1

De rămas bun

La mijlocul lui iulie 2007 eram în Germania. Îl cunoscusem pe K. în vacanță, în Grecia și de atunci trecuseră câteva săptămâni în care multe s-au petrecut foarte repede. Știam că urma să vină să mă viziteze la Viena, între timp știau și ai lui, printre ei și bunica Sofia.

Bunica asta era un personaj cu totul și cu totul special. Un fel de a doua mamă pentru K. fusese lângă el de când se născuse iar crețul o iubea la nebunie. Știam asta din poveștile fără sfârșit de pe skype dar nu era nevoie de prea multe explicații – se simțea pe vocea lui că bunica e Bunica. Așa că în seara aia de final de iulie în care eu eram pe un deal din Germania, printre altele mi-a spus că știe și ea că el vine să mă vadă.

– Dar ce i-ai spus? am întrebat eu, flatată evident.

– Că ești o fată faină și ne-am cunoscut când tu ai venit în vacanță și… da i-am spus că ești din România și …

– Și ce? am sărit eu de colo, cu ale mele complexe legate de naționalitate (după atâtea sprâncene ridicate, mai ales în Austria, complextul ăsta crescuse în intensitate)

– Păi m-a întrebat unde te-am cunoscut? În vreun bar? În ce bar adică? Și dacă am început să umblu și eu prin locații deocheate. M-a certat puțin – până am apucat să-i explic.

Așa că vă dați seama cu ce emoții am ajuns să dau ochii cu bunica Sofia. Între timp – după vreo cinci ani de căsnicie, am aflat că povestea cu barul fusese inițial teama tuturor celor din familie dar una singură a avut curaj să ceară explicații. Bunica.

Prima dată când am mers în vizită nu știam nici o boabă de greacă. Un bună ziua și atât. Bună ziua și zâmbet ca un soare – mi-a zis ea mulți ani mai târziu. „Pe unii oameni nu trebuie să-i înțelegi, pur și simplu îi placi. Sau nu.” Eu am avut noroc. Pe mine bunica Sofia m-a plăcut. Îmi amintesc cum stătea lângă mine și-mi povestea. Tot felul, de una și alta și-mi zâmbea și spunea mai departe. Nu înțelegeam aproape nimic – dar, spunea ea, ca să învăț, trebuie să ascult. Cu urechile și cu sufletul. Între timp am învățat să vorbesc și începuse să-mi placă să stau cu ea. Mergeam acolo fără motiv și ne așezam amândouă în fața casei: ea își amintea de băiatul cu păr creț care nu socializa niciodată, doar observa, cel mai bun băiat din lume, eu îi povesteam de buna de la Cluj. Râdeam, doamne ce râdeam și mereu îmi spunea, „Vezi, suntem una aici, alta acolo, nici una, nici alta n-am mers mai departe de pe strada noastră și ia te uită, cât de asemănătoare suntem!”

Pentru bunica Sofia toți oamenii erau la fel. Și toți oamenii aveau voie – în ochii ei – să facă tot ce-i face fericiți. „Să nu-ți pese nici de unul nici de altul, pentru că în final, toți au grijă de coada lor.” Nu-i păsa de era vizitată de nepoți ori ba – pentru că nu crescuse doar unul, ci mai mulți. „Decât să vină pentru că trebuie, mai bine să nu vină deloc!”, spunea și doamne, multă dreptate avea. Când a fost povestea cu patruzeceala lui Ionuț, i-am spus clar că mie toate superstițiile ăstea mi se par o tâmpenie și m-a aprobat. Până la urmă, important e să faci exact ceea ce crezi, nu ce cred alții că trebuie să faci. Ăstea erau gândurile unei femei de aproape 90 de ani care fusese în cea mai lungă călătorie… până la Atena. Dar ei îi plăcea să stea și să se gândească la tot felul de lucruri. Să-și țină mintea trează, să întrebe, să nu ia totul de-a gata. Eram la ea într-o după amiază și mă apucasem să-i povestesc tot felul de lucruri vesele, cică mama mă sunase de dimineață să nu spăl că-i zi cu roșu-n calendar iar ea, draga de ea, mi-a pus mâna pe braț și mi-a spus „Păi dacă tot nu mergi la biserică și nici nu crezi, nu cred că se pune. Poți spăla liniștită!”

Multe-s poveștile care mi se învârt în cap și nici de-aș scrie zeci de capitole nu i-aș face dreptate și nu aș putea să fac pe nimeni să-nțeleagă ce om frumos era bunica Sofia. Care a gonit-o pe vecina de la casa de lângă pentru că a făcut o glumă, cum s-a întinat sângele grecesc, pur, de generații, cu sânge de româncă. S-a ridicat sfertul de om, că era cât o minge bunica, dar aprigă tare și a strigat la doamna ceea de a făcut-o să plece-n fugă. S-a întors către mine și parcă numai atunci i s-a domolit privirea, „Cum să spună așa ceva de Alexandra mea? Femeie fără minte!”

Mă aștepta cu o cutie mare de caramele și mă încuraja să mănânc – că parcă-s numai oase toată! și vai, să se fi golit cutia și să nu fi apucat să cumpere fiica-sa (soacră-mea adică) bomboane.

Era singura dintre toți care suferea că nu reușesc să-mi gasesc un drum acolo. Că-s deșteaptă zicea și mă risipesc acasă, cresc copil – și bine fac! dar o femeie e mai mult de atât, spunea ea. Să fiu independentă! mă încuraja. Era singura care nu a încercat să ne oprească atunci când am spus că vrem să ne mutăm în altă parte. A spus simplu așa cum le spunea pe toate: voi știți mai bine ce-i de făcut, VOI să fiți bine.

Am mers la ea cu o seară înainte de plecare. Eram sigură că o să ne vedem, că doar suntem la o oră și umpic distanță, cu avionul e drept, dar avioane și bilete sunt. E bătrână, e drept, dar e sănătoasă tun! A dat din cap a nu, apoi a râs și-a spus că nu. Și n-am crezut-o, am certat-o.

Peste două luni mergem în Grecia. Bunica nu mai e. Trebuia, poate, să-i mai fi dat atunci o îmbrățișare și să-i spun că-i mulțumesc. Dar oricum nu ar fi fost de-ajuns.

Anunțuri
3

La mâna a doua

Despre cât de mult îmi plac mie vechiturile și-n general cam tot ce-i la mâna a doua, v-am mai spus și tot spus. Sunt ferm convinsă că există o grămadă de chestii-n lumea asta pe care nu merită să le cumperi noi. Viața m-a adus însă într-o țară în care opinia generală e unanimă: nu-i nou, nu-l vrem.Mor de dorul piețelor de vechituri din Germania, de flea market-urile din Viena, de garage sales-urile de pe lângă Chicago. Dacă așa avea de unde aș cumpăra doar obiecte în căutare de alți stăpâni. Crețul, om educat prin țări străine îmi împărtășește pasiunea și râdem amândoi – pentru că ne-am nimerit înconjurați de oameni care nu ne înțeleg ieșirile și pasiunea. Cică-i semn de zgârcenie să nu cumperi chestii noi (și mai ales de marcă!) Eu speram, în inocența mea, că toată povestea asta cu criza îi va aduce pe oameni de aici cu picioarele pe pământ dar pare-se că obiceiurile proaste nu mor niciodată.

Zilele trecute discutam cu o viitoare mămică – i-am propus să-i dau toată mobila din camera de bebeluș (ca șade și așa și se umple de praf în pod la soacră-mea). Să o scutesc de o cheltuială – mai ales că-i mobilă bună (nu ne-au lăsat să cumpărăm ce am vrut noi, pentru că, vezi Doamne, întâiul băiat născut al familiei are nevoie de un pat care costă de trei ori mai mult ca ăla din dormitor!) Mi-a zâmbit politicoasă și a refuzat elegant. Părinții ei au cumpărat deja ce era de cumpărat pentru că, ei bine, tot un prim băiat al familiei așteaptă și ea și, știi cum e, nu se cade să le luăm folosite de la alții. „Dar sunt ca noi”, am insitat eu. „Da, dar nu sunt noi”, a remarcat ea.

De unde nebunia asta pentru chestii noi și musai cu eticheta pe ele – nu pot să înțeleg. Prietena mea de aici are un băiețel cu un an mai mare ca al meu. M-am oferit să o ajut să-și organizeze dulapurile – știți că asta-i cea de-a doua mare obsesie a mea! și cum aranjam noi de zor hainele micuțului, a scos un munte de chestii care nu-i mai erau bune. „Cu ăstea ce faci?” am întrebat-o eu. „Le arunc”, a spus ea. Am plecat acasă cu pantaloni și bluze pentru Ionuț cât să treacă două ierni fără să mă duc aproape de vreun magazin. Fata s-a minunat vreo trei zile dar apoi a concluzionat singură – ești străină, o grecoaică n-ar fi acceptat asta nici de n-avea! Mie una mi se pare complet aiurea să arunci lucruri de care se pot bucura și alții încă un sezon. Și cu banii pe care nu i-am dat pe haine noi, am cumpărat cărți (tot second hand și alea).

Înainte de ziua mea mă întreabă o amică, așa, mai mult într-o doară, dacă e ceva ce-mi doresc. Niște cărți, îi răspund eu. Ai vreuna pe care ți-o dorești mult de tot? Îi spun că da, îi spun de unde poate fi luată și-i subliniez de trei ori să nu ia varianta cartonată, că-i mare, mult mai scumpă și conținutul e același. Evident, a venit cu versiunea cartonată. Păi n-am zis? A costat cât două din ălealate! Și cum ai fi vrut să-ți cumpăr cadou o carte așa mică? Nu se poate… Ba se poate, îmi spun eu în minte-mi dar prefer să o țin pentru mine.

Sor-mea îmi spune că acolo unde-i ea, lumea cumpără jucării la mâna a doua mai mereu. Și pentru zile de naștere și pentru aniversări. Nouă ne-a trimis o prietenă nemțoaică get beget un cadou: un super dinozaur ca scos din cutie. Ion l-a privit puțin circumspect.

– Ăsta ce fel de cadou e? Nu-i în cutie de nou!

– Nu-i. Nu are cutie pentru că nu e nou.

– Adică a fost al altcuiva înaintea mea? Și acum a ajuns la mine? Și e cadou?

– Exact! A fost al unui băiețel.

Ionuț ia dinozaurul în mână și-l întoarce pe toate părțile

– Oare de ce nu l-a mai vrut? Că e ca nou!

– S-o fi plictisit de el și a decis să-l vândă. Cu banii pe care i-a primit, își cumpără altele…

– Mami, dar asta e o idee… cum să spun, o idee incredibilă! Că am un dulap plin de jucării pe care nu le mai vreau! Și dăm și copiilor care nu au și putem și vinde, așa multe am!

Am impresia că al meu copil e pe drumul cel bun. Probabil în locul greșit, dar ăstea-s doar detalii.