aș fi spus replicile fiecărui coleg de mi s-ar fi cerut, mai ales că majoritatea era clar că nu aveau stofă de scenă și-i apuca rușinea în fața publicului. Nu-mi amintesc să fi avut astfel de probleme, chiar din contră. Mama își amintește cum le țineam companie în mașină, în veșnicele călătorii pe traseul Timișoara – Cluj și le recitam întreg programul de serbare, pe voci și cu intonație. Ce mai, îmi plăcea la nebunie. Și încă-mi place. Evident, sunt convinsă că pentru un copil de nici șase ani treaba asta poate fi extrem de stresantă (nu toți copiii vor să iasă-n față la fel cum nu toți oamenii mari sunt în stare să vorbească în fața unui public numeros). Și chiar mi se pare de-a dreptul teribil să-i pui să se maimuțărească și de vor și mai ales de nu vor pentru a fi aplaudați de zeci de adulți, majoritatea necunoscuți. Simțiți nu-i așa, că încerc să fiu empatică – dar nu-mi prea iese, mie chiar îmi plăceau serbările! Colac peste pupăză, ironie, am un copil care evită pe cât poate astfel de ieșiri în public. Așa, ca să mă învăț minte, seamănă cu ta-su!

Când am ajuns la grădinița unde merge deja de trei ani, am aflat că ei nu  au serbări în sensul „ăla” al cuvântului. De obicei evenimentul de încheiere de an sau semestru se desfășura într-un cadru informal, mai ales în grupele mici. În primul an la grădi, adică grupa de vârstă 3-4 nu au organizat nimic special. O întâlnire cu părinții, fiecare a dus câte o gustare sau prăjituri, muzică, povești. A fost perfect. Copiii s-au jucat cu ai lor colegi, părinții au stat la taclale. În anul următor, la grupa 4-5, pre pregătitoarea adică, copiii au pregătit un spectacol de dans, alături de educatoare. N-am participat pentru că Ionuț a refuzat categoric. Nimeni nu l-a presat, nimeni nu l-a bătut la cap/ șantajat. Vrei măcar să mergem să-i vedem ce fac colegii tăi? Nu, nici gând! a fost răspunsul lui fără drept de apel și i-am dat pace.

Anul ăsta, surpriză: a fost primul care s-a înscris la serbare. „O să fiu muzicant din Grecia Antică și o să port o haină de pe vremuri și am și harpă! Vreau să facem și niște monezi de aur!”, a venit el într-un suflet să-mi spună. Repetiții, veselie, emoții. Ieri a avut loc spectacolul. Dans, fără vorbe, fără ieșit la înaintare, fără stres, undeva pe malul mării, mai mare dragul să te bucuri de final de an. Până-n ultima clipă am crezut că renunță, eram sigură că o să vadă spectacolul de la mine din brațe. Ei bine, m-am înșelat. S-a dus singur la prietenii lui, a făcut ce a avut de făcut, nițel cam în lumea lui și fără prea mult elan, dar cui îi pasă?

În drum spre casă – dialog, că nu mă pot abține.

– A fost fain ce ați făcut. Dar mi s-a părut mie sau n-ai prea avut chef?

– O, nu, am avut chef, doar că am fost obosit. Atâta lume în jur mă obosește.

– Dar ți-a plăcut? Vezi, asta ai fi făcut și anul trecut dacă participai la serbare… Nu-i mare lucru…

– Anul trecut n-am fost pregătit pentru așa ceva!

Are dreptate, până la urmă el știe când e gata ori ba. Voi cum ați petrecut la serbările de anul ăsta?

13467448_10153457657540927_1136705723_o

2

Noaptea la cort

Ionuț mi-a spus zilele trecute că asta a fost cu siguranță cea mai frumoasă vară. Musafiri peste musafiri, oameni dragi nouă, zile lungi la plajă și mare cu apă turcoaz, castele de nisip, povești până noaptea târziu. Ultimele zile de vacanță pe care le petrecem la Timișoara. Însă, cireașa de pe tort, zice el, a fost excursia cu cortul.

Am avut emoții, recunosc. Pentru că-l știu – cum își adoră programul și ritualurile – mă temeam să nu mă pună să pornesc spre casă în miez de noapte. Pentru că nu mergeam singuri, ci-n gașcă cu alți copii, pentru că n-am mai montat cort pe plajă și nici nu știam la ce să mă aștept. Emoții nefondate – doar vântul ne-a dat de furcă. A vâjâit toată ziua și noaptea parcă a prins și mai mult avânt. Se scutura cortul nostru și odată cu el gândurile mele negre, că ne-a lua vântul pe sus, că se va rupe în miez de noapte, ce-om face? Până la urmă nu s-a întâmplat nimic, Ionuț a sforăit neîntors până dimineața aproape de 8, eu am fost cam nedormită și șifonată dar am avut parte de un răsărit ce a spălat păcatele vijeliei.

Concluzii? Ne-a plăcut dar mai ales, i-a plăcut. Să privească stelele, să se plimbe pe plajă noaptea, să se trezească și să-și ducă joaca de unde a lăsat-o cu o seară înainte. Eu aș mai fi stat o seară și i-am promis că la anul petrecem câteva zile-n șir. Încercăm acum să-l convingem și pe ta-su că e fain și merită să faci măcar o dată pe vară câte una din asta.

Voi ce experiențe cu cortul aveți cu copiii?

IMG_7626

IMG_7655

IMG_7665

IMG_7670

3

Evia (3)

Am povestit despre Xalkida, despre zona de nord a Eviei dar am păstrat cireașa de pe tort pentru final. Centrul Eviei, pe partea de est, e de departe cea mai frumoasă zonă. Are verde – așa ca-n nord, dar plajele sunt stâncoase și peisajele-s demne de pus în ramă. Din Xalkida drumu-i bun. Până la cea mai apropiată plajă faci maxim un ceas și vreun alt sfert dar merită fiecare secundă petrecută-n mașină.

Korasida e plaja mea de suflet. Venim aici în fiecare vară de cel puțin 10-15 ori. Plaja e întinsă, cu pietre albe și o mare cu trei nuanțe de albastru. În timpul săptămânii e aproape goală și te poți așeza în voie, la umbră. Tavernele, trei sau patru la număr sunt la câțiva pași distanță – noi o preferăm pe ultima din șir, suntem de-ai casei și cu mâna pe inimă vă spun, au cea mai bună plăcintă cu brânză din Evia!

IMG_6632

IMG_6622

La câțiva kilometri de Korasida e plaja Kalamos. Sunt de fapt două: una cu pietricele mărunte și albe și imediat lângă ea, despărțite de o stâncă, o altă plajă cu nisip auriu. Plaja asta e tot mai la modă în ultimii ani așa că la final de săpămână nu o să găsiți loc de parcare. De luni până joi însă, e mai mare dragul să petreci o zi acolo.

Picture 032

Între Korasida și Kalamos e o minune mică, o bijuterie ascunsă și doar pentru cunoscători. O plajă cu pădure-n spate, umbră cât cuprinde și nisip moale și fin. Noi am găsit-o din întâmplare – așa cum găsești majoritatea plajelor ăstora.

Bild 050

Bild 055

Bild 014

Mai spre sud, un fel de centru sud, e plaja de la Zarakes. Am nimerit ca orbii Brăila locul ăla, acum vreo 7 ani. Eu, crețul și încă vreo trei oameni, amețiți de fericire că am găsit așa un loc. Pe după amiază a apărut și o rulotă cu mâncare. Între timp și câțiva ani mai târziu, plaja e tot acolo, tot frumoasă dar foarte cunoscută și vizitată.

Bild 061

Ăstea-s doar câteva. Pe lângă ele, alte zeci la care n-am reușit să ajung încă. Sunt multe la care ai acces doar dacă ai poftă de cățărat și la fel de multe la care ajungi doar daca ai barcă.

Urmează să vă povestesc despre sudul Eviei – pe care l-am explorat foarte puțin dar e-n plan. Și pentru că m-ați întrebat: dacă n-ai chef de venit cu mașina, varianta cea mai bună e zborul până la Atena și o mașină închiriată chiar din aeroport. De acolo până-n Xalkida sunt cam 100km pe autostradă și de aici… drumul e deschis 🙂

16

Evia (2)

E vară cu adevărat și-n Grecia. Anul ăsta am avut parte de vreme capricioasă, am făcut prima vizită la plaja de-abia la mijlocul lui mai și-n iunie am avut parte de temperaturi sub 25 de grade și ploaie. Ceea ce o fi normal pentru restul Europei, dar cu siguranță-i o ciudățenie aici.

Dar acum e vară cu adevărat. Au început concediile, ceea ce face ca plajele despre care v-am povestit data trecută să fie de nevizitat. Cel puțin de noi. Pornim în aventuri mai îndepărtate, ne petrecem duminicile în locuri de puțini știute, și revenim în orașul toropit doar la orele serii.

Nordul Eviei, calculat de la Xalkida în sus, e verde. E partea mea preferată de insulă, locul unde ne-am petrecut concediile în ultimii ani. Bucata de insula unde-mi trimit prietenii. E de vis. Din nord, nord, de la Agios Giorgos (cam trei ore de mers cu mașina din Xalkida, sau un ceas cu ferry-ul dacă treci de la Ahladi sau Glyfa) pe la Aidipsos – un fel de Băile Felix de la noi, ocolești toată curbura insulei, pe partea de nord, înspre Pefki. E o zonă de vis, cu dealuri înverzite, piscuri ce parcă ating cerul și o mare albastră, albastră. Noi am locuit undeva lângă Pefki, la o pensiune tare simpatică și făceam zi de zi excursii la plaje una mai frumoasă ca alta. De te pornești din România, drumul e destul de lung – de la București până la Glyfa (în estul Lamiei) în jur de 900 de kilometri.

Și pe stânga și pe dreapta ai plaje una și una și să traversezi nordul Eviei de la est la vest nu e mare lucru. În jur de o oră, o oră jumătate. Dimineața poți face baie la una din plajele din golful Eviei și după amiaza în Marea Egee.

Destul cu vorba, haideți să vă dau exemple. Asta-i făcută la Pefki. În urmă cu vreo 2 ani, una dintre cele mai simpatice vacanțe în 3.

IMG_5431

Aidipsos (Edipsos) e cum ziceam un fel de Băile Felix sau Govora de la noi. Hoteluri cu spa, pensionari la fiecare colț dar per total un loc simpatic de vizitat. Am gasit o cantină – împinge tava cu cea mai bună mâncare pe care mi-a fost dat s-o gust într-o vacanță!

IMG_5465

Asta-i o plajă descoperită la întâmplare. Pe lângă Pefki.

IMG_5554

Și aici am ajuns tot din întâmplare. E undeva între Agios Giorgios și Aidipso, o plajă cu beach bar și muzică faină. Cel puțin peste asta am dat în urmă cu doi ani.

IMG_5485

De te ții de drum pe partea de est, la Marea Egee, după Vasilika – un vis! ajungi la Agia Anna și Pili. Agia Anna e o plajă lungă de aproape 9 km, preferata păriniților mei când ajung pe aici. Noi însă avem un loc secret, o plajă ascunsă privirilor. Nu vă pot spune unde-i, nu că n-as vrea, dar nici eu nu știu sigur cum s-ajung acolo. Ca asta sunt multe și toate greu accesibile ceea ce le face și mai dorite. Puteți să spuneți că-i moft, că vă cred și sunt de acord cu voi.

Plaja de la Pili e perfectă pentru familiile cu copii. Apa curată, nisip, șezlonguri și cafea. E numai bună mai ales până la mijlocul lui iulie (adică înainte de concedii)

IMG_2327

Asta-i plaja secretă de care vă ziceam. E mică, mică și perfectă. Ionuț nu e de acord cu titul de perfectă. Una perfectă ar fi cu nisip, asta e doar ok.

IMG_5992

Pe partea de vest, mie una mi-e cunoscut doar Limni, un sătuc simpatic cu plaje multe și una mai frumoasă ca alta.

IMG_7653

Data viitoare vă povestesc despre plajele din Evia centrală cu tot cu cele două preferate!