2

7

În urmă cu șapte ani, între o miercuri și o joi, dinspre 10 înspre 11 (martie) m-au apucat niște dureri. Eu credeam că-s ale facerii, crețul încerca să mă liniștească și să dea vina pe o pizza mâncată cu prea mare poftă cu o seară înainte. Pe la miezul nopții, săpasem un tranșeu dinspre dormitor până-n hol de la atâția pași făcuți și durerile nu se lăsau duse. Crețul sforăia ba pe stânga, ba pe dreapta, eu strângeam din dinți, mai încercam păcăleala cu pune-te pe o parte, apoi pe alta. Degeaba. Înspre dimineață cred că m-am mai liniștit – găsisem eu un articol pe internet despre contracții false și-mi plăcea cum sună teoria. Așa că am îmbrățișat-o și am mers la culcare. Minunea de-a fi descoperit motivul durerii n-a ținut decât vreun sfert de ceas, după care m-a luat mai cu poftă și mai cu foc. Din spate și dintr-o parte și de nici nu mai știu unde, crețul s-a trezit și am decis că poate n-ar fi rău să sunăm doctorul. Evident, femeia ne-a chemat urgent la spital. Patru ore mai târziu, Ionuț era acolo unde-i place și azi cel mai mult: la mine-n brațe. O mogâldeață fără păr, un cap mic, corp mic, o sticlă de suc de doi litri și bonusul la jumătate. Zbârcit și urâțel și roșu dar al meu. Al nostru.

Șapte ani mai târziu, tot dinspre 10 înspre 11, mă trezesc în miez de noapte și merg țintă la el în cameră. Arde ca focul. Mă strigă la un moment dat din nou, nu-l aud și ajung când deja e prea târziu. Copilul a vomitat, e supărat că l-a murdărit pe Woofy și alt cățel e cu codița puturoasă. Șapte ani mai târziu, la trei dimineața nu fac tranșee de durere ci în căutare. Așternuturi curate, prosoape, pijama. Ionuț e cât de calm se poate.

– Mâine mai e ziua mea chiar dacă nu o sărbătorim?

– De fapt, e deja azi. La mulți ani, ștrumfule!

– Adică eu împlinesc totuși șapte ani chiar dacă nu sărbătorim!?

– Sigur că da! O să sărbătorim altă dată! O dată pe lună așa cum vreau să-mi sărbătoresc și eu ziua mea!

– Ce noapte groaznică! Și prietenii mei – face o pauză, îl văd că-i gata să izbucnească în plâns, și tortul meu?!

Îl iau în brațe și-i șoptesc de liniștire și-l simt cum se înmoaie și adoarme sforăind încetișor. Eu mai stau trează un ceas sau o fi fost două, încep să scriu în minte o poveste de groază inspirată de tomberonul de peste drum (pot să jur că i s-a mișcat capacul! Și nu, nu era de la vânt!), dar nu, nu-mi las gândurile să plece prea departe că doar se știe că-s fricoasă tare. Le opresc din drum, că-s șmechere și de le dau subiect de poveste e greu tare să le mai stăpânesc. Îmi mut mintea la primele minute, ălea de acum șapte ani, cu Ionuț roșu și moale la mine-n brațe, apoi simt din nou golul sinistru, patruzecișiaufostpreamulte minute de stat departe de el, îl miros, e aici, arde ca focul, are șapte ani, îl strâng de mână, mă strânge și el, îi șoptesc promisiunea-n ureche, te faci bine și facem o petrecere și mai mare de ziua ta. Ionuț are șapte ani. Mulți și buni să-i fie toți!

 

Anunțuri
3

5 ani (și o zi)

Îmi place să-mi amintesc ziua în care Ionuț a venit în lumea asta. O amintire pe care o împărtășesc oricui vrea să o asculte. Și o scriu. Cu fiecare an ce trece, singurul lucru care nu se schimbă e povestea. Ionuț crește, e parcă altfel în fiecare zi. Și, cred eu, odată cu el și noi.

Au trecut cinci ani și o zi cu Ionuț. Am învățat – pe pielea noastră că nu-i bine să încerci să controlezi ce nu-i de controlat. Dacă e menit să fie controlat, vine cu telecomandă. Am învățat că-i bine, tare bine să ai răbdare. Să înveți de la copil să te miști încet și să observi tot în jur. Să te bucuri de fiecare clipă. De fiecare melc și așchie ce-ți iese-n cale. O, câte am mai învățat noi în ăștia cinci ani. Că nu le știm pe toate. Și că-i bine să ai urechile și mintea, mai ales mintea, deschise. Că nu primim un copil ce trebuie umplut ca o cutie goală cu informații și maniere și multe alte minuni, ci primim un dar. O șansă de a ne cunoaște mai bine, de a ne descoperi, de a ne vindeca.

Cinci ani și o zi cu Ionuț. Cu zile bune, foarte bune, zile proaste și zile din ĂLEA. Dar nu vreau să uit nici una. Pentru că fiecare ne-a adus ceva și din fiecare am rămas cu ceva. Chiar și doar cu un gând în plus.

Au trecut cinci ani și o zi de când l-am ținut pentru prima dată-n brațe și da, în continuare mai am momente în care regret că nu l-am ținut mai mult. Că m-am temut de fiorosul Seînvață. Am pierdut un an bun ascultând gândurile și fricile altora și ce revelație am avut când m-am trezit. E bine, că încă-i devreme și mai vrea să se cuibărească la mine-n brațe. O să mai vrea un an, doi, hai trei. Dar am învățat să mă bucur de fiecare dată când o cere ca și cum ar fi ultima dată.

Au trecut cinci ani și o zi. Cu povești și imaginație și gânduri pe care le-am lăsat să zboare de la unul la altul. Cu discuții și povești, curioși, cu momente care mă fac să izbucnesc în râs de fiecare dată când mi le amintesc. Ne înțelegem tot mai bine pe zi ce trece – Ionuț crește, creștem și noi.

Cinci ani și o zi. La mulți să fie. Și buni. Și cu de toate.