0

Ca frații (cum n-au fost surorile)

Relația mea cu sor-mea a fost mereu un fel de joacă de-a șoarecele și pisica. În care eu eram pisica sau cel puțin am fost până a băgat foarfeca în părul meu, la propriu. Nu mai știu care a fost reacția mea când am aflat că e pe drum o soră și că nu voi mai fi singură (niciodată) dar privind în urmă, am impresia că bucuria n-a dat p-afară.

Când era mică, mică știu sigur că am avut o tentativă de a o ridica din pat, s-o iau în brațe și s-o duc undeva. Cică plângea și ăsta o fost motivul. Bine că m-a prins mama la timp. Când a mai crescut, o căpăceam cu fiecare ocazie. Tras de păr, picioare date pe sub masă, să nu pună mâna pe nimic din ce era al meu, să nu dorească nimic, să nu poftească nimic, să nu miște, să nu respire. Era blândă biata și moale și rotundă și nu prea-mi ieșea din vorbă. Mai avea și episoade (scurte, ce-i drept) de revolta pe care le îmblânzeam cu câte o amenințare sau una peste cap. Știu, sună tragic și pentru ea chiar era. Pe lângă asta, cam toata copilăria ei am fost dată drept exemplu, explodam de atâta seriozitate. Dar meritul pentru asta nu-l am eu ci e o treabă ce intra în categoria tâmpenilor făcute de ai mei.

Îmi amintesc că seară de seară – pe vremea aia dormeam împreună, într-un pat, o pocneam pe sub pătură. Pentru că se mișca, se foia, respira. Nu cred că i-a fost ușor. Nici mie. Mama mi-o băga pe gât cu fiecare ocazie, ia-o cu tine în oraș, scoate-o-n lume, și toate ăstea culminau cu nu te duci nicăieri de nu o iei și pe sor-ta cu tine. O luam – dar știa biata deja că trebuie să stea cu câțiva pași mai în spate, să nu deschidă gura, să fie invizibilă. Când și-a luat carnetul, condiționam ieșirea cu noi de poziția ei de șofer. Și câte și mai câte, mărunte dar al naibii de afurisite. M-a prins și ea la un moment dat, pe scaunul de frizerie, m-a tuns de aici, m-a tuns de acolo până m-am trezit că arăt ca o veveriță și nu mai aveam ce face. Am înghițit în sec. O meritam.

În ăia doi ani pe care i-am trăit împreună la Viena în loc să-mi plătească tot chinul prin care a trecut, mi-a călcat și haine și mă aștepta duminică de duminică cu supă de pui și pireu de cartofi ca la mama acasă. Mai mereu lăsa câte ceva dulce-n frigider și voia să știe pe unde sunt, să nu care cumva să mă fure cineva. Comenta când ieșeam în oraș, comenta când veneam, și acum e clar: ăla a fost momentul în care am schimbat puțin rolurile – atât cât să lăsăm o urmă de echilibru să-și facă loc în viața noastră.

Acum suntem bine. Ne vedem și suficient de rar cât să nu dăm în plictiseală și pe mine să mă mănânce-n palmă să-i mai trag câte una. Obiceiurile proaste mor greu. Mai primesc din când în când câte un mesaj cu poze cu haine – care se potrivesc mai bine? Sau cu câte un covor – arată fain aici? Chestii pe care le fac probabil toți frații mai mici din lume. Mici și nesiguri. Chiar de-i comentez de fiecare dată – ce scriam mai sus, faza cu obiceurile proaste? îmi place la nebunie că mă întreabă. Tot io-s aia mare.

Ce-i mai fain și mai fain însă în toată nebunia asta e faptul că ai noștri pitici se au mai bine ca frații. Ionuț îl iubește pe David, David îl iubește pe Ionuț. Nu, nu sunt verișori, sunt mai mult de atât, sunt cei mai buni prieteni, sunt frații pe care  nu-i au.

-Mami, știi că pe tine te iubesc cel mai mult în lumea asta? Adică tu ești prima! îmi șoptește Ion la ureche. Dar mai știi ceva? Și pe David îl iubesc la fel de mult cum te iubesc pe tine. Doar pe voi doi vă iubesc pe primul loc. Și apoi și pe ceilalți…

Îi văd cum se joacă, se îmbrățișează, de se ceartă încearcă să facă repede pace. Sunt așa de luminoși împreună. Fericiți, cu gurile până la urechi. Se caută, duc dorul unui altuia, fac planuri de împreună pentru totdeauna. Ei au ce n-am avut noi. Și-i bine.

1501840_10151725609205927_1392487261_n

 

0

Primavară-n suflet

Trec printr-o perioadă bună. În care încerc să fac pace cu mine și cu cei din jur, să las la o parte gândurile urâte și tristețile de orice fel. Probabil că mi se trage de la escapada la Berlin. Sau de la mirosu de frezii din casă. Cert e că în ultima vreme caut în mine ce nu-mi place și cârcotesc despre alții și ce surpriză: am găsit. Ascunse și pitite, trăsături și reacții și frânturi de comportament. „Cine zice, ăla îi!” spune un om drag mie și câtă dreptate are. Așa că am decis să o iau la pas, la pas mărunt. Fiecare-n treaba lui și eu cu mintea curată de orice supărări. În ordinea asta de idei, am zis să fac pace și cu jumătatea de familie din partea crețului. Nevasta fratelui, un fel de „așa nu” pe tocuri. Dar până la urmă, cine-s eu să decid de așa nu-ul meu e mai bun decât al altora? După cinci ani în care ne-am evitat elegant (sau nu prea) și ne-am întâlnit doar la ocazii, am profitat de ziua lui Ionuț și am chemat-o cu tot cu verișiorii la noi. Au fost bolnavi, așa că am amânat întâlnirea pe zile mai bune. Și se face că ieri, printre altele, mă roagă să stau cu cel mic până ea și cea mare merg la cinema. Și apoi, să ne reunim pentru sărbătoare. Pe moment m-am blocat. Pentru că vorbim acum de un copil care m-a văzut de maxim cinci ori în doi ani. Adorabil prunc, cu obraji moi și ochi albaștri. M-am gândit puțin și am zis da, nu pentru că nu pot să spun nu, ci pentru cele spuse de mai sus. Sunt bine, mă simt bine, dau bine. L-a adus, l-a lăsat. Piticul nițel speriat la început – și pe bună dreptate. A plâns puțin. L-a liniștit Ionuț care a profitat de ocazie ca să sape după broasca țestoasă (ce hibernează la noi în balcon).

– Ioane du-te spală-te pe mâini și haideți să vă dau ceva bun.

Între timp ajunge altă prietenă cu a ei fetiță, Ionuț e în extaz. Îl aud cum se grăbește-n baie și odată cu graba…

– Ooooooo oooooo, mami, avem o problemă!

Intru-n baie, Ion e ud din cap până-n picioare, la fel și jumătate de baie și podeaua. Strâng din dinți.

– Ce naiba (ok, pe ăsta l-am scăpat!) se întâmplă aici?

– Mami, am vrut săpunul ăla tare și i-am scăpat farfuria și a stropit apa din robinet pe ea și uită-te ce accident s-a întâmplat!

Cu cealaltă ureche îl aud pe văru-so, o caută pe mama. Îl iau pe Ion pe sus, încerc să nu mă ud, îl dezbrac și-l trimit la el în cameră să-și ia haine.

– Dar mami, e o fetiță acolo, nu pot să merg dezbrăcat!

Mă duc eu și-n drum îl iau și pe cel mic în brațe. Pentru prima dată de când e. Îi place și se-ncolăcește cu mânuțele dolofane. E și Ion îmbrăcat, fetița și verișorul își caută jucării. Ionuț le-a pregătit deja câteva – pentru beleluși! se lasă cu tărăboi când ei le vor pe cele pentru copii mari. Toată distracția se mută-n sufragerie pentru că Ion vrea corabie din perne(le mele!) Casă de nebuni. Sunt cu ochii pe cel mic, pentru că ăsta mare, al meu, se joacă de-a săritul cu parașuta de pe canapea, pe masă și apoi pe jos. (nu, nu e așa de periculos pe cum se aude!) Micuțul cere într-una de mâncare – cică am voie să-i dau biscuiți, pâine sau banană. Vrea și nu știu ce cremă pe care i-o dizolv în lapte cald. Veselie-n toi.

– Ioane, mie-mi place de mor copilul ăsta. Ce zici, îl ținem?
– Măi mami, dar dacă vrem un copil trebuie să-l faci tu. Nu se poate să luăm copiii altor oameni… Adică ne trebuie unul al nostru de la început!

Pleacă fetița, Ion și verișorul își continuă joaca. Sunt topită după el. Vine și mi se urcă-n brațe, vine și Ion. Șterg muci în două direcții.

– Mami, dar de ce se tot suie la tine? Că tu ești mămica mea! Și nu-i mai șterge și lui nasul. Numai năsucul meu!

Îi țin pe amândoi. Vine mătușa cu fetița, Ionuț nu-i vrea duși. Nici ei nu vor. Le pun de mâncare iar la final, Ion și micuțul dansează în bucătărie. Ionuț îl învață să se învârtă și se învârt amândoi. La final, al meu râde (că-mi place mami, cum mă simt amețit!) și celălalt vomită. O dată, de două, de trei, de patru ori. Nu. De cinci. Mie-mi dispare culoarea, Ionuț începe să plângă. Mătușa ne liniștește – așa pățește când are muci mulți! Mă umflă râsul. Acu’ vreo doi ani, într-una din primele zile ale lui Ionuț fără scutec, am mers în vizită. Și fiul meu a cinstit locul cu o pișeală grosolană în camera lui vară-sa. Acum s-a răzbunat fratele ei. Și eu am dat cu mopul, că așa-i șade bine unei mame.

Până la urmă ne-a plăcut. Crețul mi-a spus – Te-a folosit! (așa se exprimă el, direct și fără menajamente) Dar cui îi mai pasă de mărunțișuri din ăstea, când copiii au fost așa de fericiți și s-au jucat împreună? Ne-o fi folosit, dar ne-a plăcut…