1

Fete, lego sau băieți?

Uneori am impresia că-s tot acolo. Dar mă trezește frigul la realitate și uneori îmi dau seama, în timp ce mi se vorbește, că nu trebuie să-mi traduc nimic în minte-mi. E frig și gri și orașul e mare. Îmi ies parcuri în cale orice drum aleg, și în viața mea miroase a toamnă așa cum n-a mai făcut-o de mai bine de opt ani. Dar sunt momente, vă zic, în care pot să jur că-s tot acolo sau că acolo-ul e aici. Când se bagă lumea în seamă pe stradă, când toți stau cu sfatul gata pregătit de dat altora, când ți se vorbește fără să fi întrebat dar dar mai ales când e vorba de copil. Ba că are căciulă, dar mai des că n-are, ba că dacă mai plânge îl ia poliția (serios?) sau îi face nenea doctor injecție, ba că nu e frumos io-știu-ce, ba că vine bau bau sau că e băiat și băieții nu plâng. Asta-i preferata mea – și cred că-i și a lui Ionuț pentru că de fiecare dată când o aude plânge mai cu foc (și mai artistic decât aș putea-o face eu vreodată!). Cât am stat în Grecia multe mi-a fost dat să aud. De la problema vântul care bate și gradele care dacă-s prea puține NU IEȘIM AFARĂ, DOAMNĂ, NU IEȘIM! – și credeți-mă oamenii ăia chiar nu știu ce-i acela frig! la ferește-te de termometru și alte superstiții stupide. Dar nici cu ăștia de aici nu mi-e rușine. E drept, acolo auzeam tâmpenii de la oameni care erau umblați prin lume, citiți, cu minți deschise, așa că durerea era parcă și mai aspră. Aici, măcar în bula mea nu aud din ăstea și deja am mai pus un plus pe listă.

Astăzi cu Ionuț. Așteptăm. Lângă noi o doamnă la vreo 50 de ani. Se deschide ușa și iese o fetiță. Îmi scapă una cu semnul exclamării: Ce drăguță e! Ionuț nu mă bagă în seamă, lego-ul din mână îi ține atenția acolo.

– Ia te uită băiețel, ce fetiță drăguță a ieșit! Ai văzut?

Evident, Ion o ignoră. Stă și meșterește la o roată.

– Nu-ți plac fetițele? insistă ea.

Tăcere, doar sunet de roți.

– Dar trebuie să-ți placă fetițele! continuă și o simt puțin iritată.

– Are timp să-i placă și fetițele.

Regret secunda în care am deschis gura pentru că doamna îmi aruncă o privire c r i m i n a l ă!

– Cum să aibă timp? Trebuie să-i placă fetițele DE LA ÎNCEPUT!

Alta care are filme alb negru în cap, mă gândesc dar îmi țin gura. O deschide Ionuț.

– Mie nu-mi plac fetițele. Mie îmi place doar LEGO!

Femeia tace, tac și eu dar stau cu hohotul în gât. Ca și în alte episoade, Ionuț salvează situația. Cum de nu m-am obișnuit deja?

0

Ne descurcăm

După opt ani și mai bine în care am povestit cum eram eu acolo, cum (îi) simțeam și-i vedeam, opt ani și mai bine în care am așternut gânduri și momente, poate-poate dacă sunt scrise mi-o fi mai ușor să-i înțeleg (ce iluzii!) i-a venit rândul. Stau cumva pe margine și privesc – prea mult timp să mă implic oricum n-am și mă amuz teribil. Parcă suntem într-un film din ăla mut în care trebuie să aștepți transcrierea dialogului ca să pricepi ce se întâmplă.

Pentru cei care ați ajuns aici mai târziu, situația-i una și-i simplă. După opt ani de Grecia, l-am luat pe grecul meu cu părul creț și ne-am mutat în România. Eu, el și Ionuț. Spontană decizie, mai ales că noi aveam bagaje făcute cu destinația UK, dar de asta-s făcute planurile – ca să ai ce schimba pe parcurs. Eu am deschis calea, am ajuns aici din septembrie, el de-abia de-o săptămână. Nu știe o boabă de română – zice el dar eu nu-l cred. Ne-am mutat în apartamentul nostru, ușă-n ușă cu ai mei părinți și adevărul e că încep să mă simt ca-ntr-un sit-com de prin anii ’90. Uneori chiar am impresia că se aud râsete din public.

Ca de exemplu azi. Casa-i veche (dar cu personalitate), instalațiile cam ruginite (și asta-i parte din ce spuneam mai devreme) și de aici o serie de probleme. Curge ceva la baie, robinetul trebuie schimbat, din filtrul de la centrală parcă picură și de-acolo.

– Chemăm un instalator? întreabă crețul și pe bună dreptate.

Prinsă-ntre ciocan și nicovală, nu pot chema ORICE instalator. Că doar tata știe pe cineva și nu se cade – care dintre voi nu înțelege dilema asta? Îi explic omului care-i situația, dă din cap înțelegător. Trece o zi, trec două, ajunge instalatorul. E seară, se umple casa. Omul începe să verifice țevile. Crețul nu pricepe o boabă din ce se vorbește dar înțelege mai mult decât crede lumea. Îmi spune mie ceva, eu îl întreb pe instalator, răspunde tata. O luăm de la capăt. Trebuie să schimbăm ce e de schimbat? Schimbăm, spune tata. Nu trebuie schimbat, răspunde domnul. Se repară!

Grecul meu pricepe ceva și pufnește în râs. Am eu o țeavă acasă – nu cumpărăm, reparăm. Așa-i că asta a spus? Dau în semn de taci, măăăăă!!!. Mie-mi pleznește capul după două zile de chestii contemporane (fain tare, dar obositor al naibii!), Ionuț mă cheamă la numărat piese de lego, instalatorul verifică altă țeavă, tata îi spune ceva despre niște motoare sau cilindrii, ceva mașină care nu pornește cum trebuie, sau pornește, fiecare-i în filmul lui. Macaroanele dau în foc, sună un telefon, mama a adus clătite și prăjitură de la Cluj, mi-e somn, Schimbăm filtrul? întreabă crețul. De ce să-l schimbăm, răspunde instalatorul. La anul, acum nu e nevoie, e curat, continuă tot el și eu traduc. Dar poate vii într-o altă seară, când ai timp, îi ia gândul din gură, tata. Vin, dacă trebuie, dar nu trebuie, spune omul. Trebuie? mă întreabă mirat al meu. Dacă trebuie, facem, dacă nu trebuie, tot facem, dar în altă zi.

Până la urmă strânge, înșurubează, pune la loc dar cred că n-a făcut nimic. Mai curge? Nu mai curge! Dar hai, trage apa la toaletă de multe ori, să vedem, mai curge? Dacă tragi tare, curge, dar tragi finuț. Schimbăm si cazanul? Nu trebuie schimbat, trebuie să tragi finuț. Dar mai bine îl schimbăm. Are el unul acasă, asta zice? întreabă crețul. Se discută despre schimbare, o facem și de trebuie și de nu, să fim siguri. Că nu știm de se poate finuț.

Mai lipsește tâmplarul, observă grecul meu și ne pufnește râsul. Tâmplarul e alt vecin cu alte întâmplări. Și chiar, parcă numai el mai lipsea din episod. Bucluc toți pe-o țeavă și un cazan de toaletă. Cred că-mi place aici, spune el. Fix la timp – că eu deja mă văd cu un picior afară. În țara asta se repară toate, nu se aruncă nimic. Toți știu pe cineva care știe și te ajută chiar dacă habar nu are cum te-ar putea ajuta. Știi, e un fel de țara lui ne descurcăm cu ce avem.

Chiar așa.

1

Cea mai frumoasă vacanță (concurs)

Am fost cu dor de ducă de când mă știu și poate chiar înainte de asta. Mereu mi-au plăcut călătoriile și drumurile care mă duceau. Mi-am căutat motive de plecare, la început mai aproape și mai apoi mai pe te miri unde; pentru mine nu era și încă nu-i mai mare bucurie decât să aud sunet de valiză închisă și să simt biletul în geantă- de tren, autocar, avion, ce-o fi fost, important era să fie.

Și dusă am fost fără să port după mine doruri, ci doar poftă de umblat, de cunoscut, de necunoscut. Când mă trezeam acasă, eram ca-n cușcă și imediat căutam motive de a o lua din loc, lumea e mare și eu am văzut așa de puține – îmi spuneam și tot eu mă încurajam s-o iau de la capăt.

Vacanța mea de vară din 2007 fusese plănuită încă de la început de an. „Trebuie, mă auzi, trebuie să vezi Grecia!”, îmi spunea draga de Maria, colegă de studii și de colindat. Râdeam eu, și mai mult în sinea mea de parcă știam ce mă așteaptă și am plecat vreo două săptămâni – din mijloc de iunie până-nspre luna lui cuptor. Mă minunam și mă-ntrebam ce-or vedea toți la mare și la soare de nu s-ar mai fi dat duși de acolo, doar mie nu-mi spuneau nimic? Visam la linștea de la Viena  (că-n anul ăla și cel dinainte, acolo-mi petrecusem zilele) și străzi curate și oameni care nu-ți vorbesc neîntrebați. Așteptam să treacă una, două, mai trei zile și să le mulțumesc de dragul cu care m-au primit și chiar a fost frumos, dar gata, e timp de mers înapoi, în lumea mea. Evident, una a fost potriveala de acasă, alta cea din târg, pentru că în film a apărut băiatul cu părul creț și cam acesta a fost finalul.

Da, vacanța-n Grecia a fost de neuitat, e drept. Nu știu ce s-a întâmplat, dar când am plecat de acolo, ceva am lăsat în urmă. Ceva puternic și cu dor de doar la trei zile după plecarea mea, băiatul cu părul creț și-a luat bilet către Viena. O săptămână, decizie spontană, probabil prima (și până acum, ultima) din viața lui. Am privit cu neîncredere (și râs nițel forțat) întreaga poveste – Am început de sus, Ăsta-i nebun? Ce să facă la Viena? O săptămână? apoi m-am domolit și am început să mă obișnuiesc bine de tot cu gândul – mai ales că-mi dăduse câteva săptămâni bune pentru asta. Așa că cinci săptămâni și patru zile de la seara în care mi-a tradus cântece grecești (sincron, nu glumă!) a venit la Viena. Cu o zi mai repede, ca să nu-mi dea timp să mă dezmeticesc. În prima zi am luat orașul la pas. Pe jos, ore-ntregi. Căutând câte o cafenea, loc să ne spunem câte aveam să ne spunem.

Și-am râs și ne-am plimbat mână-n mână de parcă asta făcuserăm toată viața, eu cu el și el cu mine. Începea să-mi spună ceva, îi continuam gândul și chițăiam ca doi copii prostuți, doamne, ce nu mi-aș mai fi dat drumul din îmbrățișarea lui. Clișeu, da, trăiam un clișeu și-mi spunea și-i spuneam, parcă ne știm de când lumea și ce bine e.

Am ieșit la cină-n oraș și ne-a prins noaptea de luni în Viena. Știți cum e o noapte de luni la Viena? Pustie. Goală. Am bătut străduțe din centru, la pas, de mână, sub lună.  Doar eu și el și linște de parcă undeva, cineva a lăsat orașul doar pentru noi.  Nu știu  dacă din toate momentele frumoase din viața mea cu el, unul câte unul pus sub lupă, dacă din toate clipele care încă mă fac să zâmbesc, există vreunul care să-mi strângă sufletul a dor așa de tare ca acela.

A fost o săptămână în care am știut că-i el și el a fost mereu, o vacanță într-un oraș pe care-l numeam „acasă” și ce frumos, a fost nevoie de-o vacanță acasă ca să-mi dau seama că acasă-i el.

Am vrut să vă povestesc și vouă – care a fost până la urmă cea mai frumoasă vacanță a noastră – pentru că tocmai am participat la concursul momondo.

#calatoriideneuitat

Multe-s locurile unde aș vrea să ajungem, în doi, sau trei. La Viena putem ajunge oricând, aruncătură de băț ne e. Însă pe lista noastră, una-i destinația de top, că n-am fost nici eu, nici el și tare-am merge împreună. Paris. Clișeu, ca toate-n poveste, dar cui îi pasă, când e așa de frumos?

Puteți câștiga și voi – cititorii și eu – povestitoarea, o vacanță în valoare de 1000 de euro. Ce trebuie să faceți? Sa lăsați un comentariu la acest articol, în care să-mi spuneți:

  • despre o călătorie de neuitat
  • să menționați destinația favorită și
  • să puneți linkul către momondo.ro (link-ul cu biletele de avion găsite spre destinația de la punctul 2).
  • să dați mai departe povestea mea 🙂

 

0

Am aflat ce-mi lipsea, când i-am ajuns aproape

După o lună de Timișoara am realizat un lucru. Mie cel mai mult, în cei opt ani de viață-n Grecia, mi-au lipsit evenimentele. Nu, nu vorbesc despre nunți, botezuri și petreceri de ziua copiilor. Nu. Ci despre evenimente care dau viață unui oraș – concerte, festivaluri, chestii culturale, întâlniri ad hoc pe la câte o galerie, serile de filme, teatru și de lectură. Chalkida e un oraș mic, un fel de Lipova, Lugoj, hai Reșița. O sală de cinema cu câte două filme ce rulau câte o săptămână, câte o piesă de teatru obscură venită din Atena ba pentru cei mari, ba pentru copii, vreun concert sau eveniment ce se rătăcea și pe la noi. Ce-ți rămânea de făcut? Să te urci în mașină și să dai o fugă până-n capitală. Chestie pe care am făcut-o la început dar după o vreme, obișnuită fiind cu toate la o aruncătură de băț (deh, Viena sau Cluj sau Timișoara) m-am cam săturat de drumuri. Chestiile care-i țineau pe toți ocupați – mersul la cafea și la masă m-au ținut și pe mine. Tot o vreme. Tânjeam cu ochii-n monitor după toate ce se petreceau aici unde-s acum sau pe altundeva, pe unde fusesem și eu. Nu, chiar nu-s făcută să trăiesc într-un oraș mic și fără pic de viață. O fi frumos la mal de mare, o carte-i mereu o companie bună și-s sigură că o să vină și timpul când mi se va face dor de o pauză acolo, dar în clipa asta – și-n clipele ălea simțeam cum mă sufoc. Încă mă ia un val de căldură când îmi vine-n minte ce scriu eu aici. Și ce-i ciudat, pe vremea aia, habar nu aveam de ce. Am înțeles acum. Le am pe toate la o aruncătură de băț. Văd câte se petrec  și am de unde alege. Festival de teatru la care ajung în plimbare – și drept e, n-am timp de câte-aș vrea! Filme și concerte. Cafenele în care aș putea să mă uit și să nu mă dau dusă acasă. Tot felul de chestii mici și faine cu oameni dragi. Mi-era un dor nebun și nu știam de ce. Acum știu. Orașul mic și cu miros de mare nu-i pentru mine, nu acum, nu știu de-a fi vreodată. Mi-era dor de gălăgie, de afișe, de unde mergem azi și mâine și chiar de nu apuc să merg sau poate nu vreau – e frig și-i bine să te tolănești lângă sobă cu o carte-n mână, știu că de-mi trece vântul schimbării pe la ureche sar în cizme și dusă-s. Îmi lipseau toate și nu știam ce-i cu mine. De ce nu-s mulțumită de nimic, de ce caut ce nu-i, de ce-s cu supărarea-n minte și-i dau drumul pe gură? Așa de des? Așa de mult? Atâta frustrare și supărare. Acum știu. A trecut o lună de acasă și tare bine mi-e. Ne e.

6

De luni, e oficial:

lucrez.

În urmă cu vreo două luni, pe la început de iulie, a aruncat crețul o idee – Ce-ar fi să ne încercăm norocul în țara ta? Din moment ce a mea nu ți se potrivește și nici lucrurile nu merg prea bine, poate-om fi mai norocoși acolo. Am primit planul cu neîncredere, recunosc. Nu pentru că nu mi-ar plăcea aici – eu am plecat în 2005 pentru că am vrut să experimentez și să trăiesc și să fiu și altundeva, nu de rău ce mi-a fost. Dar pentru că… știți și voi… România? Serios? Ei bine, da.

Am început să caut – de la idei de afaceri, la locuri de muncă. În prima săptămână de trimis cv-uri am fost chemată la trei interviuri la Timișoara, iar pe când am venit acasă, aveam deja o listă de patru. Am fost la toate. Și între întâlniri, am dat și peste un loc unde m-aș fi dus cu mare plăcere dacă nu nimeream altundeva. Din pură întâmplare.

Eu și prietena mea – ea cu laptopul în față, eu adâncită-n gânduri.

– Cred că se căuta PR la Centrul Cultural German. Să sun să aflu de-au găsit ori ba?

Simt cum îi crește entuziasmul și mă deștept și eu.

– Sună! zic eu.

Trec niște minute și mă anunță triumfătoare:

– N-au găsit! Dă-mi să le trimit cv-ul!

Caut în telefon, găsesc documentul, îl dau mai departe.

A doua zi, primesc un telefon, a treia zi merg la interviu. A patra zi vine oferta. Tremur. Cer un weekend de gândire, parcă prea repede s-au petrecut toate. Și pentru că mereu mi-am spus că nu mai iau decizii sub impulsul momentului – da, știți și voi cum am știut și eu, decizia era deja luată.

Am petrecut câteva nopți bune cu tremuricii în stomac. Dacă nu-s destul de bună sau de pregătită sau de mai știu eu cum. Dacă nu mai știu germană? Dacă nu mai știu ce trebuie să fac? Dacă nu-i pentru mine și dacă o să cad din copac? Dacă eu cred că pot dar de fapt, de fapt nu? Încă-i am. Tremuricii. Dar parcă încet încet mă liniștesc. Toate-și au motivul, parcă-s tot mai convinsă de asta (iar mă joc de-a Coehlo cu degetele pe tastatură).

Așadar de luni, oficial, încep treaba. PR la Centrul Cultural German din Timișoara. Șoc cultural – după 8 ani de Grecia – dar nici că se putea mai bine.

Și pe lângă asta, vopsele de pereți, mobilă nouă, cutii despachetate. Ionuț la școală. Crețul pe drum. Planuri cu povești. Mame de Poveste. Față nouă la blog. Nume nou. Cartea despre anii-n Grecia. Proiecte cu prieteni dragi și inspirați. Timișoara capitală culturală. Oameni faini.

3

O vorbă și un ton

Între multe, multe altele, două-s chestiile pe care le folosim în conversația cu ai noștri (sau ai altora) copii, chestii care pe mine una mă calcă pe nervi. Prima-i vorba „stai cuminte”. Oameni buni, când o aud, mă trec toate apele. Nu știu de-mi trezește amintiri adânc ascunse, chinuri, traume sau altele, dar e sigur că în clipa în care dau de ea, pielea mi se face de găină, părul mi-e-n vârful capului și la gură stau să iasă cuvinte nu tocmai elegante. Stai cuminte. În parc, stai cuminte. La locul de joacă, stai cuminte. Pe o plajă pustie, doar tu și alte două mame cu ale lor copii. Stați cuminiți. Mama dracului de cuminințenie mai ales când nu-i nevoie de ea. Vezi copii cu gura până la urechi care aleargă, se împing, se hârjonesc, îi vezi cum înlemnesc, da’ măi, înlemnesc în momentul în care se aude vocea și vorba: stați cuminiți! Am stat ieri afară o dimineață întreagă, timp în care violente gânduri mi s-au perindat prin minte. Plajă cât vezi cu ochii, copii cu poftă de alergat și de-ale lor, care te lasă-n pace, să-ți bei cafeaua, să-ți spui vorbele, să te simți bine. Și-n tot zen-ul ăsta, grija ta, singura ta grijă e că puștanii de nici șase ani nu stau cuminți. Sunt defectă?

Am și eu momente când aș trage cheia din spatele lui Ion, l-aș opri și domoli, dar cu motiv. Nu-l duc în parc și urlu după el să nu alerge. Nu ieșim la plimbare dacă n-am stare de mișcat și pas vioi. Încerc să-i dau cât mai multă libertate și loc de desfășurare pentru ca atunci când e nevoie să stea cuminte, când chiar e nevoie de asta, să știu că va sta.

Încep să mă răcoresc, pare-se. A doua chestie e un ton. Ăla al oamenilor care au impresia că dacă folosesc deșteptăciuni și întrebări retorice, par cu un pas mai sus decât cei cărora li se adresează. De obicei, părinții care le vorbesc copiilor întrebându-i chestii la care evident că se știu răspunsurile. Am asistat la un astfel de dialog sâmbătă. Ar fi încetat de îndată ce mi-ar fi văzut ochii dați peste cap, dar mi-a luat-o Ionuț înainte.

Ion se balansa pe o bară din fața unei curți. O chestie de metal menită să-i împiedice pe idioți să parcheze pe trotuar. Vine o colegă de-a lui, elegantă și adorabilă peste poate. Evident, se pune lângă Ion și începe să se balanseze cu el. Până o vede mă-sa.

– Te rog să nu te balansezi. Porți rochie și ciorapi! (și acum pe tonul ăla miorlăit dar atotștiior) Ce se poate întâmpla dacă te balansezi cu rochie și ciorapi?

Ea întreabă, ea răspunde:

– Se pot rupe ciorapii. Ciorapii cei noi se vor rupe. Și ce se întâmplă dacă se rup? continuă doamna fără să fie băgată-n seamă.

– Dacă se rup ciorapii, NU-ȚI MAI CUMPĂR ALȚII ȘI NICI NU MAI AI VOIE CU ROCHIE LA GRĂDI! MĂ AUZI?

Parcă e o scenă din aia din desene animate. O mutrișoară simpatică, doamnă elegantă care pentru o fracțiune de secundă se transformă în balaur și apoi revine la, mă rog, normal.

Fetița coboară, Ion continuă să se balanseze. Eu nu-i spun nimic, evident și pentru asta doamna mă privește lung. Trec minute bune, domnișoara uită de amenințarea mamei și se cațără înapoi lângă Ion. Mă-sa își pune zâmbetul pe față și începe.

– Draga mea, nu mă auzi? Mă auzi, că doar ai urechi. Ton mireos. Dă-te jos, ești fată! Nu cred că există fete care să poarte fustă și ciorapi și să se balanseze! Știi ce se poate întâmpla, nu-i așa? Știi pentru că ți-am zis. Fetele cu fuste frumoase și ciorapi noi nu se balansează!

(mai că nu-mi vine să mă ofer să-i cumpăr o pereche de ciorapi!)

– E mai ușor cu pantaloni, îi sare Ion în ajutor.

– Vezi și băiețelul îți spune că nu există fete cu fuste și ciorapi care să se balanseze!

– Există. La circ, răspunde Ion (care n-a fost în viața lui la circ!). Dar te balansezi mai ușor în pantaloni…

Atât.

 

14

Ce facem și ce le facem?

De zile bune îmi trec prin față și pe la urechi tot felul de chestii care ma fac să mă întreb, retoric și cu tristețe: Ce naiba le facem noi copiilor noștri? Îmi pun întrebarea și simt cum crește-n mine furie și neputință și oftică. Ce facem cu ei?

Am mai spus-o și altă dată. Am plecat din țară înainte să am copii așa că n-am trăit să văd cum e să ai copii în România. Văd și aud de la oameni dragi din jur dar și ei îmi sunt asemănători în gândire și simțire așa că nu bag mâna-n foc pentru o generalizare (cu toate că bine-ar fi!) Trăiesc aici de aproape 8 ani din care, în ultimii șase sunt pe lângă multe altele și mamă. Interacționez cu alte mame, alți copii, altă cultură (nu chiar total diferită de-a noastră, dar mai pregnantă în anumite privințe, ca să mă exprim elegant!), alte obiceiuri. Mi-e greu să fiu empatică pentru că-s cam la polul opus față de ale mele credințe privind creșterea copiilor, dar mi-am propus să-i las în pace fără să judec. Vorba lungă, cu practica-i mai greu.

Și studiez și observ și nu pot, dar nu pot chiar de-ncerc, să mă abțin să nu exclam și să-mi vină să urlu, dar să urlu! cu toată puterea. CE NAIBA LE FACEM COPIILOR?

La grădi lui Ionuț a fost organizată o ședință cu o terapeuta – ergo /logo terapeută care a fost chemată de către educatoare (susținătoare ferventă a mersului la școală cât mai târziu!) să testeze copiii pentru a vedea daca ei, ăștia din clasa pregătitoare, sunt pregătiți de mers în clasa 1. Am mai povestit eu despre sistemul (stupid) de învățământ de aici – copiii încep școala de la 6 ani jumate – dac au norocul să fie născuți în ianuarie, la 5 ani jumate, dacă-s născuți în decembrie. Că toți merg în același an, indiferent că unu-i născut în ianuarie sau decembrie. Și testul ăsta pe care l-au făcut, îți poate spune, aproximativ, dacă al tău copil e pregătit ori ba. Dacă nu e pregătit (pentru că, dăăăăăăhhhh, sunt mici!), îl mai poți lăsa un an la clasa pregătitor sau, îl poți pregăti ca să fie pregătit. Da, există manuale care să-l pregătească și pe cel mai nepregătit dintre ei.

– Nu-i putem lăsa să meargă la școală când sunt pregătiți? Încă un an la pregătitoare și cu siguranță vor fi altfel. Mai maturi, mai crescuți, mai ușor de lucrat cu ei, întreb și eu ca proasta-n târg.

Educatoarea îmi dă dreptate, majoritatea părinților se încăpățânează să mă convingă de faptul că „nu are rost să piardă un an  (?! cu joaca?!) nu are sens să amâni, pentru că și ei tot așa au mers și-s bine (asta pentru mine e argumentul suprem!) pentru că, asta e, ce sa facem, ăsta e sistemul și nu-l vom schimba noi (miorița-i lectură universală, pare-se) pentru că oricum e greu dar copii-s deștepți (majoritatea au impresia că eticheta copil care nu e pregătit e egală cu copilul e prost) și chiar dacă se vor chinui puțin (de ce să se chinuie dacă nu e nevoie? A, pentru ca să „câștige” un an!) vor reuși. Îmi dau seama că n-are rost să-mi bat capul. Vizita la terapeuta mă convinge că oricum testele ăstea sunt doar niște tabele cu numere și opțiuni de bifat. Sunt curioasă de ce nu-i al meu copil pregătit de școală și-mi arată niște desene care au fost făcute strâmb și când l-a corectat el a răspuns că lui așa-i plac. Niște întrebări care să descrie capacitatea lui analitică și de ansamblu unde exista doar un răspuns corect pentru punctaj maxim.

Întrebare: De ce avem frigider în casă?

Ionuț: ca să ținem lucruri în el. (bine că nu și-a amintit de Poveștile pentru micuții pofticioși unde domnul Frigider vorbește!)

Răspuns corect: ca să păstrăm alimentele să nu se strice (mă rog, ceva de genul)

Întrebare: Piatra e grea, pana este…

Ionuț: piatra e grea, pana nu e piatră.

Răspuns corect: Pana e grea, pana este ușoară.

Și alte rânduri de întrebări din ăstea – la unele a nimerit răspunsul corect, la altele ba, punctaj ok dar nu-i neaparat pregătit de mers la școală (lucru pe care noi oricum îl știam fără să fi făcut nici un test). Dar evident, există manuale care să-l facă în următoarele trei luni să fie numai bun de trimis în sistem. Chestie la care noi nu ne vom înhăma, dintr-un motiv care altora li se pare stupid – vrem să-l mai lăsăm un an să fie copil și să se joace. Anul pierdut al altora noi îl vedem ca pe un câștig.

În aceași ordine de răspunsuri la întrebarea CE NAIBA LE FACEM COPIILOR? vine și vizita crețului la grădinița lui Ionuț Să planteze flori. Din 20 de copii, 10 au stat drepți și nemișcați să nu se murdărească pe haine sau pe mâini cu pământ. Când omul le-a spus că nu se poate planta floare fără să te murdărești, au atins cu frică ce era de atins. Doi copii – de vârsta lui Ionuț i-au spus fericiți că n-au atins niciodată noroi. Și nici pământ de flori. Și cât e de frumos. Crețului i s-a făcut pielea de găină și mie la fel.

Așa că mă întreb și vă întreb – ce naiba e cu graba asta de a-i face oameni mari fără să-i lăsăm să fie copii. Dacă nu se murdăresc acum, oare când o vor face? Dacă nici la patru, cinci, șase, șapte ani nu au voie să se joace cu noroi și pământ și bălți și bolovani și frunze moarte, atunci când? De ce-i mai important să fie pregătiți de școală înainte de a fi pregătiți de la mama natură? De ce îi chinuim și nu-i lăsăm să se bucure de ce-i normal și natural și în ritmul care trebuie, dar mai ales CÂND trebuie?

Cică-s prea cu idei. Că nu-i bine, că așa-i sistemul, că trebuie să-i ajustăm și să-i pregătim pentru viață… Halal viață…