1

MAS PR P. A. M, blondă creativă

În loc să stau să vă povestesc despre cât de faină e cartea Marei, despre cât de bună a fost înghețata de azi, sau, și mai bine, despre câtă poftă de învățat chestii noi am, despre cele mai faine colege pe care și le-ar putea dori cineva, ei bine, în loc să fac asta, trebuie să-mi vărs năduful. Că altfel iar urmează nopți albe cu gânduri dese. Mi-am amintit de un text scris anul trecut, după doar câteva luni de acasă – despre chestiile care mă enervează și mă obosesc și mă seacă de energie. Ziceam așa: „…am ascultat zilele trecute niște discursuri așa de plicticoase – la un moment dat aș fi putut jura că unul dintre cei ce recitau cele de pe foaia de dinainte, căscase! și mă gândeam, cât de ciudați suntem noi, oamenii mari, prinși între o limbă de lemn și niște obiceiuri care ne mănâncă minute, ore, zile din viață? Ce fain e să stai să asculți un minut, două, zece, un ceas chiar, vorbe care-ți rămân și de care-ți amintești! Până la urmă care-i bucuria de a scrie un text care-i plictisit încă de dinainte de a-i da glas? Pe care-l poți folosi de câte ori vrei pentru că oricum nimeni nu-l ascultă, aude? Are vreun sens să ținem de prostiile ăstea oficiale care nici nu-ți dau nici nu-ți iau?”

Și-mi dau seama că dacă e un lucru pe care eu l-aș interzice sau, și mai bine, l-aș face de râs cu fiecare ocazie ar fi vorbitul pe ton oficial și prezentarea titlurilor cuiva în orice discuție sau dialog sau mesaj. Adică dacă trebuie prezentat cineva cu un titlu pompos, oamenii ar trebui să sughită după fiecare cuvânt. Un fel de domnul ^sughiț^ doctor ^sughiț^ profesor ^sughiț^ conferențiar ^sughiț^ matematician ^sughiț^ Popescu. Sau, cum îmi sugerase Ionuț astăzi – că doar nu era să am astfel de gânduri fără sprijin moral din partea celui mai dur critic al meu! nu sighițuri ci pârțuri. Cred că asta ar fi soluția întru relaxare.

Până la urmă, revenind la ton serios, cine naiba are nevoie de asta? Adică în clipa în care-ți auzi titlul citit de alții te simți mai bine? Mai deștept? Mai frumos? Mai reprezentativ? Mai important? În clipa în care deschizi un mesaj în care stă aliniat tot ce ai studiat tu vreodată, și se umple rândul, îți crește inima de bucurie? Îți face viața mai frumoasă? Te simți mai respectat? Nu pot să pricep – oricât m-aș strădui. Asta înseamnă că și eu de pun un Mag.* în fața numelui cresc în ochii cuiva cu o stea sau două?  (*Magister ca la Viena, că am voie și dacă tot suntem aici am voie chiar și-un MAS PR, poate îmi vin idei și gânduri de dat mare și la semnătură adaug și eu cârnațul pe lângă nume).

N-ar fi mai fain și mai blând de nu ne-am ascunde după titluri și poziții și am fi doar ceea ce suntem? Oameni adică?

0

de la 1 la 36

36 de ani și probabil 36 de petreceri de ziua mea. Nu-s sigură. Amintirile de la primele sunt cam neclare. Am poze și-i evident că au fost evenimente serioase cu adunare de familie, tort, lumânări. Mai am sclipiri și-mi sar gândurile-n față și revăd momente dar nu le pot delimita – s-au petrecut în realitate, le-am visat? Într-unul din acestea port un halat portocaliu cu dantelă și am și breton. Mă trezește tata din somn și casa-i plină de oameni care mă privesc fericiți. Mai e și ziua mea când port o rochie primită de la o prietenă. Ei nu-i mai era bună, dar țipă că o vrea înapoi. Avem doi, trei ani. Tortul de pe masă e cu trandafiri și frișcă, îl văd printre lacrimi, eu trag de rochie dintr-o parte, ea trage din cealaltă. Anii curg și multe-s tot mai neclare. Nu-mi amintesc nimic până la petrecerea de la 15 – sau să fi fost 16 ani? Când am făcut un chef acasă, ne-am strâns în sufragerie – colegi de liceu, dans (cu lumina aprinsă, cum altfel?), salată de beuf, vinete și suc. Cuminți. Muzică de pe casete, chițăieli pe la colțuri. Lista invitaților făcută sub presiune – cheamă-l și pe X că-l place Y, oare vine Z dacă-l chemăm? Cine-l știe pe tipul ăla din a XIIa să-l invite și pe el? Realizez acum că eu îi cunoșteam pe cei prezenți doar din vedere, de pe coridoarele școlii. Mai am pe undeva listele cu nume și-s sigură că și o casetă video stă prin vreun dulap. Pufnesc în râs doar gândindu-mă la ea. Sar peste câțiva ani – sunt toți în ceață, cu siguranță există poze sau filme, amintiri însă nici măcar una. Primul an de facultate, adunare în apartamentul de la parter. Colegi de la facultate, printre ei am strecurat și un băiat de prin vecini, unul ce-mi plăcea mie, blond și p-afară și pe dinăuntru. Era plin de figuri, de fapt era o figură în sine. Și plin de sine. Îmi vin în minte Sting și Counting Crows – și plâns din ăla-n hohote, că eu îl vreau și el pe mine nu. Un an mai târziu, altă petrecere, alți colegi, altă facultate. La buna în apartament, la Cluj, mare adunare cu viitori avocați . Băiatul care mă iubea atunci a decis chiar de ziua mea că nu mă mai și tot ce-mi amintesc e ușurarea pe care am simțit-o. Și frigul de pe Cetățuie, unde am plecat să ne continuăm petrecerea după ce buna a dat stingerea. Apoi îmi vin în minte doi ani, două aniversări în episodul Viena care sunt memorabile amândouă. Cu muzică faină, oameni dragi, locuri pe gustul meu. Oftând după un blond insipid. Unghii roși și mărgele și breton – Chelsea, barul de sub metroul cu numărul 6. Dimineața la șapte cu Muse în difuzoare și o sârboaică, femeie de serviciu care se chinuia să ne explice într-o germană vai de ea că se închide barul și trebuie să plecam acasă.

La 27 am pornit petrecerea la Timișoara și am încheiat-o-n Grecia. Venise crețul după mine și dusă am fost. Au urmat ani frumoși, fără nici o aniversare ratată. Petrecere surpriză în primul an, încă una în al doilea, preferata mea, 30-ul de la Edinburgh. Și aia a fost și ultima jucată în nocturnă. Privesc în oglinda retrovizoare: 6 ani cu tort cu lego și copii printre picioarele noastre. Apoi, aseară. Cerc închis, înapoi la Timișoara. Cu cei mai dragi dintre cei dragi. Cireașa de pe tortul meu cu rodie și căpșuni. Muzică bună, mâncare destulă și ceva de băut pe lângă. Povești, oră de înjurat în limba română, râsete care s-au auzit până spre dimineață, amintiri și de nu s-ar mai termina. Nu trebuie să se termine, nu-i așa? O dată pe lună, până ne plictisim. Am promis.

2

Unele sâmbete

Eram la Viena, locuiam cu sor-mea și iubitul ei (între timp, soț). Un apartament mic de tot dar ce ne păsa, eram în buricul târgului și aveam liniște. Fiecare-n colțișorul lui și cu obiceiurile și piticii personali. Eu eram pusă pe ieșit în lume, mergeam la cursuri și de acolo direct în Flex sau Chelsea (ce vremuri și câți ani au trecut deja, pe nesimțite chiar!). Ieșeam miercurea apoi mai ieșeam și joia – că n-aveam cursuri vinerea. Mai umblam și-n weekend, dar nu tot timpul – de cele mai multe ori eram baby sitter, că altfel ce buzunar putea ține pasul cu viața mea socială?

Sor-mea, după episoade turbulente din adolescență dădea semne că a intrat în zodia casnică. Nu-și scotea nasul în lume decât la supermarket sau câte o cafea dar și ălea în timpul zilei. Își petrecea sâmbăta seara cu rufe de călcat și aspirator și duminica dimineața pregătind supa de pui și piure de cartofi pentru prânz. Eu scuturam bluzele și eram cu mintea-n în așteptarea câte unui brunch de la Naschmarkt care să-mi liniștească stomacul chinuit cu tot felul de cocktail-uri cu o seară înainte. Ne mai și certam și ne provocam- ea pentru că eu ieșeam, eu pentru că știam cum fusese – chiar așa, oare o mai doare spatele? Avea grijă de mine, obicei de care-i greu să scapi. Eu nu aveam nevoie de grija ei – unele lucruri nu se schimbă niciodată, așa că de multe ori când voiam să ies în lume retrăiam scene de parcă eram cu ai mei, nu cu ea.

Sâmbătă seara, să fie cu vreo 9 ani în urmă? ea cu haine pregătite pentru călcat, eu cu un picior afară. Iar pleci, iar plec. Se strâmbă, mă strâmb. Maine fac de mâncare, ești? Poate, nu știu. Stai și tu cu noi. Crește tensiunea, dau să zic dar totuși mai bine tac. O judec în minte – care minte?

Mi-am petrecut ultimii șase ani cu sâmbete ca ale ei – haine de călcat, aspirator, gândul la ce facem duminică. Am lăsat locul acela să mă schimbe și să-mi schimbe obiceiurile și încă nu-mi dau seama cum s-a întâmplat asta. Din fericire, încet, încet am ieșit din amorțeală – prima dată am renunțat la călcat haine (nu doar sâmbăta ci în general) apoi am mai chemat-o pe bunica să facă o pauză de câteva ceasuri ca să ieșim în lume ca oamenii. Orașul acela care sună ca o invitație la vacanță, pe malul mării, într-o vară aproape continuă, era, cultural vorbind, mort. Mergi să bei și să te vezi cu oameni – pentru că nici un eveniment nu îl însuflețea și după un timp, Atena la o oră de mers cu mașina începe să fie tot mai departe. Nu, chiar nu-s făcută pentru viața într-un oraș mic.

Timișoara de mai bine de trei luni. Weekend-uri cu filme și prieteni – pentru că alegem noi să fie așa, nu pentru că nu avem opțiuni. Concerte, un festival aici, altul acolo. Câte o sâmbătă ca și cea de ieri. Crețul tușește, îl doare capul tare, anulăm ieșirea? Nu, tu du-te, îmi spune el și știu că nu glumește. Parcă nu m-aș duce singură, mă alint și pun mâna pe aspirator. Stau acasă, mai strâng una, alta. Mă trezește zgomotul. Îl scot din priză fără să stau pe gânduri și-l dau pe o pereche de tocuri. Și mă duc. Și bine am făcut. Unele sâmbete chiar nu-s făcute să fie pierdute-n casă cu aspiratorul în priză… De fapt, nici o sâmbătă!

 

2

Dor de mic dejun

Ieri mi-am dat întâlnire cu o prietenă born& raised in the USA dar care-și face veacul pe insula noastră. Cică să mergem la un restaurant nou că serversc mic dejun ca la ea acasă, peste ocean. Pentru că duc dorul celei mai importante mese ale zilei servită altundeva decât bucătăria mea, am sărit cu veselie să accept oferta. Evident, restaurantul era închis la ora 9 când am ajuns noi – pentru că grecii n-au cultura micului dejun, ei își iau cafeaua și covrigul și-s liniștiți până la ora prânzului! așa că ne-am retras la o cafenea, oftând după minunile pe care ni le închipuiserăm.

– Au și aici niște gustări… mă încurajează prietena.

Am ales un toast și o brioșă cu mozarella și roșii. Vine chenerița, pe jumătate adormită.

– Vrem asta și asta, comand eu.

– Oh, dar să știți că nu am. Că e prea devreme și nu avem pâine la ora asta. Acum avem doar cafea.

Ne umflă râsul și mie parcă mi se face și mai dor de micul dejun ăla pe care-l puteai lua până după amiaza la 4, mai ales duminica, o pagină întreaga de opțiuni, Naschmarkt, Viena. Ce dor, ce dor. De clătitele cu sirop și omleta pusă-ntr-o farfurie ce nu se mai termina, pâine aburindă și cafea cu mult, mult lapte, Country Kitchen-ul de pe lângă Chicago, nici nu mai zic. Nu mai zici nici de bufetul all you can eat pentru 5 dolari, mic dejun după noapte lungă în Las Vegas. De alte mic dejunuri prin alte urbi europene nu vreau să-mi amintesc pentru că mă roade sufletul și stomacul. Nu că aș fi eu foarte mâncăcioasă, dar prefer un mic dejun zdravăn unei cine după ora 11 noaptea, pe sistem elen. Iar simt că-s în locul nepotrivit. Bine măcar că miroase a mare 🙂

1

Cum ne-am petrecut dimineața de sâmbătă?

Idilic. Treziți de pe la 7 (ce bucurie, mâine șapte-i șase și deja țopăi în așteptare) Ionuț cu capsa pusă (la mine se subînțelege, că doar e dimineață și așa-s eu), vreo 12 grade și niște vânt, eu cu gândul la Viena. Nu la Viena în general ci la biblioteca de acolo, care era la doi pași de casa și unde mergeam cât de des se putea. Ce vremuri, ce dor. Ce poftă. Ce încă nu m-am obișnuit cu viața într-un oraș de mărimea unui cartier de acolo. Dar asta-i deja altă poveste… L-am îmbrăcat și am plecat la biblioteca de aici (care-i cam cât un raft al bibliotecii căreia îi duc dorul). Ion e băgat în priză, sare tot drumul într-un picior și dă din gură, dă și nu mai gată. Ajungem, își caută cărți și stă blând. Vreo cinci minute până apuc să caut și eu ceva. Dovada:

photo-26

Apoi începe cu ale lui, verificat, pus mâna peste tot, fac prostii și nu mă prinzi, bibliotecarul e înțelegător „Am și eu un băiețel la fel de …vioi” plecăm. Vrea în parc, mergem în parc. Vrea la magazinul cu jucării, mergem la magazinul cu jucării. Vrea o mașinuță, doar una că din asta nu am.
– Nu. Am cumpărat ieri una, azi nu.
– Dar vreau!
– Te-am auzit și te cred că vrei. Așa cum și eu vreau încă o pereche de patofi și vreo zece genți.
– Ce să faci cu zece genți?
– Să le am!
– Eu vreau mașinută să mă joc cu ea. Numai una!
– Nu.
Se dă cu dosu’ de pământ (n-a mai făcut de foarte multă vreme din ăstea!) și urlă.
– Dar vreau!!!
– Te-am auzit de prima data. Știu că vrei. Nu vreau să-ți cumpăr încă o mașinuță.
– De ce nu vrei?
– Pentru că trebuie să cumpăr bilete de avion ca să mergem la Viena. Și-s scumpe. Și acolo vreau să mergem la muzee și la plimbare și să ne vizităm prietenii și să facem tot felul. De aia.
Se ridică și nu mai zice nimic.
Plecăm mai departe, pe drum, alt magazin, altă mașinuță din care nu avem, același show, aceași discuție. De vreo trei ori până acasă. Probabil că voia să se convingă că vorbesc serios. Ajungem, se liniștește brusc și de vreo juma’ de oră mă ignoră total.
Voi cum v-ați petrecut în dimineața asta?