1

De rămas bun

La mijlocul lui iulie 2007 eram în Germania. Îl cunoscusem pe K. în vacanță, în Grecia și de atunci trecuseră câteva săptămâni în care multe s-au petrecut foarte repede. Știam că urma să vină să mă viziteze la Viena, între timp știau și ai lui, printre ei și bunica Sofia.

Bunica asta era un personaj cu totul și cu totul special. Un fel de a doua mamă pentru K. fusese lângă el de când se născuse iar crețul o iubea la nebunie. Știam asta din poveștile fără sfârșit de pe skype dar nu era nevoie de prea multe explicații – se simțea pe vocea lui că bunica e Bunica. Așa că în seara aia de final de iulie în care eu eram pe un deal din Germania, printre altele mi-a spus că știe și ea că el vine să mă vadă.

– Dar ce i-ai spus? am întrebat eu, flatată evident.

– Că ești o fată faină și ne-am cunoscut când tu ai venit în vacanță și… da i-am spus că ești din România și …

– Și ce? am sărit eu de colo, cu ale mele complexe legate de naționalitate (după atâtea sprâncene ridicate, mai ales în Austria, complextul ăsta crescuse în intensitate)

– Păi m-a întrebat unde te-am cunoscut? În vreun bar? În ce bar adică? Și dacă am început să umblu și eu prin locații deocheate. M-a certat puțin – până am apucat să-i explic.

Așa că vă dați seama cu ce emoții am ajuns să dau ochii cu bunica Sofia. Între timp – după vreo cinci ani de căsnicie, am aflat că povestea cu barul fusese inițial teama tuturor celor din familie dar una singură a avut curaj să ceară explicații. Bunica.

Prima dată când am mers în vizită nu știam nici o boabă de greacă. Un bună ziua și atât. Bună ziua și zâmbet ca un soare – mi-a zis ea mulți ani mai târziu. „Pe unii oameni nu trebuie să-i înțelegi, pur și simplu îi placi. Sau nu.” Eu am avut noroc. Pe mine bunica Sofia m-a plăcut. Îmi amintesc cum stătea lângă mine și-mi povestea. Tot felul, de una și alta și-mi zâmbea și spunea mai departe. Nu înțelegeam aproape nimic – dar, spunea ea, ca să învăț, trebuie să ascult. Cu urechile și cu sufletul. Între timp am învățat să vorbesc și începuse să-mi placă să stau cu ea. Mergeam acolo fără motiv și ne așezam amândouă în fața casei: ea își amintea de băiatul cu păr creț care nu socializa niciodată, doar observa, cel mai bun băiat din lume, eu îi povesteam de buna de la Cluj. Râdeam, doamne ce râdeam și mereu îmi spunea, „Vezi, suntem una aici, alta acolo, nici una, nici alta n-am mers mai departe de pe strada noastră și ia te uită, cât de asemănătoare suntem!”

Pentru bunica Sofia toți oamenii erau la fel. Și toți oamenii aveau voie – în ochii ei – să facă tot ce-i face fericiți. „Să nu-ți pese nici de unul nici de altul, pentru că în final, toți au grijă de coada lor.” Nu-i păsa de era vizitată de nepoți ori ba – pentru că nu crescuse doar unul, ci mai mulți. „Decât să vină pentru că trebuie, mai bine să nu vină deloc!”, spunea și doamne, multă dreptate avea. Când a fost povestea cu patruzeceala lui Ionuț, i-am spus clar că mie toate superstițiile ăstea mi se par o tâmpenie și m-a aprobat. Până la urmă, important e să faci exact ceea ce crezi, nu ce cred alții că trebuie să faci. Ăstea erau gândurile unei femei de aproape 90 de ani care fusese în cea mai lungă călătorie… până la Atena. Dar ei îi plăcea să stea și să se gândească la tot felul de lucruri. Să-și țină mintea trează, să întrebe, să nu ia totul de-a gata. Eram la ea într-o după amiază și mă apucasem să-i povestesc tot felul de lucruri vesele, cică mama mă sunase de dimineață să nu spăl că-i zi cu roșu-n calendar iar ea, draga de ea, mi-a pus mâna pe braț și mi-a spus „Păi dacă tot nu mergi la biserică și nici nu crezi, nu cred că se pune. Poți spăla liniștită!”

Multe-s poveștile care mi se învârt în cap și nici de-aș scrie zeci de capitole nu i-aș face dreptate și nu aș putea să fac pe nimeni să-nțeleagă ce om frumos era bunica Sofia. Care a gonit-o pe vecina de la casa de lângă pentru că a făcut o glumă, cum s-a întinat sângele grecesc, pur, de generații, cu sânge de româncă. S-a ridicat sfertul de om, că era cât o minge bunica, dar aprigă tare și a strigat la doamna ceea de a făcut-o să plece-n fugă. S-a întors către mine și parcă numai atunci i s-a domolit privirea, „Cum să spună așa ceva de Alexandra mea? Femeie fără minte!”

Mă aștepta cu o cutie mare de caramele și mă încuraja să mănânc – că parcă-s numai oase toată! și vai, să se fi golit cutia și să nu fi apucat să cumpere fiica-sa (soacră-mea adică) bomboane.

Era singura dintre toți care suferea că nu reușesc să-mi gasesc un drum acolo. Că-s deșteaptă zicea și mă risipesc acasă, cresc copil – și bine fac! dar o femeie e mai mult de atât, spunea ea. Să fiu independentă! mă încuraja. Era singura care nu a încercat să ne oprească atunci când am spus că vrem să ne mutăm în altă parte. A spus simplu așa cum le spunea pe toate: voi știți mai bine ce-i de făcut, VOI să fiți bine.

Am mers la ea cu o seară înainte de plecare. Eram sigură că o să ne vedem, că doar suntem la o oră și umpic distanță, cu avionul e drept, dar avioane și bilete sunt. E bătrână, e drept, dar e sănătoasă tun! A dat din cap a nu, apoi a râs și-a spus că nu. Și n-am crezut-o, am certat-o.

Peste două luni mergem în Grecia. Bunica nu mai e. Trebuia, poate, să-i mai fi dat atunci o îmbrățișare și să-i spun că-i mulțumesc. Dar oricum nu ar fi fost de-ajuns.

3

O vorbă și un ton

Între multe, multe altele, două-s chestiile pe care le folosim în conversația cu ai noștri (sau ai altora) copii, chestii care pe mine una mă calcă pe nervi. Prima-i vorba „stai cuminte”. Oameni buni, când o aud, mă trec toate apele. Nu știu de-mi trezește amintiri adânc ascunse, chinuri, traume sau altele, dar e sigur că în clipa în care dau de ea, pielea mi se face de găină, părul mi-e-n vârful capului și la gură stau să iasă cuvinte nu tocmai elegante. Stai cuminte. În parc, stai cuminte. La locul de joacă, stai cuminte. Pe o plajă pustie, doar tu și alte două mame cu ale lor copii. Stați cuminiți. Mama dracului de cuminințenie mai ales când nu-i nevoie de ea. Vezi copii cu gura până la urechi care aleargă, se împing, se hârjonesc, îi vezi cum înlemnesc, da’ măi, înlemnesc în momentul în care se aude vocea și vorba: stați cuminiți! Am stat ieri afară o dimineață întreagă, timp în care violente gânduri mi s-au perindat prin minte. Plajă cât vezi cu ochii, copii cu poftă de alergat și de-ale lor, care te lasă-n pace, să-ți bei cafeaua, să-ți spui vorbele, să te simți bine. Și-n tot zen-ul ăsta, grija ta, singura ta grijă e că puștanii de nici șase ani nu stau cuminți. Sunt defectă?

Am și eu momente când aș trage cheia din spatele lui Ion, l-aș opri și domoli, dar cu motiv. Nu-l duc în parc și urlu după el să nu alerge. Nu ieșim la plimbare dacă n-am stare de mișcat și pas vioi. Încerc să-i dau cât mai multă libertate și loc de desfășurare pentru ca atunci când e nevoie să stea cuminte, când chiar e nevoie de asta, să știu că va sta.

Încep să mă răcoresc, pare-se. A doua chestie e un ton. Ăla al oamenilor care au impresia că dacă folosesc deșteptăciuni și întrebări retorice, par cu un pas mai sus decât cei cărora li se adresează. De obicei, părinții care le vorbesc copiilor întrebându-i chestii la care evident că se știu răspunsurile. Am asistat la un astfel de dialog sâmbătă. Ar fi încetat de îndată ce mi-ar fi văzut ochii dați peste cap, dar mi-a luat-o Ionuț înainte.

Ion se balansa pe o bară din fața unei curți. O chestie de metal menită să-i împiedice pe idioți să parcheze pe trotuar. Vine o colegă de-a lui, elegantă și adorabilă peste poate. Evident, se pune lângă Ion și începe să se balanseze cu el. Până o vede mă-sa.

– Te rog să nu te balansezi. Porți rochie și ciorapi! (și acum pe tonul ăla miorlăit dar atotștiior) Ce se poate întâmpla dacă te balansezi cu rochie și ciorapi?

Ea întreabă, ea răspunde:

– Se pot rupe ciorapii. Ciorapii cei noi se vor rupe. Și ce se întâmplă dacă se rup? continuă doamna fără să fie băgată-n seamă.

– Dacă se rup ciorapii, NU-ȚI MAI CUMPĂR ALȚII ȘI NICI NU MAI AI VOIE CU ROCHIE LA GRĂDI! MĂ AUZI?

Parcă e o scenă din aia din desene animate. O mutrișoară simpatică, doamnă elegantă care pentru o fracțiune de secundă se transformă în balaur și apoi revine la, mă rog, normal.

Fetița coboară, Ion continuă să se balanseze. Eu nu-i spun nimic, evident și pentru asta doamna mă privește lung. Trec minute bune, domnișoara uită de amenințarea mamei și se cațără înapoi lângă Ion. Mă-sa își pune zâmbetul pe față și începe.

– Draga mea, nu mă auzi? Mă auzi, că doar ai urechi. Ton mireos. Dă-te jos, ești fată! Nu cred că există fete care să poarte fustă și ciorapi și să se balanseze! Știi ce se poate întâmpla, nu-i așa? Știi pentru că ți-am zis. Fetele cu fuste frumoase și ciorapi noi nu se balansează!

(mai că nu-mi vine să mă ofer să-i cumpăr o pereche de ciorapi!)

– E mai ușor cu pantaloni, îi sare Ion în ajutor.

– Vezi și băiețelul îți spune că nu există fete cu fuste și ciorapi care să se balanseze!

– Există. La circ, răspunde Ion (care n-a fost în viața lui la circ!). Dar te balansezi mai ușor în pantaloni…

Atât.

 

3

Sfaturile noastre toate…

Zilele trecute, pe mine și prietena mea de suflet ne-au prins poftele de povești și amintiri. De pe vremea când țâncii noștri erau țânci și nu băieți ca acum, de pe vremea când încă gângureau și se lipeau de noi și miroseau a bebeluși. În timp ce ei, acum băieți în toată firea, își vedeau de jocurile nebune, ne-am pus noi la ceas de dezgropat una și alta și motive de chițăială. Care-au fost cele mai cele sfaturi primite cât am fost cu burțile la gură și mai apoi, cu bebeluși în scutece? Că aici unde trăim noi, fiecare colț și babă are câte un sfat de dat, toți sunt experți în parenting și fiecare, evident, știe ce-i mai bine pentru tine dar mai ales pentru copilul tău. Și din vorbe-n vorbe, ne-am dat seama că topul ne seamănă, așa că le-am unit și eu vi le spun și vouă. Că-s prea simpatice să rămână între patru urechi și se știe, mie-mi place să dau tot din casă.

  • Nu vorbiți cu Ionuț în două limbi că-l amețiți și n-o să mai vorbească nici una!

Ăsta-i sfatul pe care l-am auzit cel mai des și din toate părțile. Pentru că eu am vorbit de la început în limba română și crețul i-a vorbit în greacă iar noi între noi, în engleză, lumea ne privea contrariată. Încă o mai fac – dar cel mai neprețuit moment e cel în care Ionuț deschide gura și vorbește frumos în amândouă limbile, fără să confunde sau să se încurce. De are-un gând prima dată îl auzim într-o limbă, apoi inevitabil în cealaltă. A început să vorbească fluent în jurul vârstei de doi ani și de-atunci n-a mai tăcut. Acum e teribil de interesat de engleză (ca să pricep și eu ce ziceți, măi mami!) și germană (ca să poate povesti cu văru-su de la Viena fără să-i înțeleagă bunu Tinu, care, bietul parcă nu avea deja destule probleme!) Așa că ăsta cu limbile a fost un sfat de care n-am ținut cont și nici nu recomand nimănui să țină. Evident, vine la pachet cu o concluzie demnă de enciclopedie: copilu-i agitat și nu stă locului – din cauza că l-am amețit.

  • Fă repede încă un copil, să scapi și după aia poți să slăbești

Ăsta sfat mi-a ajuns la urechi când Ionuț nu avea decât vreo două sau trei luni. Prietenei mele, mai repede, încă nu ieșise din maternitate, vorba vine, nu se dezmeticise și au sărit toți cu sfatul. Repede, repede, oricum ești rotundă ca o minge, mai fă unul și, acum urmează partea mea preferată – „ai scăpat!”. Evident, n-am ținut cont (nici eu, nici ea) și n-am băgat de seamă și între noi fie vorba acum e prea târziu. Că eu una-s deja la kilogramele din 2007. Revenind la ton serios, nu pricep ce-i cu graba asta și nici cu nevoia de a face ce-i de făcut ca să scapi. Am mai povestit și altă dată cum vedem noi lucrurile și parcă suntem tot mai convinși că de va fi să fim patru și nu trei, vom fi pentru că ne e dor de un bebeluș (încă nu e cazul!) și pentru că ne dorim să mai creștem un copil. Nu pentru a-i oferi companie lui Ionuț, nici pentru a nu-l lăsa singur pentru că „de a scăpa” nu mai poate fi vorba.

  • Nu-l ține în brațe/ nu-l pupa prea mult (că-i băiat!?)/ nu-l lăsa să plângă (că-i băiat?!)

De departe, ăstea sunt preferatele noastre. Există o limită foarte clar delimitată între ce au voie să facă/ să faci cu băieții și fetele, da, chiar și tu, mama lor. E musai, musai să te asiguri că nu vor fi niște mămoși plângăcioși. După ce am studiat ce se-ntâmplă-n jur timp de cinci ani, de când sunt mamă, îmi dau seama și-s tot mai convinsă că exact interdicțiile ăstea dau naștere unor băieți mămoși și plângăcioși. Și care mai târziu se transformă în bărbați pe care nu, nu vrei să ți-i aducă acasă fiica-ta. Dar bine, asta e doar părerea mea. Mamă de băiat care-mi stă în brațe (mie sau la ta-su!) care e pupat și vai, cât de pupat e și care plânge când e de plâns. Pur și simplu.

  • Nu-i lua temperatura rectal că s-ar putea să-i placă și o să aibă probleme mai încolo…

Sfat șoptit la ureche. Care nu și-a mai auzit concluzia pentru că am izbucnit în râs nebun. E gând serios și auzit din două surse. Nu mai am ce comenta.

Mai sunt multe, auzite zi de zi, superstiții una mai stupidă ca alta, dar deja le selectez și nu le mai dau cale liberă în minte. Nu mai bag de seamă toate minunile care-mi trec pe la urechi. Râd când le aud și mă grăbesc să le uit că-i păcat de locul ocupat la mine-n cap.

Voi, voi ce sfaturi minunate ați primit?