0

Lectura de weekend

N-am mai povestit de multă vreme nimic despre cărțile mele. Despre ce-mi place mie să citesc, ce am mai citit, ce liste am – în derulare și-n așteptare. Sunt într-un grup de cititoare serioase, mare noroc am cu ele că de-acolo îmi iau inspirația și citesc mai mult decât am făcut-o vreodată. După ce vara asta am trecut-o cu nordic noir și alte minuni ușoare, așa cum se potrivesc la plajă și la soare, de câteva săptămâni am trecut la chestii mai serioase. M-am îndrăgostit iremediabil de Ioana Pârvulescu – m-a făcut să visez la o escapadă la Brașov – chiar așa, ultima dată când am fost acolo a fost în iarna 2001 spre 2002, mulți, prea mulți ani de-atunci. Și adevărul e că din povestea de atunci n-a rămas decât amintirea unor grade puține, al naibii de puține și un drum de noapte cu serpentine, de la ceva întorsură până în Piața Sfatului. Așa că Inocenții ori ba, se cere o vizită în orașul ăla, că prea l-am lăsat să-mi scape nedescoperit!

Am recitit The Handmaid’s Tale și apoi m-a pus naiba să-mi încalc regula – Niciodată nu mă uit la ecranizări (regulă impusă după multe dezamăgiri, nu, pentru mine filmul nu a bătut niciodată cartea). M-a dezorientat rău de tot povestea, chiar de a fost fain jucată. Nu trebuia să-mi stric lectura cu nici un serial. Am zis.

Ieri seara am ajuns în vizită la mătușa mea preferată, draga de ea citea cu poftă și când am văzut ce, am vrut și eu. Am așteptat sâmbăta seara să mă bucur de carte așa cum îmi place: în pat, sub plapumă și la lumina galbenă a veiozei. M-a pleznit somnul și m-am luptat cu el vitejește, am adormit și m-am trezit la 2, am citit până la 3, am adormit la loc și azi am petrecut ultimele ore ale după amiezii tot cu ea în brațe. Ionuț m-a văzut și mă cunoaște, m-a lăsat să citesc în liniște făcându-și de lucru cu niște plușuri. Am stat împreună dar fiecare în lumea lui și doamne, mult iubesc momentele ăstea!

22196204_10154797882470927_3652932504745395502_n

Cartea e faină, e dureroasă, e pe alocuri poate prea plină de termeni și e prea ca un articol de ziar, mai puțin roman. Dar sunt pasaje care-ți fac inima să stea în loc. Sună ireal și totuși atât de cunoscut. E poveste? E pe bune?  Da, sunt șanse să ti se facă pielea de găină în momentul în care realizezi că lucrurile ăstea chiar s-au întâmplat și chiar așa și poate chiar mai rău. Tu, de ești născut prin anii ’60 sau ’70 o să îți amintești de frig și de serile multe și la rând fără curent. De cozi, de frică, de întuneric. Eu nu-mi amintesc așa de multe trăite, cât mai mult auzite și simțite prin ai mei.

O să te revolte și o să urăști tot ce înseamnă ideea de „est”, est comunist. Ideologii stupide care au distrus vieți. O să te întrebi, probabil, așa cum am făcut-o și eu, cine, doamne, cine regretă sau poate regreta vreodată acele timpuri?! Cui îi poate fi dor? Ce nostalgii pot să-ți trezească teama de a vorbi, teama de a gândi, teama de a fi auzit, spionat, urmărit? O să simți alături de ei, de oamenii ăia care peste un gard, la propriu, erau despărțiți de o altă lume.

N-am terminat-o. Mai am un capitol sau două. Le-am lăsat singure, să mă aștepte. Și acum mă duc s-o dau gata. Merită.

P.S. Mi-am amintit de un film, aceași poveste, temă dar spusă pe un ton de-a dreptul vesel. Ironic, ireal, totuși așa ceva chiar s-a întâmplat? Vi-l recomand și pe ăsta:

Anunțuri
0

Madridul ce n-a fost să fie

Trebuia să încep sâmbăta cu soare și zâmbete. Cu Maria și încă o prietenă dragă, cu o cafea în pahar de hârtie, pe o bancă, la umbră și cu Ionuț descoperind un parc, undeva, în Madrid. Am fi pornit târziu la plimbare, descoperind încet, la pas un oraș nou. Prânz în tihnă, amintiri. Un muzeu ce ne-ar fi ieșit cu siguranță în cale, ar fi încheiat prima zi din mini vacanță. Cam la fel s-ar fi desfășurat și duminica iar luni dimineața ar fi fost relaxată, o vizită în locul care ne-a plăcut cel mai mult. Eu, fericită tare că mi-am văzut prietenele și am avut ore bune de stat la taifas, copilul fericit că are ceva nou de descoperit și-i cu mine ore multe, neîntrerupte de mersul la școală sau la birou.

Înapoi la realitate. Ionuț nu și-a revenit din bolit, nici miercuri, nici joi, nici în ultima clipă vineri. Din contră, parcă s-au adunat și altele așa că am petrecut un weekend lung, într-adevăr, dar acasă. El a dormit, am dormit și eu. El a moțăit leșinat, eu am organizat dulapuri. El a stat cuminte în pat, eu m-am apucat să mut mobila. Până am realizat că de fapt weekendul la Madrid era pretextul pentru a sta nițel amândoi. Doar noi doi. Așa că m-am potolit și m-am retras lângă el. Am petrecut de minune, cărți, fugă la pediatru, fugă la ORL, la urgențe, bifat și prima vizită la spital (nici pe departe așa de rea pe cum o așteptam, chiar din contră!) un dinte care a căzut, într-un final, singur. Acum el în perioada de recuperare (dar încă departe de a fi bine!), eu la fel. Doar că vacanța lui e prelungită, a mea nu e deloc.

Sănătate să avem, bilete de avion se găsesc și pentru alte destinații și timp de umblat o să ne mai găsim.

0

amintiri și ce urmează

Am încheiat o săptămână care m-a lăsat fără pic de energie. Plină de gânduri a fost și întrebări, de-o fi bine ce fac și de-s bune alegerile noastre. Plină de povești cu un Ionuț furios căruia nu-i prea place la școala pentru că deschidem caiete, închidem caiete, care duce dorul prietenilor lui (știi cum e, peste gard iarba e mereu mai verde și amintirile chiar te pot convinge de asta) și care suferă puțin, dar destul, că mama nu mai lucrează de acasă și timpul nostru împreună e cât o alună mică și pricăjită.

– Mai știi când eram amândoi, mereu și tot timpul?

– Mai știu.

– Aveai cel mai fain lucru din lume. De acasă!

– Da. Și mă bucur tare că l-am avut. Dar lucrurile se schimbă și eu aveam nevoie de o astfel de schimbare. Și-mi place mult lucrul meu de acum.

– Adică atunci nu ți-a plăcut?

– Ba da. Mult. Și-s fericită că am putut fi împreună așa de multe zile și luni și ani. Că ai crescut cu mine și eu cu tine. Și acum sunt fericită că suntem aici și am intrat în altă etapă. Și vezi, ai ocazia să te bucuri și de tati cum te bucurai de mine…

– Nu înțelegi. Tu ești principala!

Îl simt încordat și supărat. Știu că nu-i poate fi ușor – doar Ionuț nu-i prieten cu schimbarea!

– Dacă schimbăm puțin programul… Când vin acasă de la birou pun telefonul în dulap, nu pornesc nici laptopul, nu fac ordine și nici mâncare ci stau cu tine. Mergem în parc, biciclete, cinema, plimbare?

– Și ce mâncăm?

– Improvizăm!

Râde. De săptămâna viitoare intrăm în programul de primăvară. Cu mai multe salate și o casă mai dezordonată. Dar cu un copil fericit.

p.s. E prima dată în șase ani și 11 luni când el pleacă pentru un weekend cu alții, nu cu noi. Stomacu-i ghem, mintea-i alertă, prea multe idei mi se plimbă pe acolo, îmi suna-n cap încurajări pe care i le fac de când era de-o șchioapă, lumea-i mare, trebuie descoperită, să mergi, să zbori, să pleci departe, să descoperi. Cu o mână mi-aș pune lacăt la gură și aș astupa-o cu câlți și lipici. Cu alta aș trage-o pe prima și aș lăsa-o să zică. Chiar de-i greu și chiar de așa cum sunt acum o să tot fiu și altă dată.

 

 

0

De sâmbătă

Am așteptat sâmbăta asta cu un dor nebun. Mi-am făcut planul de joi, tiptil și fără să dau de veste nimănui – mi-am conturat o vineri seara ca un peron de așteptare pentru ziua de azi. Să ieșim în oraș, să vedem oameni dragi, să-l duc pe Ion la bunică-sa și să stăm cu ochii unul la altul, nu pe ceas. Să fie frig și să găsim un loc frumos cu vin fiert și apoi și-o cină și-o poveste. Să venim acasă unde-i cald și păturile acelea noi abia așteaptă să mă ia în brațe. Să adorm târziu, cu gând că n-am oră de trezire dimineață. Ion e-n vecini și sigur nu dă deșteptarea și să lenevesc până lumina obosește să-și facă drum printre jaluzele (că le-am fixat să strângă parcă din dinți!). Am adormit cu greu – ieri chiar a fost prima seară după șase ani și nouă luni în care Ion nu e acasă. Au mai fost dăți și destule în care n-am fost noi acasă, dar el n-a lipsit niciodată. Faptul că doar un perete ne despărțea, sau doi chiar, a ajutat puțin dar inima tot îndoită a stat, chiar dacă numa-n colț. Am visat că l-am pierdut – coșmarul oricărui părinte! și am petrecut o noapte agitată și-n căutare. M-am trezit brusc, cu-n telefon pus la ureche – E Tinu, nu pricep ce vrea! îmi spune crețul și îl aud pe tata oficial, spunându-mi că e tatăl Alexandrei și că așteaptă un pachet din Grecia. Sunt buimacă, adormită, e-ntuneric, mama lor de jaluzele, văd un 8 și un 30, dorm? Visez? Ce vrei, îl întreb și realizez instant că așteptăm un camion cu alte lucruri. Și în loc să-i dau numărul șoferului, am dat numărul crețului. Și de aici confuzia și trezirea mai dureroasă decât mi-a fost toată săptămâna. Încerc să mă cuibăresc la loc, dar nu-i la fel. Urnesc un picior, încă unul, îmi fac un ceai și promit că nu mai fac nici un plan. Că pare-se nu mă învăț minte. Acum plouă afară (da, era în program pentru azi), cu zgmot pe fundal de lego răsturnate, pregătesc povești pentru oameni mari și mă bucur de canapea. Începe să se contureze sâmbăta și să mă simt acasă.

acasa

2

Planuri, planuri și degeaba

Săptămâna trecută cam pe vremea asta, așteptam cu mare nerăbdare weekendul. Ziua de duminică. Să-mi las băieții să se regăsească și să petreacă o zi în doi și eu, eu să-mi iau tălpășița la Atena, pentru o zi cu fete, prânz și cafea-n oraș plus, teatru la ceas de seară. Toate erau pregătite. Și nu, nu doar eu așteptam cu nerăbdare (până la urmă și băieții mei apreciază o zi în care pot să facă doar ce vor ei fără să le umblu pe la spate și să le pun pe toate la loc!)

Sâmbătă dimineața mă trezesc sunete ciudate din baie. Crețul se simte rău. Tare rău. E alb ca varul și de-abia se ține pe picioare. Îl iau pe Ionuț și plecăm de acasă. La plimbare, prin oraș, pe la tot felul de plaje din jur. Vremea ține cu noi. Soacră-mea, biata, numai ce a trecut de două săptămâni de joaca de-a infirmiera cu socrul, îmi spune (cu juma’ de gură) să mergem la ei, dacă vreau. O refuz politicos, de cinci ani de când suntem trei, de unul se îmbolnăvește – și se manifestă cu vărsături, urmăm toți pe rând. Prefer să stau acasă și să aștept să se declanșeze. Ajungem sâmbătă pe seară – Ionuț e rupt de oboseală, eu nu-s departe. Trece noaptea fără incidente. Crețul se simte și el mai bine duminică, dar nu destul de bine încât să-i las singuri și să mă duc așa cum a fost planul. Anulez ieșirea. Nu. Doar o amân. Eu cu Ion petrecem o altă dimineață afară și apoi, o după amiaza în care strâng și curăț curățenia soțului. Că patru mâini sunt mai sigure decât două. Trece și ziua de dumincă – aia așteptată întreaga săptămână. Suntem bine toți, am scăpat. Și eu nu mai fac planuri – aștept doar duminica viitoare pentru o ieșire… spontană!

2

AMR 7 zile

Zi ploioasă și mohorâtă ce-ndeamnă la visare. Aș avea de lucru, nu zic, și Ionuț îmi dă pace (e acasă, cu muci și hârâială). Și-a pus un cearceaf vechi pe podea și construiește munți de plastilină. Eu cu o mână pe un text, cu alta (și mai ales cu mintea) căutând povești despre Berlin. Au mai rămas șapte zile până la weekendul cel lung pe care-l aștept din octombrie. Eu și crețul, doar noi doi, într-un oraș nou. Patru zile de plimbări și povești și ținut de mână. Fără alte griji. Ne-am promis de la începutul începutului că mereu vom face câte una din asta. O ieșire, scurtă, lungă, cum a fi, doar noi doi. Că vom lua capitalele și nu numai la rând, la văzut. S-a pus praful peste ultima noastră astfel de ieșire. Probleme din toate părțile ne-au ținut aproape de cuib – dar e drept uneori și un weekend la juma’ de oră de casă e ca o gură de aer proaspăt.
Ionuț se miră. L-am pregătit din timp, așa-i place și ne place. Vine bunica să stea cu el, o să-l ducă ea la grădiniță și-o să-l ia și el, el trebuie să aibă grijă de casă. Să-i arate care pe unde sunt. Ionuț rămâne șef.
– Dar eu nu înțeleg de ce să mergeți doar voi doi? Și nu toți trei! Că doar suntem o familie! Familia merge împreună!
– Pentru că uneori, mama și tata au nevoie să fie doar ei doi. Așa cum am fost și noi doi plecați la Viena, fără tata, așa cum ai rămas doar tu cu tata acasă, e nevoie de timp din ăsta, special, în doi.
– Dar mami, eu la Berlin nu am fost niciodată! Și mereu am vrut să merg!
Mă umflă râsul pentru că știu ce urmează.
– Cu siguranță au muzee cu dinozauri. Ce muzee grozave au la Berlin…
Îl asigur că probabil cel mai frumos muzeul cu dinozauri e la Londra și următoarea escapadă va fi în trei.
Se liniștește. Eu nu. Încep să-mi fac tot felul de filme-n cap. Dacă se întâmplă asta sau cealaltă sau mai știu eu ce. Scot listele de la naftalină. Acum în timp ce-s cu o mână pe textu ce așteaptă să fie terminat, cu alta pe textul ăsta, mintea-mi pleacă la altele. Trebuie să-mi întorc gândurile. Să le pun acolo unde trebuie: Berlin. 4 zile. Recomandări?

0

Premieră

După ce am trăit zile ca-n sâmbăta de pomină, ați crede că mi-a pierit cheful de copii în vizită. Da’ de unde și vezi de treabă, ce-am testat acasă a fost cu copii greci, musai, musai să văd care-i situația cu cei de-ai mei. Pe sâmbătă seara l-am programat pe prietenul de pentru totdeauna a lui Ionuț: vine să doarmă la noi. Pentru că indicația a fost clară – nu-l culca la prânz că eu una nu rezist cu ei până noaptea târziu! a ajuns după amiaza devreme. Veselie mare pe capul lor. Băiețelul mă anunță de când intră-n casă: eu am venit să stau mult. Se joacă ei cât se joacă – Ionuț al meu e surprinzător de tolerant, le lasă pe toate după musafir.
– Ne dai aluat? apar amândoi pe la picioarele mele.
– Hmmmm… nu. Trebuie să fac și nu știu cum!
– Nu e greu! spune unul dintre ei.
– Cu siguranță nu e, dar prefer să o las pe mămica ta să facă din ăstea, închei eu subiectul.
– Da, mămica mea chiar știe să facă, mă aprobă el.
– A mea habar nu are, adaugă Ionuț și dispar amândoi, la joacă. Chiuie, aleargă, la un moment dat pot să jur că se ceartă dar trece repede.
Apar pe lângă mine după câteva minute bune.
– Când mă trezesc, plec de la voi, mă informează musafirul.
– Da, mâine când te trezești!
– Nu, nu, altă dată când mă trezesc, în altă săptămână!
Aha, dau eu din cap neîncrezătoare și mă pufnește râsul. Râd și ei. De oamenii de zăpadă pișați pe ei. Probabil de frică, pentru că-s înconjurați de o mare de oase și schelete.
Ne jucăm de-a vrăjitoarea. Prima dată vrăjitoarea-i buni Maia, merg, o provoacă și fug speriați când ea vine după ei. Apoi stau ascunși sub un birou și se încurajează unul pe altul.
– Du-te tu!
– Dar vii să mă salvezi?
– Vin.
Unul iese, îl prinde vrăjitoarea, urlă după ajutor. Celălalt se pitește și mai adânc în ascunzătoare.
– Păi nu mergi să-l salvezi? încerc eu să-l ajut.
– Nu, că-s fricos. Dar du-te tu că tu sigur ai curaj. E bine să ai curaj!
Pufnesc în râs, intru-n jocul lor și apoi ne liniștim cu o carte, două, trei. Vine și ora de culcare. Mănâncă, fac duș, ne cuibărim la citit. Citim jumătate de oră bună.
– Cred că o vreau pe mama mea, spune musafirul cel ce nu voia să plece.
– Acum sau mâine dimineață?
– Acum.
– Păi nu vrei să dormi cu Ionuț și dimineață să mergem la o plimbare prin parc toți trei? Și să vină apoi după tine?
– Am o idee mai bună: să vină acum după mine, să dorm la mama și mâine să vin înapoi. O suni te rog pe mama?
O sun. Și pleacă. Ionuț e trist dar îi trece repede.
– Noi, mai demult, cu prietenul meu, am stat fără soțiile noastre o lună întreagă! Nu le-am vrut pe soțiile noastre. Dar le-am vrut pe mămici. Pe mămici le vrem tot timpul, că suntem mici încă.
Casc ochii – soții????? apoi gura – hohote de râs. Adoarme.

photo 1-7

Duminică, partea a doua, frații veseli vor să doarmă la noi. Un băiat și o fetiță, ce-au fost în vară musafiri și-n Grecia. Băieții fac front comun, fetița se urcă-n brațe-mi: Te iubesc și vreau să stau tot timpul la tine.
Am început bine. Ei se joacă, eu și domnișoara avem dialoguri savuroase. Se trântește ceva în camera unde se luptă războinicii. Dau să mă ridic.
– Mă duc să-i mănânc pe ăștia doi! exclam eu.
Ea mă privește senină:
– Alexandra, să-ți spun ceva? Pe fratele meu nu-l poți mânca, doar mama noastră poate. Dar poți dacă vrei pe Ionuț. Pe Ionuț poți să-l mănânci, pentru că e băiețelul tău.
– Aha, mă prind eu repede și renunț să merg la ei.
Seara băieții merg la culcare – după câteva intervenții, țin în mânecă amenințarea „O sun pe mama să vină după voi!” nu se știe cum vor degenera lucrurile. Adorm amândoi într-un final, micuța și cu mine stăm în pat, de povești.
– Băieții ăștia miros urât!
– Serios? De ce?
– Pentru că nu au făcut baie.
– Păi nici tu n-ai făcut!
– Dar fetele miros mereu bine. Doar băieții nu.
– Nu dormi?
– Nu pot. Închid ochii și se deschid imediat. Nu știu ce o să mă fac.
– Încearcă să-i acoperi cu mâna.
– Nu știu dacă reușesc!
Trec minute bune. Povestește, povestește, povestește. Se foiește, se acoperă, se descoperă, vrea o pătură ca și cea de acasă. Vrea la toaletă. Apoi apă. Mai povestește puțin. Eu una simt cum mi se închid ochii singuri.
– Nu dormi?
– Nu reușesc! Aș vrea să dorm cu ochii deschiși.
Îmi iau inima-n dinți și iau măsuri extreme.
– Cine adoarme prima…
– Oh, dar nu putem face un concurs din asta!
– Ba putem, azi e voie.
– Azi da?
– Doar azi! Cine adoarme prima are voie să aleagă dimineață la ce video scurt ne uităm. Așadar, dacă tu ești câștigătoare… ne uităm la un cântec din Frozen… și dacă eu, din Avioanele!
– Ok, am adormit!
Liniște. Adorm și eu. Mă trezesc să-i mai verific pe băieți, sforăie amândoi. Pitica oftează-n somn, vorbește, tot în somn. Cad lată și mă trezesc șușoteli masculine.

photo 3-5

Ăsta a fost oficial PRIMUL weekend în care au rămas la noi peste noapte, copii fără părinții lor. Pentru Ionuț, dar și pentru mine, a fost cu siguranță un episod pe care ni-l vom aminti mereu cu drag. Mai ales, dar mai ales pentru că va fi mereu asociat cu Timișoara mea (care, sper eu, pentru Ionuț va fi un fel de Clujul meu. Cine știe, știe:) )