2

Buton de pauză

Viața mă pune pe gânduri. Sunt în așteptare – visez schimbări și n-am răbdare. Am sumarizat întâmplările din ultimele șapte zile și le-am pus în rime. N-am stare, nu-mi găsesc locul, sunt ca un leu în cușcă. Construiesc tot felul de chestii în minte-mi, mă panichez, simt cum mă trec toate apele și mă cuprinde durere bruscă de cap. Parcă-s cu fața-ntr-un lighean cu apă înghețată, paralizez de frică și apoi, brusc, mă salvează o stare de liniște care apare de te miri unde. Ies brusc la suprafață și respir adânc.

Răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forte. Oh, nu. Din contră. Mi-am petrecut multă vreme din viață navigând cu viteză printre evenimente fără să bag de seamă ce trăiesc, cu mintea doar la ce era în zona din fața mea. Necunoscutul. Noul. Viitorul. Ironic, am ajuns într-o țară unde „nu ne grăbim” e motto național dar asta n-a fost suficient pentru a mă lecui. Apoi l-am primit pe Ion și parcă, parcă nițel m-am mai domolit dar încă am momente în care mă forțez să pun frână, că-i păcat. Pierd esențialul pentru că gându-mi e la ce urmează.

Dar aseară, pe când simțeam că nu mi-e bine și-mi spuneam că degeaba mă agit și mă stresez și mă forțez, ce-i să vină, o să vină mi-a venit în minte imaginea unui joc cu bile. Un panou vertical, o bilă mare care pornește de sus și trebuie să-i ghidez drumul. Când intră pe un coridor, înainte de a-și da drumul mai departe, înainte de a se deschide ușița către alt coridor, are o secundă de așteptare. În condiții normale, o secundă nu-i mult, veți spune și da, sunt de acord cu asta. Însă în momentele acelea, secunda aia, așteptarea – cade bila? Merge mai departe? Se blochează? în momentele acelea, secunda aia poate dura cât o viață de om.

Viața mea e presărată cu secunde din ălea. În care-mi țin respirația și-mi strâng stomacul. Dar mereu și de fiecare dată, așteptarea aia a meritat. Pentru că toate au ieșit așa cum trebuie, întâmplările s-au combinat și s-au potrivit în ritmul lor, în momentul lor. Nu mai repede, nu mai târziu. Ci la țanc.

Unul dintre momentele ăstea de care ziceam, care s-a potrivit ca o cheie-n ușa ei, e cel mai drag mie. Cu 9 ani în urmă, o marți de iulie, seara, în Chalkida. Cu Maria, iubitul ei și un alt prieten. Stăteam pe malul mării, într-o cafenea, soare aproape de apus. Să rămânem și-n seara asta aici și plecăm dimineață la Atena? întreabă Maria și-mi amintesc și acum stare de liniște care m-a cuprins. Pe mine, aia cu programul de vacanță-n agendă. Dacă avem unde rămâne, rămânem. Nu termin de dat răspunsul, că sună telefonul și casa amicului care cu două minute înainte era plină de rude, se eliberează brusc. Păi atunci, rămânem. Și stare de liniște m-a cuprins cu totul. Trei ore mai târziu apare crețul în peisaj, o lună mai târziu, vine la Viena, trei mai încolo, mă mut în Grecia. Și starea aia de mi-am găsit omul și am liniște nu m-a părăsit nici în ziua de azi.

Ăsta o fost gândul care m-a ajutat să adorm azi noapte. Să aștept, cu liniște. Dacă e, o să fie.

Voi aveți momente din ăstea cheie? Pe care le trăiți și le simțiți așa?

1

Supărare și o șapcă nouă

Eu una mă simt așa de bine când reușesc să-mi stăpânesc ieșirile, să fiu mai puternică decât ele și să mă port ca un om mare.Azi a fost una din zilele ălea. 5 ore de somn azi noapte, lipsă de chef- că-i deja prea cald afară, lene totală și stare care cerșește canapea și carte bună. Și nimic altceva.

M-am dus să-mi iau copilul de la grădi și l-am simțit de când am dat ochii cu el. L-am vazut cum a încercat timid să-și construiască puntea de legătură cu educatoarea, am observat schimbul lor de priviri.

– Azi m-a certat doamna educatoare. Și pe mine și pe Stavro și pe Mario (*aștia trei sunt cei trei mușchetari, nedespărțiți și de neoprit) ne-a trimis în clasă. Să stăm acolo să ne liniștim. Și am fost nervos și încă-s foarte supărat pe ea…

– Dar ce-ați făcut așa de grav?

– Absolut nimic.

– Probabil că s-a întâmplat ceva, nu cred că v-a trimis degeaba în clasă…

– Nu-mi amintesc…

Mi-e foame și car tot felul de chestii, las discuția pe când sunt in formă. Așa că o pornim înspre casă și pe drum îmi amintesc de șapcă. Vreau să-i cumpăr o șapcă. Intrăm în magazin, eu pun mâna pe una albastră (că-i anti jeg) el nu și nu, o vrea pe cea galbenă. O luăm pe cea galbenă, o plătesc, îi cere vânzătoarei să-i scoată eticheta și ne continuăm drumul. O pune-n cap și… se dezlănțuie iadul.

– Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu-mi place. Îmi strânge urechile!

O lărgesc.

– Nuuuuuuuuuuuuu, e prea mare!!! Nu o vreau! E urâtă!

– Singur ți-ai ales-o! mă răstesc eu.

Nu și nu și nu. E prea mică, e prea mare, e prea galbenă, o urăsc, te urăsc, o voiam pe cea albastră și plâns și muci și muci și hohote. Mie capul îmi stătea să explodeze, privirile celor din jur, nu, nu ajută. Trag aer în piept, adânc. Realizez că-s mai de încredere când sunt obosită, că n-am putere să mă cert sau să mă răstesc, n-am vlagă nici să mă enervez prea tare. Vreau doar să-mi pun capul într-o îmbrățișare. Îl trag lângă un copac, la umbră, pun toate boarfele jos pe lângă noi, mă pun și pe mine la nivelul lui și-l strâng în brațe. Copilul hohotește, muci și furie și lacrimi.

– Ești supărat. Tare de tot. Te-a supărat ce s-a întâmplat la grădi. Ești și obosit și flămând și nervos …

Plânge și mai tare și se strânge-n mine. Stăm așa vreo cinci minute. Eu îl țin și el pe mine.

– Ce băiat mare… și plânge, ce urât, se bagă-n seamă un domn.

Îi arunc o privire cu săgeată cu tot, Ion nu-l aude și bine că nu-l, trage nasul și oftează greu. Apoi pornim mai departe fără vorbe. I s-a luminat fața. Până la urmă lui îi place șapca… și mie de mine.

IMG_0310

2

Vai de criza mea!

Sâmbăta trecută părea a fi una ca oricare alta. Ne-am trezit, am pregătit micul dejun, am povestit puțin și pe când mă bucuram mai tare de programul care se desfășura conform planului, AU! Durere în spate, undeva în partea stângă. Crește și se extinde și se-mpărștie prin tot trupul. Rămân blocată, Ionuț mă privește speriat. Simt cum mă prăbușesc și vai, doare și cum doare! Încerc să mă așez, nu, nu-i bine, stau în picioare, nu, nici așa nu e bine. Strâng din dinți. O fi vreo criză renală, vine diagnosticul de la mama via Skype. Simt cum mă topesc de durere. Înțeapă și mă-nțeapă și orice aș face, oricum m-aș poziționa, e același lucru. Doare. TARE. Îl sun pe creț, pornește înspre casă, odată cu el vine și doctorul. Consult rapid, injecție care-mi ușurează chinul. Criză renală. Petrec ziua plimbându-mă între sufragerie, dormitor și camera lui Ionuț așteptând ziua de luni. Analize, eco și tot ce mai e nevoie că doar se știe: sunt fricoasă tare.

Luni dimineața sun la asigurări – la cea privată, cu cea de stat decid că n-are sens să-mi bat capul. La cum funcționează toate aici, pentru o ecografie trebuie să-mi fac programare cu vreo două luni înainte. Așa că-mi zic hai să profit de asigurarea privata, din fericire, neutilizată până acum. Vorbesc la telefon cu o doamnă foarte simpatică, îmi spune numele doctorului care colaborează cu ei și mă sfătuiește să sun să fac programare. O ascult cuminte și primesc următorul răspuns:

– Vă pot programa la finalul lunii…

– E târziu, încerc eu s-o scald…

– Cel mai devreme peste 10 zile pot. Nu am locuri la eco. Avem un număr limitat de locuri pentru cei cu asigurare de stat, un număr pentru cei cu asigurare privată… și restul sunt programări pentru oamenii care plătesc consultația la preț normal, fără asigurare.

Pentru o secundă am impresia că n-am înțeles-o bine. Dar e foarte clar. Mă luminează și soacră-mea, ăsta-i sistemul, ce să facem?

Dacă e să plătesc, prefer să dau banii altcuiva, mă gândesc eu. Sun la alt cabinet, îmi fac programare, ajung la timp. Eu. Jumătate de oră mai târziu apare și domnul doctor. Își parchează bolidul în fața cabinetului și apare impunător. La fel de impunătoare e și cureaua Prada ce-i ascundea burta. Îmi face semn să-l urmez. Mă consultă, ia cei 60 de euro pe care îi întind, scrie ceva (am impresia că-i o chitanță) și-mi zâmbește.

– Nu e grav, nimic grav. Bea multe lichide și hai peste o lună. Vreau să te văd și luna viitoare și nu plătești, bine? Vii și gata, fără să plătești consultația.

Ia te uită, l-am judecat greșit pe om. Îmi dă și chitanță, mă cheamă și luna viitoare – PE GRATIS!!! salut frumos și ies. Afară, o băbuță e certată de secretară.

– Cu asigurarea de stat vă programez de-abia în ianuarie. Să îmi dați un număr de telefon!

– N-am, răspunde timid bătrânica.

– Cum să n-ai telefon? o apostrofează doamna. Oftează. Bine, hai mâine să-ți spun când poți veni la consultație! Dar luna viitoare, ai înțeles?

Îmi promit să nu mai judec. Ajung acasă, evident, nici urmă de chitanță. Bine măcar că analizele-s bune. Beau lichide, beau și scot.

Și mă gândesc că de mi-e să trăiesc aici pentru tot restul vieții o să cer Moșului și iepurașului și norocului, în fiecare an, doar sănătate.

 

 

 

 

 

 

0

Fără cuvinte

Zile lungi și gânduri multe, fără poftă de scris sau povestit. Au trecut. Sunt încă prinsă-n minte-mi și întorc ce-i de întors pe toate părțile. Le analizez, ba singură, ba cu crețul. Ba amândoi, împreună., ba fiecare pe perna lui. Și pe lângă toate ăstea, episoade de zi cu zi. Întâmplări și frânturi.

Intru la farmacie să-mi vizitez prietena. O văd prinsă-n discuții contradictorii cu o doamnă. Pe doamnă o observ doar din spate, când se-ntoarce mai că nu leșin. E roșie toată la față, umflată, de-abia vorbește.

– Doamnă, nu vă pot face nici o injecție cu adrenalină! Trebuie să mergeți la spital!

– Nu mă duc la nici un spital! E alergie! Îmi faci injecția și trece!

– Doamnă dragă, nu pot să risc să fac treaba asta! E serios! V-ați umflat toată! Vă rog, mergeți la spital!

– Tu nu pricepi? Nu merg?! Am mai pățit-o, e alergie! Vreau să-mi dai ceva. Injecție sau sirop din ăla cu cortizon!

O văd pe biata fată cum se schimbă la față. Își pierde răbdarea.

– Nu pot să vă dau nici să vă fac nimic! Nu știu de la ce a pornit alergia, nu am ce să fac fără hârtie de la un medic și pentru asta trebuie să mergeți la spital!

– Știu eu de la ce e! Am luat un antibiotic pentru că mă durea gâtul. Și am mai pățit-o! Așa că știu ce trebuie să fac!

– V-a prescris cineva antibiotic pentru gât? Perfect, mergeți la medic să vă prescrie ce să luați pentru alergie, dar pentru Dumnezeu, mergeți la spital! E foarte periculos, sunteți roșie, umflată, puteți muri!!!!

Doamna se întoarce furioasă, iese pe ușa farmaciei nu înainte a țipa.

– Auzi, să mor! Mă duc la altă farmacie, poate-s mai deschiși la minte!

Noi rămânem blocate, uitându-ne una la alta. Fetei îi dau lacrimile, eu chiar nu știu ce să zic.

Îmi sare-n minte povestea cu bunica. Și i-o spun și ei și parcă-i vine să râdă. Dar nu, chiar nu e de râs…

 

 

 

 

 

 

3

Dor

După șapte ani de Grecia, doi-trei înainte prin alte părți, dar tot departe de țară, m-a lovit un gând. Mie cel mai mult și cel mai mult, dintre toate și peste toate, îmi lipsesc prietenii mei. Am și aici – ca de fapt peste tot pe unde am ajuns, oameni pe care-i iubesc și care-mi plac și cu care petrec timp și bucăți din viață dar mi-e dor, teribil de dor de prietenii mei. De stat la povești, pe limba noastră. Cu amintiri de când și cum, cu propoziții începute și finalizate în hohote de râs, pentru că știm finalul și da, chiar e de chițăit, cu gânduri cărora nu-i musai să le dau voce pentru că oricum sunt la fel și le știu și ei, le știu și eu.

M-a apucat nostalgia asta zilele trecute și parcă-i tot mai acut gândul. De prietenii pe care mi i-am făcut aici mă leagă întâmplări din ultimii ani, nu avem un trecut comun și nu doar asta, dar sunt altfel. Oh, iubesc diversitatea și mi se pare absolut minunat să o pot experimenta în toată splendoarea ei, doar că uneori mi-e dor de tihna cunoscutului. Ies cu fetele de aici care se știu de pe vremea din care mă știu eu cu fetele de la Cluj și le aud poveștile și trăirile și mă lovește invidia, că nu am fost parte a celor povestite și, mai ales, că acelea ce au fost parte a poveștii mele, sunt departe. Mi-e dor, serios. O fi vara asta care bate la ușă și care-mi amintește de fiecare altă vară pe care așteptam să o petrec la Cluj? O fi vârsta? Distanța? Vreo fază nouă care acum iese la suprafață cu mai mult curaj? Habar nu am. Oricât de apropiată mă simt de unul, două suflete de aici, nu-i la fel. Nu-s la fel. Ieșim în gașcă, mergem la plajă, la cafea, bem și râdem și copiii noștri-și fac amintiri împreună iar eu simt, așa, o adiere cu miros de nu aparțin și nu mă regăsesc.

Și zic din nou, o fi vara care-mi trezește gânduri din ăstea? O fi vârsta? Sau distanța? Sau io-s o ciudata care de fapt are probleme cu adaptarea?

Voi, cei care sunteți departe cum… sunteți? Cum simțiti?

IMG_4747

7

Ia covorul, nu-i covorul!

Sunt în Grecia de 7 ani și 3 luni și dintre toate obiceiurile localnicilor, ăsta despre care vreau să vă povestesc acum mi se pare cel mai … aș zice fără sens, dar cu siguranță are. Doar că probabil e unul neînțeles de mine. E vorba de joaca de-a sezoanele prin casă. Îmi amintesc bine curățenia de primăvară din România, de obicei coincidea cu săptămâna de dinainte de Paști și pe mine mă găsea la bună-mea, la Cluj. Lumea scotea covoare la bătut, spălau perdele, geamuri, împrospătau casa. Aici de cum dă prima căldură, lumea scoate covoarele din casă. Vara, grecii n-au covoare. Au însă un verb pentru acțiunea asta. Iarna, adică la final de noiembrie, le pun la loc. Cică-i cald de ai covoare-n casă. Mie una, crescută-n Timișoara unde vara temperaturile ajung la 40 de grade și nici marea nu-i aproape, întreg procedeul ăsta de scos covoare/ întins covoare mi se pare o mare pierdere de vreme. Mai ales că nu mi-e mai cald de le am pe sub picioare. De vreo trei săptămâni pe oriunde mă întorc, asta-i prima întrebare pe care o aud. Ai strâns covoarele? Am decis să fac un compromis  așa că le-am strâns de pe holuri, dar în restul casei au rămas acolo unde le e locul.

A doua întrebare se referă la hainele de vară. Le-ai scos de prin dulapuri și cutii? Degeaba explic eu cui vrea să mă asculte că eu ce port iarna (din Grecia, a se înțelege) port și-n restul anului – tricouri, jeans și câte o rochie, că nimeni nu mă înțelege. În plus, dulapul meu e suficient de mare încât încap toate. De ce să le tot împachetez? Ca să am ce despacheta câteva luni mai târziu? Soțul meu cel grec râde cu poftă când îmi vede nedumerirea. Cică grecilor le place să dea impresia că-s ocupați așa că era musai să-și facă de lucru chiar de nu era nevoie.

Mi s-a spus că mă împotrivesc adaptării. Că nu-s de multă vreme aici și asta e problema. Că m-oi schimba în 5-10-15 ani fără să bag de seamă. Cert e că deocamdată prefer să-mi petrec primele zile de primăvară și ultimele de toamnă undeva la soare, cu o carte bună-n mână și o înghețată lângă.

0

Prima zi de mai

Sufăr de ipohondrie. O știu și eu și apropiații mei. Mă panichez la cel mai mic semn de ceva nu-i în regulă și-mi cresc amploarea simptomelor cu o viteză amețitoare. De mă doare capul mai multe zile la rând, mă gândesc la tumori. De mă doare gâtul timp mai îndelungat (adică două zile, nu una) cu siguranță am amigdalită, puroi și e nevoie să mă vadă un doctor. De tușesc, probabil că-s la un pas de pneumonie. Să nu mai zic nimic despre vreo pată pe piele. Sau dureri pe undeva.Măcar de aș păstra ipohondria exclusiv pentru mine, dar e musai să-mi extind stresul și asupra băieților din casă. Ăla mare mi-o taie scurt, n-apuc să-i pun diagnosticul. Cu Ionuț stă altfel treaba (dar din fericire îl salvează pediatrul, om cu scaun la cap)

Azi noapte, pe la 1, îl aud pe Ion:

– Maaaaaaaaaaamiiii, am muci.

Sinceră să fiu, nu-s surpriză. Îi așteptam. Ieri copilu’ a stat trei ceasuri cu picioarele-n apa mării și nu s-a dat scos. Și chiar de afară erau 25 de grade și soare, apa e rece, foarte rece mai ales că pe munții din depărtare se vede încă zăpadă!

Peste vreun ceas, cronometrat, pentru că mie odată cu mucii lui mi-a sărit și somnul, aud și un zgomot ce aduce a tuse. Din aia horcăită. O dată. Apoi, liniște. Încep să-mi fac gânduri, evident. Mai ales că parcă nici gâtul meu nu-i cum a fost înainte de culcare și stai, ce-i cu durerea asta în partea dreaptă? Oare ce-i în dreapta? Mă ia cu friguri. Să vezi că fac febră. Oare Ion are febră? Merg și-l verific, mai șterg un set de muci. Mă duc la culcare. Începe să mă doară capul. Oare îl doare și pe el? Să vezi ce viroză ne paște. Și mâine-i 1 Mai. Nu vreau să stăm în casă. Mă gândesc pentru o secundă să mă ridic să văd ce medicamente am prin dulap. Din fericire adorm înainte să mă pun în mișcare. Mă trezește Ion cu puțin înainte de 7.

– Maaaaaaaaaaaaaaaaammiii, am avut muci!

Dau să mă ridic.

– Dar i-am șters singur!

1 mai vesel să aveți!